Sunt ani de când caut. Căutarea mea nu descrie pasiunea căutătorilor de aur, căci m-am lăsat descurajată, dar mi-am păstrat neștirbită speranța. Mereu am sperat.
E vorba aceea, maestrul vine când ești pregătit, nu când îl cauți. Azi sunt pregătită. Nici un efort nu am depus să fiu, am încetat doar să mai caut. Răsplata stă într-un guru, un îndrumător care mă ajută să fiu. Am nevoie de acest ajutor uneori, îl caut.
Trăiesc unele momente ale vieții cu deznădejde, iar starea asta apăsătoare îmi duce gândurile la guru despre care aminteam.
Gurul meu, fără să știe că are un asemenea statut destul de pompos, mă sprijină emoțional, mă inspiră, mă ascultă, îmi sporește frumusețea, și nu doar frumusețea interioară.
Mărturisesc că am un altfel de chip când știu că urmează să ajung la întâlnirea cu guru. Când ne-am revăzut după boală, mi-a zis că am o față curată, angelică.
Am zâmbit, expresia chipului meu stătea tocmai în acea revedere. Nu am zis însă nimic, am ridicat doar sprâncenele a mirare.
De ce a devenit această persoană atât de importantă pentru mine? În primul rând niciodată nu a încercat să mă învețe ceva. Și am învățat extraordinar de multe de la ea. Dă totul și nu așteaptă nimic. Nu impune, nu critică, povestește doar.
Uneori stăm la taclale, nimic spiritual nu este cuprins în discurs. La final, un cuvânt se desprinde, un cuvânt plin de sens care mă liniștește. Ce senină mi-e alcătuirea atunci, ce albastru e cerul pentru că ridic capul și-l privesc.
La fiecare întâlnire devin atentă. Plec conștientă de simțurile mele. Și privesc în jur, mă privesc pe mine, mă iubesc.
Și în momentul ăsta mă iubesc nespus.
Înconjurată de demoazele
S-a întâmplat!
Ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat o minune datorită vârstei. Am reușit să intru într-o încăpere, încăpere unde se desfășura un anumit eveniment, iar după vreo oră să fiu înconjurată de tinerele fete.
Recunosc, propriul sex m-a pus de foarte multe ori în dificultate. Eu și toate femeile pe care le-am întâlnit am descris prea puțin un sentiment de plăcere, ci mai mult o realitate magică. De ce magică? Doar magia poate să cuprindă faptul că uneori femeile mă plac.
Dar uneori o fac, iar în încăperea de care am amintit, la un moment dat am părut că mă trezesc. Am devenit atentă, am privit fețele entuziasmate din jurul meu, m-am concentrat.
Cuvintele mele, discursul meu dispărea în respirații accelerate de demoazele. Mi-am îndreptat spatele, simțeam pe umeri o responsabilitate, dar și o părere de rău pe care am alungat-o. Nu-mi cunoșteam publicul, deci nu mi-am permis presupunerea că delirul lor la întâlnirea cu mine consta în subestimarea mea ca femeie.
Valoarea mea în acea încăpere mi s-a dat în primul rând datorită vârstei, blogului pe care-l îngrijesc, faptului că sunt mamă.
Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat să vorbesc, iar exprimarea să se prăbușească în măreția vârstei.
M-am clătinat puțin în timp ce integram toate aceste informații, mi-am permis o furie molcomă pentru o atât de gratuită izbândă.
Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată să acord, iar acum îmi displace să primesc orice formă de respect care se sprijină pe timpul exterior. Timpul din noi, timpul din mine, asta mi-ar plăcea să entuziasmeze duduile care îndrăznesc să se apropie de mine.
Gândirea vine de-a gata
De-a lungul anilor, blogul mi-a permis multe, dar cel mai mult mi-a îngăduit să mă cunosc.
Am pornit pe acest drum timidă, derutată, cu multe frustrări. Pe drum, s-au întâmplat transformări, deveniri, libertăți.
