Mi-am pierdut somnul. Nu e foarte greu. Când suport șocuri, Ene refuză să mai vină la mine. Patul devine spațiu de răsucire, poate pe stânga, poate pe dreapta, uneori pe spate, dar e atât de întuneric, iar tavanul nu mă atrage.
De data aceasta l-am pierdut din cauza examenului de titularizare. Am căutat subiectele de anul trecut pe internet și șoc.
M-am holbat la ecran, citeam, reciteam, și nu am înțeles ce anume îmi cer acele subiecte. Vag, dacă aș fi dat acel examen atunci, aș fi adunat pe hârtie niște informații ca acelea pe care le am despre teoria relativității.
După această descoperire, două nopți nu s-a mai lipit somnul de mine, iar azi noapte deja mi-am îndeplinit dorința și m-am proiectat într-o sală unde susțineam acel examen.
Coșmar.
Coșmar și derută. O neplăcere exagerată m-a urmărit o zi întreagă, de la țipăt de cocoș, la țipăt de cocoș.
Dar eu sunt o persoană inteligentă, iar o persoană inteligentă pricepe ceea ce i se cere.
Înțelegeți acum deruta.
Eu sunt o persoană inteligentă.
De aici, drama existenței mele ca ființă. Mă definesc printr-o negație. NU SUNT PROASTĂ, căci deșteaptă nu pot susține că sunt că să rămân în ceva pozitiv.
Toată spiritualitatea mea, toată autoeducația mea, desăvârșitul, cioplitul în ființă, eliberarea stă în negativ.
Nu sunt proastă.
Nu sunt, dar subiectele de la examen mi-au alungat somnul.
Din nou, pentru a nu știu câta oară, mă găsesc într-o poziție în care mă întreb încotro s-o apuc, ce am de acceptat, pot să accept ca să decid?
Decizia mea a stat întotdeauna în detașare. Asta urmăresc. Doar că mă aflu prea încordată acum și nici nu hotărăsc să mă eliberez negativ, dar nici să mă declar capacitate.
Aplauze.
Egal și egalitate
De-a lungul anilor, am citit cărți pe care am rămas blocată. Activitatea mea psihică nu reușește uneori să accepte unele lecturi ca pe ceva obișnuit, ceva peste care poți trece. Hop-hop în alte activități psihice. Nu trec, mă complac.
Similar, dar cu o schimbare, de la cuvinte, la imagini, mi se întâmplă să rămân blocată pe un film.
De o săptămână pendulez între Leonardo diCaprio și Jordan Belfort. Mi-e atât de greu să accept determinațiile, raționamentul și faptele acestui orator motivațional actual, fost agent de bursă.
Viața oamenilor bogați seduce, dar să urmărești această viață fastuoasă pentru droguri și curve mi se pare lipsit de sens.
Uneori totul se reduce la mâncare și instinct sexual sau fiecare dintre noi ne-am redus măcar o dată la asemenea nevoi.
Dar doar sex și droguri? Doar asta face viața plăcută și dorită? Iar aceste plăceri te determină să înșeli atâția oameni?
De la vizionarea acestui film mintea mea face zeci de asocieri. Joc o horă a minții aparent fără noimă.
I-am zis ieri surorii mele că poate mulțumirea sau norocul în viață stă în simplul fapt să ai un bărbat care nu te bate. Prea multe femei în jurul meu afirmă cu patimă că au avut o viață bună, bărbatul lor nu le-a bătut niciodată.
Dar bărbatul ți-a fost vreodată egal? Nu te-a bătut, dar relația a presupus vreodată acest fapt? Faptul de a fi egal.
Vedeți, mă feresc să scriu egalitate, căci egalitate nu a fost și o să fie niciodată între feminin și masculin, dar egali da.
A fi egal presupune parteneriatul, presupune absența fricii. Fără noimă, asta e activitatea mea actuală.
Urmează binefacerile, binele pe care-l faci pentru altcineva. Am mers zilele trecute să fac o donație la o bancă. Am intrat având în cap o anumită sumă. După bancă, urma să mai merg într-un loc, să achit o datorie, datorie care descria o plăcere vestimentară a mea. În timp ce așteptam, m-am simțit odioasă. Suma pe care o aveam în cap reprezenta jumătate din datoria mea. În fața ghișeului, cu o doamnă prea curioasă, de unde cunosc cazul, de la televizor, din altă parte, am dublat suma pe care intenționam s-o donez.
Am plecat de la bancă foarte indispusă. Niciodată o donație în bani nu m-a făcut să simt că ajut, ci doar am creat un sentiment substitut de mulțumire.
