M-am întâlnit cu femeia la Paris, iar impresia îmi reține încă atenția. Urmele mnezice și observațiile actuale mă provoacă să fac public ce simt.
Simt o infinită compasiune pentru femeie, pentru felul ei de a se raporta la cerințele bărbatului.
O să mă ajut de un exemplu. Am o prietenă, prefer s-o numesc prietenă, căreia i-a crescut foarte mult botul în ultimul an. Da, botox.
Mă uitam zilele trecute la ea, la gura ei, a mai crescut puțin în comparație cu lunile trecute. Întotdeauna am emis judecăți pentru această apucătură stupidă a femeii. Zilele trecute am compătimit-o sincer și am iubit-o nespus pe femeia aceea.
Tu, femeie dragă, tu ești frumoasă și foarte frumoasă dacă așa te percepi tu cu acel bot de rață. Înțeleg asta acum. Mi-a luat ceva vreme, dar înțeleg.
Cum am ajuns să înțeleg? Drumul e lung și deloc drept.
Am născut acum 4 ani, iar de vreo 2 ani citesc psihanaliză.
Devenind mamă, observația și analiza au trecut dincolo de curiozitate, s-au transformat în nevoie. O mama are nevoie să-și observe copilul.
Zi după zi, am observat, iar într-o zi am înțeles. Mara mea și-a însușit frumusețea raportându-se la povești. La 4 ani frumusețea constă în păr lung și rochii și mai lungi.
Să facem un salt.
Ce înseamnă frumusețea la 30 de ani?
La ce se raportează femeia?
La ce fel de frumusețe, cu accent pe fel.
Femeia se raportează la Angelina Jolie. Dau un nume ca punct de comparație, mă folosesc de nume ca să construiesc o apărare.
Răutăcioșii pot ataca acum. Doar femeile slabe, lipsite de personalitate, fără caracter apelează la asemenea tertipuri.
Am o rugăminte. Inspirați profund, dar inspirați până burta se lipește de spate. Expirați, iar apoi repetați după mine: oare?
Oare?
Există posibilitatea ca după o respirație atât de profundă să uiți întrebarea. Întreb din nou, repet: oare doar femeile lipsite de personalitate apelează la tertipuri?
Răspunsul e unul singur: nu.
Pentru ca un fenomen să fie posibil, este nevoie de o explozie, în cazul de față, de o cerință a bărbaților.
Bărbații au declarat, au creionat femeia aproape de perfecțiune, iar mapamondul le-a oferit și un model, Angelina.
Dacă Mara mea se raportează la Albă ca Zăpada, cu ajutorul meu, eu am așezat aceste povești în casă pentru ea, așa și femeia s-a raportat la un anume gen de frumusețe ajutată de formulările și indicațiile bărbaților.
Azi toate femeile cu bot de rață sunt criticate, ridiculizate, disprețuite mai ales de femeile așa zise sau percepute doamne.
Doamnelor, sunteți doamne prin puterea bărbatului, o femeie devine doamnă prin căsătorie, alt privilegiu al bărbatului care se naște domn, așadar bărbatul a ales. Tot el a ales botul de rață.
Ar avea sens să înșir motivele care l-au determinat pentru alegerea unei asemenea dimensiuni?
Îmi pare sincer rău pentru aceste dragi femei. Problema lor nu e una chirurgicală, ci psihică. Frumusețea lor constă în acest raport cu frumusețea. Nu femeia cu bot de rață trebuie să se schimbe, ci raportul, x,z sau z, cu care se compară pentru a fixa, a declara și a mărturisi o realitate.
Oricât de ridicol este botul lor de rață, femeile care au ales merită compătimite, nu disprețuite.
Din alcătuirea mea de azi, fără botox, fără silicoane, fără intervenții chirurgicale nu sunt mai bună ca nici una dintre cele care au apelat la ce am înșirat mai sus, mă raportez însă la un x, z și z diferit și accept.
Accept că femeia e mult mai supusă speciei, iar cu această luciditate curățată de rezistență, îmi port în lume feminitatea împăcată.
Specia supune femeia, dar femeia poate să se joace cu specia, iar când se joacă, femeia face regulile.
Prima mea întâlnire cu femeia
Prima mea întâlnire cu femeia a fost între paginile Simonei de Beauvoir. Am cunoscut femeia la sânul mamei. Am stat pe lângă femeie printre pliurile bunicii. Am devenit femeie prin influența unor profesoare.