Mi-am asumat libertăți. Să scrii despre adopții, vegetarieni, avort, eutanasierea câinilor, condiția femeii presupune o anumită îndrăzneală. Fiecare subiect deranjează societatea actuală. Tamtamul din jurul oricărei note amintite ofensează bunul simț.
De fiecare dată, în apărarea mea, cu subtilitate sau fără înconjur, m-am sclifosit în maxima lui Descartes, gândesc, deci exist.
Din nou, în apărarea mea, m-am străduit întotdeauna să gândesc și să nu iau de-a gata.
Nu spun nimic nou, dar atrag atenția, gândirea vine de-a gata. Zilele trecute, cu o minte leneșă și mai ușoară ca puful de gâscă pe care îmi odihneam tâmpla, m-am întrebat dacă eu gândesc mai mult ca un primitiv.
Oh!
Simpla alăturare a mea cu a unui primitiv m-ar fi înfiorat, dar nu și de data aceasta. Mi-am luat o zi din viață pentru a o analiza, din zori, până târziu în noapte.
Dimineața, automatisme, la prânz, în muncă, obișnuințe, seara, automatisme. Când dezvolt sau exersez abilități? Care abilități, ce abilități? Primitivul s-a confruntat cu natura, zi de zi, doar forța și inteligența puteau să-l țină viu.
În prezent trăim într-o natură îmblânzită, dar mai ales controlată. Știți că există oameni care zic: am nevoie de Dumnezeu în viața mea!
Eu zic: am nevoie de natură în viața mea, de furia naturii în viața mea. E stringent să-mi simt micimea, fragilitatea, facticitatea.
Acolo, în natură, într-o confruntare directă a omului cu natura, obișnuințele și automatismele dispar, iar gândirea vine firesc să ajute trupul.
Suntem așa mulți neajutorați în lume, sclavii automatismelor și obișnuințelor.
Da, și gândirea vine de-a gata, și tocmai această realitate ne ține săraci financiar și spiritual.
Hai să încercăm gândirea.
O primăvară bezmetică
Mult galben, mult Van Gogh pentru o viață colorată, puțin, pentru gust, nebunie, și soare.
O primăvară bezmetică.
Crește iarba
Șșșșșt, să auzim cum crește iarba.
Și să-l ascultăm pe Stravinsky.
Dacă mă iubești
Mă aflu bolnavă de două zile, iar faptul că notez aici o întâmplare atât de superfluu pentru blog, ține de un aspect al bolii: febra.
Am delirat. Un delir care m-a proiectat în Grădina Raiului. Am privit în jurul meu până am găsit ce căutam, pe Adam și pe Eva.
Adam și Eva erau întinși pe jos, ea pe spate, el pe o parte, cu mâna sprijinindu-și capul.
Și atunci l-am auzit rostind: dacă mă iubești, o să-i zici Tatălui că șarpele te-a îndemnat să mănânci un măr, nu eu. Mă iubești?
Da, Adam, te iubesc.
Aha! Așadar, replica asta își are originea chiar în Grădina Raiului.
E un text delicios, amuzant, pe care nu trebuie să-l demonstrăm ca adevărat. Crede și nu cerceta, cam așa.
Victorie, femeia își vinde singură trupul
Am mai spus asta, susțin adopția. Sunt pro avort. Nu știu dacă am mai spus asta. De fapt susțin adopția deoarece sunt pro avort.
Afirmația mea s-ar putea să dezamăgească unele persoane care mă citesc. I-aș ruga pe fiecare să aibă puțină răbdare. O să-mi argumentez părerea și sentimentele.
Am constatat de-a lungul timpului, că pe lângă fețele bisericești, bărbații sunt aceia care condamna avortul cu neînduplecare.
Biserica condamnă avortul, dar binecuvântează războiul, bărbații condamnă avortul, dar de-a lungul timpului educația și cultura lor nu presupunea sentimente pentru o sarcină extraconjugală. Nimic nu-l obliga pe bărbat sau îi strica dispoziția dacă lăsa o prostituată gravidă.
Nu aș vrea să reiau condiția femeii în istoria umanității, situația ei. Aș vrea doar să-mi susțin părerea.