Starea aceasta mofluză se alimenta dintr-o imagine din filmul Lupul de pe Wall Street, el și ea într-un pat acoperit de dolari care picau la fiecare legănat de șold.
E smintită lumea, da, dar nu sminteală mă indispune, ci trivialitatea lumii. Lămâia nu ajută, nimic nu ajută.
Se schimbă ceva, acei doi trei idealiști ai lumii, idealiști de care toți râd, ei, tocmai ei, mai reușesc să pună o virgulă, să schimbe sensul lumii smintite.
Copiii așteaptă să fie iubiți
Se apropie ziua îndrăgostiților. La mine, printr-o naștere, se apropie ziua Marei. Am născut-o în 14 februarie. La început mi-a fost ciudă. Nu am suportat niciodată ziua îndrăgostiților. Apoi mi-am schimbat părerea. Mara a schimbat toate gândurile pentru acea zi. Eu în 14 mă gândesc la ea și așa o să rămână până la sfârșitul vieții.
Uneori, într-adevăr, totul se termină cu bine.
Așadar, în 14 februarie anul acesta Mara face 4 ani. Vârsta asta a ei provoacă mulți oameni să mă întrebe când vine al doilea.
Da, întotdeauna mi-am dorit doi copii, încă mai doresc. S-a schimbat însă ceva.
Nu fac alt copil momentan din mai multe motive, iar motivele țin de factori, împrejurări, situații.
Și cel mai important, al doilea copil nu vreau să-l mai port în pântec. Vreau să adopt. Eu vreau doi copii. Am trecut cu Mara prin toate minunile maternității. Am avut grețuri, am avut griji pentru fetus, am ascultat inima la ultrasunete. Am plâns când doctorul mi-a zis că uneori natura recompensează tatăl, dacă e fetiță, cu o asemănare izbitoare cu el. Iar nasul Marei, la ecografie, era al lui. Am plâns vreo două ore până am supărat tatăl. I-am citit Marei când eram una singură în engleză și franceză. Am dus-o la concerte. I-am permis să vină pe lume când a fost pregătită și am fost foarte curajoasă în fața nașterii.
Știu și cunosc maternitatea.
Al doilea copil poate să vină fără primele nouă luni. Eu am de dăruit iubire, iar în lume există mulți copii care așteaptă să fie iubiți. Ei așteaptă firescul uman cum așteptăm noi la poștă. Și toți ne văităm de poșta română.
Vreau să iubesc, pot să iubesc, copiii așteaptă să fie iubiți.
Nu mi-e ușor. Tatăl Marei nu e de acord cu adopția. Am un singur prieten care e deschis acestei idei. I-am propus să adoptăm, iar el mi-a răspuns să mai așteptăm câțiva ani. Acum mă amuz. Fac deseori asta. Râd. Râd când nu e cazul.
Dar nu vă pierdeți într-un asemenea zgomot colorat, rămân fermă în această decizie: vreau să adopt. Nu contează când, peste un an, peste 5, există un copil în lumea asta care-și va găsi în brațele mele tot ce i-a refuzat mama lui.
Susțin adopția, nu îndemn la adopție, ci vreau să fiu de-a dreptul un exemplu. Dacă ar fi după mine, aș îndemna nu numai cuplurile năpăstuite care nu pot avea copii să adopte, ci fiecare cuplu care-și mai dorește un al doilea, al treilea copil, să adopte.
Susțin adopția.
Dacă ne-am opri
Dacă ne-am opri, să ne oprim câteva secunde din orice facem. Dacă stai la birou, lasă-te puțin pe spătarul scaunului, dacă mergi pe stradă, oprește-te din mers.
Dacă ne-am opri și am închide pentru câteva secunde ochii.
Inspiri și expiri.
Ne-am aminti de ceilalți.
Poate fi copleșitor. Îmi amintesc de o carte pe care am citit-o în facultate semnată de Ștefan Baștovoi. Nu știți cine e Baștovoi? Nu-i nimic, în viață învățăm în fiecare zi.
Revin la Baștovoi. Biblioteca mea numără și absențe, da. Îmi lipsesc scriitori și titluri monumentale, dar exhaustivitatea bibliotecii constituie un scop, scopul meu.
O absență este și Baștovoi, iar de aici vine continuarea ideii de mai sus. Nu am de unde să redau exact cuvintele lui Baștovoi, așa că o să îmi permiteți doar mie și memoriei mele să vă atragem.