Femeia însă am întâlnit-o prima dată ca personaj. Mama, bunica, profesoarele mi-au spus povești despre femeie. Știu bine că femeia are un rol. Am crescut și am devenit în timp ce femeile din jurul meu interpretau, nu-mi amintesc nici o femeie care să manifeste în copilăria mea.
Întâlnirea cu femeia personaj, acel personaj care exprimă și adoptă libertatea ca stil de viață, m-a impresionat profund.
La Paris, săptămâna trecută, am întâlnit femeia ființă socială. În nici un oraș, din cele vizitate de mine, nu am avut o asemenea senzație de firesc al femeii, de putere, de așezare în lume, de raportare la societate și cerințele ei.
Știu perfect că am țintit cu privirea la o terasă clavicula unei femei. Puntea aceea a umărului îmi revenea cu o percepție a întregului feminin. Acolo, în oasele acelea am simțit puterea eternului feminin.
Mi-a trecut prin minte, iar acum postulez, că adevărata libertate a individului o poți dobândi doar la Paris.
Oricare altă societate, oricare altă comunitate nu-ți permite exprimarea, iar dacă o personalitate puternică îndrăznește, manifestarea devine posibilă doar prin izolare. Izolare și marijuana, libertatea și expresia ei, libertatea și porțile larg deschise ale percepției.
Libertatea și societatea, oximoron? Chiar văd aici o relație paradoxală, una presupune, alta pretinde societatea de la trecătoarea ființă pe pământ.
Parisul fără pretenție, cu atenție
Mă gândeam chiar acum, poți să mai scrii ceva despre Albă ca Zăpada? Da, Albă ca Zăpada povestea.
Răspunsul, unul negativ, descumpănește sau pe mine mă.
Reacția mea, această derută, își găsește explicația în intenția mea de a scrie despre Paris. Poți să mai scrii ceva despre Paris?
Răspunsul este unul pozitiv.
Da, poți.
Poți dacă lași în urmă turnul Eiffel, Champs Elysees, Arcul de triumf și Louvre-ul. Îmi imaginam acum în timp ce scriam cum adun în pumni aceste embleme pariziene și le depozitez într-un sertar al memoriei.
Iar acum să pornim să cunoaștem Parisul, fără hărți, fără o destinație anume. Turistul vrea să ajungă undeva, are comandamente pentru excursie.
Dar de fiecare turist răspunde un eu, iar eul, prin experiența și flexibilitatea dobândite de a jongla cu instanțe și instincte, are capacitatea de a surzi.
Nu mai răspunde cererilor cu pretenții imperative de a face poză cu obiectivele, uneori unicul scop al concediilor.
Fără aceste pretenții, începi să pierzi agitația și febra punctelor de atracție însemnate pe ghidul din mână. Pierzând pretenția, atragi atenția.
Devii atent în jurul tău, vezi ferestre mici, un ghiveci ascuns, fețele oamenilor. În marile orașe ale lumii, oamenii aproape nu au fețe, chipul se estompează. Turistul cere indicații unor fețe imprecise.
Plimbându-mă săptămâna trecută printre ferestre mici și oameni cu fețe, mi-am apropriat Parisul. În piata Vosges m-am tolănit, la terase am sporovăit, pe străduțe m-am oprit să privesc, să simt, să iau, să cuprind un ritm. Pentru ritm, mesele acelea mici cu două scaune, cu un pahar de vin în fața sunt de mare ajutor. Alcoolul deschide porți în realitatea oricui. Zi după zi, m-am străduit să deschid multe porți în realitatea mea. Unele porți abia le-am crăpat puțin, dar luminii nu îi trebuie prea mult.
Iar acum, la câteva zile după Paris, în fața calculatorului meu, simt acel spațiu îngust pe care l-am creat în puținele mele zile pariziene, strălucesc cumva.
Eine kleine Nachtmusik
Resping cuvintele azi, dar pofta de muzică, de exact această muzică e năucitoare.
Non tutti, ma buonaparte
Când scriu Freud, la ce vă gândiți?
Unii poate la plăcere, la bucurie, dacă cunosc limba germană.
Cei mai mulți dintre noi ne gândim la sexualitate și la complexul lui Oedip. Și rânjim, căci e rânjet ceea ce se afișează, nu zâmbet.
Eu îmi dau voie și îmi permit să mă exclud. De mai bine de un an îmi fac ucenicia în psihanaliză citind, plecând de la părinte, Freud, comparând cu Jung și Adler.