Sunt pro avort.
Dintotdeauna, femeia a fost supusă speciei. Femeia a fost și rămâne responsabilă de perpetuare. Trupul ei a reprezentat dintotdeauna un obiect de care se dispune, dispune și va dispune specia, a dispus tatăl sau fratele, soțul, iar în cele din urmă, dispune însăși femeia.
Dreptul femeii emancipate stă în puterea ei de a-și vinde singură trupul. Înainte, iar înainte descrie chiar secolul XX, trupul femeii, căci psihic descria anihilarea, semnifica doar un schimb de putere între tată și soț. Femeie descoperea libertatea, o presupusă libertate, în instituția căsătoriei.
Mamele noastre sunt familiare cu această vorbă: mărită-te, așa o să poți să ieși seara, să te distrezi, să-ți permită societatea o bună reputație.
Eu sunt bucuroasă de vremea mea, de faptul că pot să-mi vând singură trupul, de faptul că pot întoarce spatele societății, de faptul că a fi numită curvă reprezintă o insultă și nu o situație.
Am crescut cu povești despre situația femeilor dinainte, femei alienate, femei servitoare, femei dependente de bărbat.
Cunosc o femeie, prezentul o cuprinde cu un păr alb, bunică devotată sau poate nu, mamă a trei copii și femeie cu 25 de avorturi la număr. Niciodată nu mi-a plăcut femeia aceea, întotdeauna am considerat-o rea, aproape inumană cu toți copiii din jurul ei.
Am judecat-o, și am judecat-o greșit. Eram copil, sunt femeie azi cu un acces nelimitat la informație, informație necenzurată de biserică și de bărbat.
Oare doamna de care vă povestesc, este unica responsabilă de acele avorturi? Atâta plăcere, atâta concupiscență să descrie făptura ei? Nu aș îndrăzni să întreb. Doar că acum presupun că toate acele avorturi au ucis toată maternitatea, toată bunătatea și blândețea unei mame.
Înainte vreme, chiar vremea mamei mele, femeile munceau la program, creșteau singure copiii, țineau menajul în casă. Femeia descria amanta, servitoarea, doica. Nimic nu descria echilibrul în munca ei. Nimic. Iar în familiile sărace femeile își băgau andrele în uter, beau săpun, bere fiartă, toate tehnici băbești să scapi de o sarcină nedorită.
Și societatea te condamna de crimă.
Crimă?
E o crimă faptul că trupul unei femei, prin specie, îi devine dușman? Ce a fost și este moral în educația unui bărbat care se bucură de autonomia trupului lui și se înfruptă din trupul moale și cald de femeie fără grija speciei?
Avortul descrie economia și politica la fel cum descrie o viață întreruptă. Niciodată nu o să pot să susțin că avortul este o crimă, ci o alegere. Dacă s-ar alege bine, nu ar exista copii abandonați, orfelinate și centre pline de copii abuzați și maltratați, copii de care prea puțin le pasă acelora care fac din avort o crimă.
Nimeni nu duce grija sufletelor fără mame, dar duc grija embrionului, duc grija războaielor unde oamenii de dezumanizează.
Da, sunt pro avort, sunt proprietara propriului corp și mă bucur că trăiesc vremuri în care reprezint și vânzătorul, și marfa.
Eu, doar eu pot alege cui mă vând.
Asta este o victorie, și nu a femeii, ci a omului.
Din păcate, femeia încă trebuie să amintească societății că este om.
Despre celălalt
Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.
Gheorghe Mosorescu
Am un unchi pictor. Acest fapt sigur l-am mai notat pe blog. Numele lui este Gheorghe Mosorescu. Și numele lui sigur l-am mai pus sub ochii cititorilor. Ce nu am scris pe blog.
Unchiul meu are 60 de ani. Eu am 30. El a plecat de acasă pe când era fecior. Da, fecior. Când a plecat el să studieze artele, vocabularul românilor utiliza cuvântul fecior, unchiul încă îl mai folosește, chiar și când dă interviuri.