În cartea aceea, nici titlul nu l-am reținut, ceva cu dragoste oricum, autorul a îndemnat omul să meargă la fereastră, să-și privească semenii, și să-și permită să simtă pentru unul sau fiecare dintre ei iubire.
Recunosc, amintirea e foarte neclară, dar cred că sensul a rămas nealterat de timp.
Iar ieri, furând minute în fața televizorului, derula Poirot, detectivul izbucnește: e plină lumea de oameni buni care înfăptuiesc multe lucruri rele.
Oh! Dar cât de adevărat este!
Nu suntem buni și nu suntem răi, suntem ignoranți. De aceea avem nevoie de momente.
Dacă ne-am opri puțin din orice facem.
Dacă ne-am opri să ne amintim de ceilalți.
Dacă ne-am opri câteva secunde să ne amintim de noi.
Dacă ne-am opri să ne lăsăm copleșiți de sentimente.
Cum am fi?
Am fi mai dispuși să facem ceva bun, ceva bine, ceva spiritual.
Sherlock, vocația și copiii
Îmi plac filmele polițiste, dar nu orice film polițist, ci Sherlock, Poirot, Criminal Minds. Toate aceste filme impun niște personaje deosebit de inteligente, cu tot ce atrage inteligența, inclusiv egocentrism. Dar nu despre asta o să fie vorba, nici măcar despre filmele polițiste, ci despre vocație.
Am făcut această introducere ca să ajung la vocație, Sherlock și Poirot au vocație, agenții din Criminal Minds au vocație.
Bineînțeles că urmează o întrebare, una personală, care e vocația mea?
Îmi place să citesc, să scriu, îmi place, într-o oarecare măsură să predau, să fiu profesoară.
Ca cititor, descriu profesionalismul. Nu citesc orice, iar dacă nu-mi place o carte, nu abandonez lectura, unii scriitori au nevoie de răbdare. Eu am avut răbdare cu Musil, cu Thomas Mann pe alocuri, cu Joyce. Ah! Joyce s-a jucat mult cu răbdarea mea. Și nu, nu am pierdut timpul citind sute de pagini prea puțin pe placul meu. De ce afirm asta? Răspunsul e chiar la început. Nu citesc orice, iar Joyce nu e oricine, iar dintr-o sută de pagini care nu mi-au plăcut, am descoperit fie un fragment, fie doar o frază sau propoziție care m-a împins să meditez. Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. Fraza asta merită cele 700 de pagini din Ulise.
În ceea ce privește scrisul, scriu bine. O să ajung să scriu și mai bine. Afirmația mea, dacă mă acuză cineva de fanfaronadă, o susțin prin aprecieri primite de-a lungul anilor.
O să trec peste acum. Descriu o nerăbdare, să ajung la predat. În 2009, am susținut un examen de titularizare, deși eram deja însărcinată și nu puteam merge să predau decât un semestru. Nu am mers nici măcar un semestru. Mi-a părut rău, dar m-am consolat. Nu eu am pierdut, copiii m-au pierdut pe mine. Cred că am făcut această afirmație în glumă, am aruncat-o plină de senzații de greață, dar și cu niște simțiri foarte neplăcute.
Pe foia de examen, fără grija postului ca modalitate de întreținere a mea și a pruncului din pântec, mi-am permis să fiu sinceră și le-am scris examinatorilor că eu niciodată nu o să le redau copiilor la clasă un comentariu pe care l-am învățat dintr-o carte specială de comentarii din care viitorii dascăli sunt puși să învețe pentru examinare.
Presupun că siguranță financiară e responsabilă de această îndrăzneală, deși mi-ar plăcea să cred despre mine că aș fi așa cum susțin că aș fi la clasă și dacă nu aș avea o siguranță.
Căci da, mi-ar plăcea enorm să predau într-un liceu. Luna trecută mi-am confirmat mie propria intenție de a relua încercarea de a intra în învățământ. În timp ce mintea mea se ordona, am ajuns la examenul de titularizare. Ah! M-a izbit dezgustul, neputința, ipocrizia.
Vocație. Cui îi pasă în sistem de vocație? Conducerii nu-i pasă de vocație cum nu-mi pasă mie de examenul acela stupid. Eu vreau să predau literatura română, eu vreau să ajut copiii să învețe să gândească, să fie ei înșiși. Nu-mi pasă de propozițiile cumulative. La facultate, la Litere, în anul III te împart în două grupe, gramatică și literatură, eu am ales literatura. Gramatica mă ajută să mă exprim corect, dar nu găsesc în ea nici o satisfacție.