Lectura operelor lui Freud m-a purtat până la cuvântul de spirit. Exact, a studiat și cuvântul de spirit, tehnica, tendința, mecanismul plăcerii, raportul cuvântului de spirit cu visul.
Aș putea să mut punctul, să mai scriu, să alcătuiesc un eseu, un studiu, dar fără pretenția că aș epuiza subiectul.
Nu mut punctul.
Punct.
Doar cer să se ia aminte, Freud s-a ocupat și de cuvântul de spirit, iar azi o să ne delectăm cu câteva exemple pe care le-am găsit între paginile cărții Cuvântul de spirit și raportul său cu inconștientul.
La un bal, Napoleon și o doamnă din Italia.
Napoleon arătând spre compatrioții săi: Tutti gli Italiani danzano si male.
Doamna replicând: Non tutti, ma buonaparte.
Un medic pleacă de la patul bolnavei și îi spune soțului: Doamna nu-mi place deloc.
Soțul: Mie nu-mi mai place demult.
Doi evrei se întâlnesc în apropierea unei băi publice.
Ai luat o baie? întreabă unul dintre ei.
De ce? întreabă celălalt. Lipsește una?
Heine și Soulie într-un salon parizian. Intră un rege parizian al banilor, iar acesta s-a trezit înconjurat de oameni care-l tratau cu profund respect. Soulie îi spune lui Heine:
Priviți acolo cum adoră secolul al XIX-lea vițelul de aur.
Heine: O, ăsta trebuie să fi depășit deja vârsta.
Acum pun punct.
Punct.
Freud a avut simțul umorului.
Plăcerea cititorilor mei
Cu ce să începem săptămâna viitoare? Cu Barca cu păpuși, Comedia omului sau Carnaj?
Toate sunt piese de teatru la care am mers datorită Teatrului Maghiar Timișoara.
Politicoasă și binevoitoare, întreb, ca să-mi fac tema concentrându-mă pe plăcerea și alegerea cititorilor mei.
Aștept. Un sfârșit de săptămână atent la copilul din noi.
Merg pe stradă, merg pe o altă stradă
Urmează să public o poezie scrisă de Portia Nelson. Dacă vă întrebați cine a fost această femeie o să vă ajut dezvăluind un unic aspect din viața ei: Portia Nelson a supraviețuit cancerului la sân.
Mie mi-a revenit acest poem la cursul Furia copilăriei, pași spre transformarea ei.
Autobiografie în 5 capitole
I. Merg pe stradă.
Pe trotuar e o gaură adâncă.
Cad înăuntru.
Sunt pierdută… Sunt neajutorată.
Nu e vina mea.
Durează o veșnicie să găsesc o cale de ieșire.
II. Merg pe aceeași stradă.
Pe trotuar e o gaură mare.
Mă prefac că n-o văd.
Cad din nou înăuntru.
Nu-mi vine să cred că mă găsesc în același loc.
Dar nu e vina mea.
Și tot îmi ia mult timp până să ies afară.
III. Merg pe aceeași stradă.
Pe trotuar e o gaură mare.
Văd că e acolo.
Și totuși cad în ea… e un obicei.
Știu unde mă aflu.
Este vina mea.
Reușesc să ies afară imediat.
IV. Merg pe aceeași stradă.
Pe trotuar e o gaură mare.
O ocolesc.
V. Merg pe o altă stradă.
Cine își dorește să învețe ceva, își asumă vina sau își asumă vina acela care dorește să învețe.
Doar drepturi și nici o obligație
Săptămâna trecută, cu atmosfera ei fierbite, m-a găsit foarte mult pe la terase și în parc. În parcul copiilor și la terase cu înghețata, Mara are nevoi, nevoi dinamice și dulci.
Satisfăcând nevoia dulce, am cerut permisiunea unui domn să ne așezăm cu dumnealui la masă. A primit, noi ne-am bucurat.
Mara mea s-a întâmplat să se întâlnească cu prietena ei de la grădiniță. E ușor de imaginat de aici un scenariu, două fetițe de 4 ani care țipă, își ridică fustele în cap, aruncă cu pământ de la copaci, râd, aleargă, se opresc brusc în mame să ceară o gură de apă pe care întâi o suflă prin pai, alt motiv de râs, apoi trag din pai, rețin apa, iar uneori o scuipă.
Domnul meu de la masă, un bărbat al altor vremuri, camașa, părul erau așezate acum 20 de ani, iar gesturile îți confirmau educația cuminte a deceniilor trecute, mi-a zis până la urmă:
Sunt neastâmpărate aceste fete, le permiteți prea mult, ăsta este huliganism, iar dacă încă nu este, acolo o să ajungă.