Am menționat vârstele deoarece au importanță. Copil fiind, aveam cunoștință de un unchi pictor, plecat departe de casă, tocmai la Brăila unde lucrează ca scenograf la teatrul Maria Filotti. Când ajungeam cu toții pe același loc, de două ori pe an, de cele mai multe ori doar o dată pe an, nu puteam niciodată să-i vorbesc. Neputința mea descria o inhibiție care a ajuns subiect de glumă.
Hai, Dunia, hai, vorbește și tu ceva cu unchiul tău!
Toată copilăria și toată adolescența nu am vorbit însă, dar am recuperat. Luni, în 10 februarie, am participat la un vernisaj al unchiului meu la București. Niciodată nu am reușit să ajung, deși expoziții au existat, inclusiv în orașul natal, la Severin.
Luni seară, cocoțată pe tocuri, cu pălărie și ruj roșu, am vorbit, am glumit și m-am fotografiat cu unchiul. Mătușa, soția unchiului, a sesizat și s-a mirat de locvacitatea mea cu și în prezența lui.
Știu exact câte ore am petrecut la Expoziția Taberei Partizani Deltă de la Căminul Artei deoarece tocurile m-au obligat să mă uit frecvent la ceas. Patru ore. Patru ore în care, pe lângă zgâitul pe pereți la simeze, am ascultat discursul unchiului și al lui Pavel Șușară.
Am reținut că azi, în pictură, peisajul constituie o îndrăzneală, o nebunie. Notă păstrată de la unchiul meu. Pavel Șușară a împărțit iubitorii de peisaj în trei categorii, pictorul oglindă, pictorul cameleon, iar a treia categorie îmi scapă.
După discursul care a deschis expoziția, s-au format grupuri grupuri în care a continuat să se vorbească despre artă. Am râs și am cochetat într-o unică dimensiune, frumosul. Asta până când în jur de nouă seara am simțit că mă lasă picioarele la propriu și am părăsit galeria pentru o nouă destinație: Carul cu bere.
De aici, o altă poveste. Poate altă dată divulg flecăreala de la restaurant.
Notă: Expoziția Taberei Partizani Deltă reunește 11 pictori din Brăila și Galați și se poate vizita până în 23 februarie.
S-a întâmplat ceva pe blog
S-a întâmplat ceva pe blog. Din când în când, dar în niște momente atât de bine venite, găsesc un mail care se datorează activității de pe această platformă în care îmi șlefuiesc ființa din 2007.
Zilele trecute am descoperit un mail de la editura Univers care mi-a propus o colaborare.
De ce mi s-a propus această colaborare?
Mi s-a propus această colaborare deoarece am devenit un personaj, mi s-a răspuns. În urma cursurilor de filozofie, curs de filozofie pe care-l fac după Lumea Sofiei de Jostein Gaarder, carte tipărită la editura Univers, și a acelei dimineți altfel pe blog, editura, printr-un reprezentat, mi-a trimis niște cărți pentru mine și pentru cititorii mei.
Editura, cititorii cunosc faptul că eu împart cărți cu drag tuturor celor pasionați de literatură, de imaginație, de poveste, de sine, de a transcende.
Am acum în fața mea următoarele cărți: Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen, Accesorii pentru paradis de Marie-Jeanne Urech, Ținutul sălbatic de Monique Proulx și Istorii despre literatură și orbire de Julian Fuks.
De data aceasta cer însă ceva cititorilor mei. Ofer aceste cărți cu o condiție. Au 3 săptămâni la dispoziție, de la primirea cărții, să-mi scrie o impresie despre ceea ce au descoperit între file. Am nevoie doar de un comentariu și o adresă de livrare, iar după 3 săptămâni o unică impresie. Atât de simplu. Nu e nevoie să fie citită cartea în întregime, nu se așteaptă un rezumat, o critică, un eseu, doar o frază care să descrie starea cititorului.
Am încredere. Am încredere în iubitorii de carte, în cititorii mei, în senzațiile pe care doar cărțile sunt în stare să le provoace.
Și cărțile merg la…