Și mi-e ciudă, mă simt neputincioasă. Examenul acela stă între mine și copii, iar de-a lungul anilor, ceea ce am rostit după examen, copiii mă pierd pe mine, a devenit o convingere.
Copiii chiar mă pierd. Nu am memorie de elefant să rețin comentarii stupide, și nici o inteligență ravisantă în morfologie și sintaxă, dar port în suflet și în minte școala lui Noica și învățăturile unor profesori din facultate.
Am avut profesori care deși se confruntau cu dezinteres și lipsă de cunoștințe, au reușit la cursurile lor să ne confirme unicitatea, să ne arunce în lume cu un sâmbure de educație în noi.
Căci asta face un profesor cu vocație, nu obligă, nu impune, dar cere oarecum, cere permisiunea de a face legătura între studenți și sinele lor, iar apoi studenții construiesc singuri. Eu încă construiesc.
Construiesc, construiesc, iar copiii tot pierd.
Animalia
Când nu ai chef de scris, nu scrii. Când nu ai dispoziție pentru lume, poate e cazul să ieși în lume. Să privești oamenii.
Eu nu am chef de scris, nu am stare de om. Adulmec ca un animal, ca regnul pe care-l descriu: animalia.
Urmez un îndemn, ascult muzică. De o oră ascult muzică și imediat mă întorc la cărți.
Și poate un sfert de ceas de meditație. Ăsta e unul dintre momentele când un cârd de fete, bune prietene vin și te fac să râzi sau primești o îmbrățișare de la bărbat.
Ora nu-mi pune la dispoziție nici una, nici alta.
Rămân cărțile, întotdeauna rămân cărțile.
Cearta ca atitudine
Sunt într-o fază. Nu e chiar etapă, de perioadă nici nu poate fi vorba. La toamnă aș putea să vorbesc despre această perioadă, dar presimt că mă grăbesc cu afirmația. Certitudine nu am oricum.
Pot presupune că oricine citește blogul acesta intuiește măcar, dacă nu este sigur, că autoarea mustește de nemulțumiri.
Sunt veșnic nemulțumită.
Acum descriu o fixație anumită din cauza nemulțumirilor. M-a ajutat mamanu meu. Dar de cine ești tu mulțumită? Cu prietenii te cerți, cu noi te cerți(mama și sora), cu tatăl Marei te cerți etc.
Și nu s-ar fi fixat nimic, și nu m-ar fi iritat nimic, dacă nu avea sens ceea ce a spus.
Mă cert cu lumea din jurul meu, și nu este nici un sens în această atitudine. Nu schimb nimic de cele mai multe ori. Dar și cearta, ca atitudine, presupune schimbare pe viitor. După ce adorm nervii, după ce conflictul dintre eu și supra eu se aplanează, vine un moment de luciditate.
De o perioadă, în care recunosc că am practicat meditația, am foarte multe asemenea momente.
Sunt lucidă, o spun cu mândrie. Lucidă, m-am descoperit hâdă, mi-am recunoscut intenții megalomane, m-am recunoscut frumoasă. Sentimentele contrarii fac parte din cunoașterea propriei persoane. Psihicul, alunecos ca alcătuire, ca atitudine, ca funcție, deplasează și condensează foarte mult faptele noastre. Cum îți recunoști o faptă prea puțin nobilă, cum eul vine lingușitor, cu intenții bune de altfel, să justifice o faptă sau o acțiune nedemnă.
În această fază sunt, faza semnului de întrebare. Nu mă mai întreb cine sunt, deja am o idee, ci ce vreau să devin.
Mă îndoiesc de tot. Aici descriu certitudine. Aici sunt Descartes. Obiceiurilor le-am căutat sensuri. Nu am găsit, nu am dat sens. Tradiției i-am aplicat nepăsarea. Sincer, chiar nu-mi pasă de cerințele tradiției. Am rămas singură, fără determinații, fără un scop precis, aproape fără vise. Pândesc semnificațiile și sensurile. Îmi doresc o viață plină cu semnificații, dar pentru asta am nevoie să mă așez în viața mea după chipul și asemănarea mea. Chipul și asemănarea mea implică mamă, tată, soră, bunică, bunic, unchi, câteva vecine de pe aceeași stradă, câteva prietene bune, o educatoare, câțiva profesori, câțiva iubiți, câteva filme, câțiva câini, unele dealuri și Dunărea.