Ce stimul puternic exterior a primit mama pe care o reprezint!
Prima mea reacție: am strâns puternic mânerul scaunului. A doua reacție: am zâmbit condescendent.
Primul meu răspuns: este și huliganismul o etapă în viața fiecăruia dintre noi, trebuie experimentat oricum, Eliade a scris o carte despre asta.
Poftim? Ce spuneți? Eliade?
Ochii dumnealui îngustați și ușoara schimbare a trupului înclinat spre mine, spre fața mea, mi-au confirmat un fel de victorie. Habar nu am ce victorie!
Mara mea țipă uneori, recunosc, de foarte multe ori chiar. Scuipă apa după ce se joacă cu ea în gură, aleargă în jurul meu și atinge ce nu ar trebui atins, dar niciodată nu o s-o chem lângă mine, atunci când cineva o descrie ca fiind huligană și să-i cer să dea o reprezentație. Să povestească că ea știe de Van Gogh, de Mucha, de Bob Marley care a învațat-o că ploaia nu udă, se simte, de Platon care i-a prilejuit cunoașterea istoriei greierilor și alte cele pe care Mara le are în rezervorul ei de informații.
Am chemat-o însă la mine și am rugat-o să nu mai țipe. I-am explicat că urletele ei și ale prietenei ei îl deranjează pe domn, poate și pe restul oamenilor de la terasă.
Mara s-a retras, iar eu am rămas cu domnul meu. Am aflat că este plecat de 25 de ani din țară, locuiește în Suedia în prezent, iar acum este doar în vizită. Avea un carnețel în care nota din când în când, se oprea doar când povestea sau asculta ceva.
Am aflat că Suedia se confruntă cu huliganismul. Copiii își bat părinții deoarece le-au permis acest fel de comportament pe care il permit eu în prezent Marei. Copiii cresc doar cu drepturi și fără nici o obligație.
Mama pe care o reprezint nu a mai primit nici un stimul puternic exterior, mama a primit ceva la care să reflecteze.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Am repetat și tot îmi repet de atunci.
Avea și domnul meu cu părul și cămașa așezate acum 20 de ani dreptate. Dar nu e categoric ce afirmă, cine poate să-și dorească să fie universal ceea ce spune?
Ceea ce spune, ca să folosesc o expresie corespunzătoare societății actuale românești, e profund ortodox. Copiii să fie crescuți după niște instanțe morale care nu-ți permit propria cunoaștere, îți acceptă doar o atitudine după exigențele societății.
Într-adevăr, părinții se duc azi în această direcție, în a permite copilului suitul în cap. Stop. Cu ei suiți în cap, după experiența suitului în cap, părinții și copiii să se așeze și să facă niște reguli.
Să stabilim și niște obligații.
Obligațiile Marei sunt: să meargă la grădiniță, să se spele pe dinți, să-și pună hainele murdare la coș și să-și așeze pantofii la locul lor.
Drepturi și obligații, drepturi și obligații, între ele, cetățeanul responsabil de mâine, Mara mea de mâine.
Așa, mesaje amestecate
Citești ceva, altceva în afară de beletristică. Acest altceva te duce mult într-o zonă cu un nivel ridicat de percepție.
De ceva vreme m-am concentrat pe creier, l-am studiat pe pagini de cărți de psihanaliză și între paginile unui atlas de anatomie.
Capacitatea mea intelectuală descrie o turație cu câteva mișcări pe minut și de foarte multe ori m-a cuprins amețeala.
Îl citești pe Freud și devii dintr-o dată sigur de pasul imens pe care l-ai făcut întru cunoașterea comportamentului uman. Reții denumiri ca duramater și piamater și devii conștient de imensul gol din procesul cognitiv.
Și amețești.
Te reîntorci și mai umil între paginile de carte, dar ridici capul semeț. Ai pierdut ignoranța. Cu această pierdere se schimbă felul de a vedea lumea.
Dacă doriți o imagine cu care să lucrați ușor, mi-am schimbat ochelarii. Cu noii ochelari, sâmbăta aceasta, în urma participării la o cununie, Mara mi-a testat noua realitate.
Mama, când mergem acasă, vreau să-mi arați rochia în care te-ai căsătorit cu tata.
I-am răspuns sincer.
Mama nu s-a căsătorit cu tata.
Adică pe mine m-ai făcut așa ?
Nu am găsit un răspuns potrivit pentru a răspunde nevoilor ei. Și ce semnifică pentru un copil de 4 ani acel așa?
Aici trebuie să vorbim despre mesaje. Mara, și toți copiii de vârsta ei, primesc mesaje de la părinți, de la profesori, din povești. Din povești Mara mea a luat un mesaj anume. A iubi presupune să te căsătorești și să trăiești până la adânci bătrâneți. Da, eu i-am spus și povestea greierilor de la Platon, dar nu mă pot opune realității înconjurătoare și absolut deloc nu doresc să-i dau fetei un mesaj amestecat.
Mai târziu în aceeași zi, deși ea a depășit momentul, eu am continuat să rumeg. Am luat-o în brațe când am descoperit un răspuns potrivit.
Mara, știi că m-ai întrebat dacă te-am făcut așa?
S-a uitat la mine încercând să readucă din memoria ei ceea ce eu încercam să scot.
A scos și m-a aprobat.
Aha!
Știi cum te-a făcut mama? Din iubire, așa te-a făcut.
A repetat, a râs, am mulțumit o nevoie a ei și am reușit să nu-i dau două comenzi diferite pentru aceeași acțiune.
De atunci mă tot poartă mintea la toate aceste mesaje amestecate pe care le primesc copiii. Învățăm ceva, aplicăm altceva. Nevoile noastre, ale tuturor, servesc doi sau mai muți stăpâni. Și ăsta este un alt motiv pentru care îmi place Freud. Mi-a explicat, aproape pe înțelesul meu, că eul slujește și el mai mulți stăpâni, slujește supreaeul, instanța morală, slujește inconștientul, instanța plăcerii. Și discuția se poate extinde, dar mă opresc. Fix în acest punct se iscă critici.
Eu însă mi-am făcut o datorie, am atras atenția.
Atenție, mesajele amestecate formează caractere, schimbă personalități!
Nu mă credeți pe cuvând, observați, aceia care aveți copii în preajmă, cum omuleții apucă o direcție sau alta.
De cele mai multe ori ar fi mai corect să nu răspundem imediat curiozității copiilor, adulții au nevoie să analizeze.
Așa că să avem grijă.
Promisiune într-o zi fără sfânt
Am o apucătura, și e puțin urâtă. Este vorba despre micii cerșetori, copiii. În timp le-am dat bani sau i-am ignorat. Tot în timp, am început să conversez cu ei: cum te cheamă, câți ani ai, mergi la școală?
Ieri, abordată din nou de o mică cerșetoare, am repetat întrebările. Maria, 9 ani, nu merg la școală.
De obicei răspunsul era afirmativ. Fiind negativ ieri, a urmat agresiva întrebare: de ce?
Răspuns: nu am certificat de naștere.
De aici am continuat cu o conversație. Am rugat-o să nu mai scuipe semințe când vorbim, mi-a povestit despre mama ei, bunica ei, frații ei. Bunica e credincioasă, nu-i trimite niciodată la cerșit în noaptea de Înviere. Mama stă acasă, tata e în Franța. Ea ar vrea să învețe.
Cred că am afișat cel mai tâmpit zâmbet.
În capul meu, sentimente, emoții, rațiune, experiență.
Am respins cât am putut experiența realității, mi-am permis să văd în felul meu, să proiectez ce anume vreau eu în fata aceea.
Am ales s-o cred că dorește să învețe și am întrebat-o dacă vrea un abecedar. Am mers împreună la o librărie, cu Mara în brațe și Maria în stânga. Până la librărie Maria a experimentat puterea obișnuinței din realitatea ei.
Dar ce frumoasă sunteți!
Cât de tânără pentru o mamă, nu arat ca o mama.
I-am spus ca am cu un an mai puțin ca mama ei, dar ea mi-a răspuns: totuși!
La librărie am achiziționat un abecedar, i l-am dat, dar am făcut pauză. Nu i-am dat drumul cărții.
Îmi promiți că vii mâine să-mi arăți ce ai făcut în abecedar?
Promit.
Dar azi nu e nici un sfânt. E valabilă promisiunea?
Da.
Și a plecat.
Așadar, într-o oră am întâlnire cu Maria la o terasă în centru, acolo m-a descoperit aseară. O să vină sau nu Maria?
O să vină singură Maria sau cu mama ei, bunica ei și cei șase frați?
Sunt plină de întrebări, îndoieli, teamă.
Mi-e teamă de acțiunea mea în viața unei țigăncușe de 9 ani.
NOTĂ: Maria nu a venit.