Cu toți acești educatori de circumstanțe încerc să mă așez acum în liniște și pace. Cu frustrări, complexe, fixații. Cu pasiuni, plăceri, satisfacții. Munca la ființă e grea, e anevoioasă și de cele mai multe ori e duplicitară. Uneori chiar noi muncim împotriva noastră. Atunci se iscă cearta, uneori boala trupului, alteori lâncezeala minții.
Cearta și lâncezeala pot fi alungate cu voință, o voință personală, dar și cu bunul simț. Uneori chiar bunul simț al celor din jurul nostru. Pentru a ne ajuta, uneori avem nevoie de oamenii din jurul nostru. Curioasă de fire, mi-am întrebat un fost prieten dacă noi ne certam atunci când formam un cuplu. Am stabilit vreo două trei certuri în câțiva ani. Pentru mine, pentru firea mea, numărul alcătuiește ceva apropiat de sensul cuvântului extraordinar. E ceva extraordinar să găsesc atât de puțină ceartă. Astfel mi-am dat seama că și omul de lângă tine îți poate ajuta și construi devenirea. Mai bun, mai puțin bun poți să fii prin alăturarea ta cu oamenii din jur care contează. De aceea unele prietenii trebuie să ia sfârșit, iar altele trebuie să se nască.
În această fază mă aflu, plină de sentimente contradictorii, mă îndoiesc de tot, de toate, pun sub semnul întrebării religia și tradiția, refuz să-mi dau determinații.
Momentan sunt singură. Nu-mi place neapărat, dar nu încerc să o alung. E o fază, o transformare.
Mă transform, chiar când scriu, mă transform.
Londra fără cuvinte
Foto: Bobby Miduș, http://noctambulul.blogspot.ro/
Povestea greierilor
Ați auzit de povestea greierilor? Mie mi-a revenit de la Platon. Aștept un moment potrivit să i-o spun și Marei înainte de culcare, mă găsesc deja ostenită de Bela, Aurora, Cenușăreasa, Albă ca Zăpada.
O să notez aici minunata poveste, Mara mea așa alege să se exprime: Mama, dar ce spui tu e minunat!
A fost o vreme când greierii erau oameni, iar acești oameni au existat înainte să apară Muzele. La nașterea Muzelor, și odată cu nașterea lor, nașterea cântecului, unii dintre oameni s-au lăsat prinși de patima cântării încât nu s-au mai oprit. Nu au mai mâncat, nu au mai băut și s-au stins fără să-și dea seama.
Dintre aceștia s-au născut greierii. Muzele au făcut în așa fel ca să nu simtă foame, și abia născuți, să înceapă îndată să cânte, fără să mănânce, fără să bea până la ultimul ceas al vieții.
Drept răsplată, greierii mergeau la Muze și le dădeau de veste cine le cinstește cel mai mult pe pământ.
Iar Platon încheie așa povestea: Căci, dintre Muze, ele mai cu seamă, îndeletnicindu-se cu toate câte privesc cerul precum și pe zei și pe oameni, au glasul cel mai pur. Iată deci nu puține motive care ne îndeamnă să vorbim în loc să ațipim la amiază.
Aceasta a fost povestea greierilor după Platon.
Nevoia de virgulă
Fără studii aprofundate, doar o cercetare flușturatică pe google, m-am asigurat că oamenirea numără aproximativ 2 milioane de ani.
După 2 milioane de ani, revistele mondene încă mai scriu articole despre cum să se înțeleagă femeia cu bărbatul sau bărbatul cu femeia.
Mi se pare amuzant, la un ochi.
La al doilea, e umilitor ca specie.
Două milioane de ani și nu am descoperit sinceritatea ca modalitate de exprimare și apreciere în orice fel de relație?
Avem un învățător redutabil: nevoia.
Ne împărțim între două sentimente: plăcere și neplăcere.
Funcționăm ghidați de nevoie și pendulați de plăceri și neplăceri. În orice relație avem nevoie de virgulă.
Exemplu: Da, îmi place să petrec timp cu mine însămi.
Nu, nu-mi place să fiu tratat ca un obiect, ca proprietate privată.
A ne recunoaște plăcerile și neplăcerile nu presupune o lipsă de grijă pentru celălalt. Celălalt nu-mi poartă mie de grijă dacă mă obligă să inversez plăcerea cu neplăcerea și viceversa.
Când suntem uneori acuzați de egoism, chiar să fie egoism? Am dus discuția la un punct unde poate avea loc o explozie de semnificații.
Eu voiam doar să atrag atenția asupra textelor din revistele mondene atât de umilitoare și ofensatoare pentru statutul nostru de ființe inteligente.
