Am uneori niște zile, ca cea de azi, când visez patul. Abia aștept să pun capul pe pernă. Mi-e somn de aș putea să dorm în picioare.
A sosit momentul așteptat de la 7 dimineață. M-am așezat la masa din bucătărie. Mi-am deschis laptopul.

N-am nimic important de spus. Ce ar mai putea fi important pe lângă demența care se desfășoară dincolo de granița noastră? Și totuși în timpul zilei, că am condus, că am dat cu aspiratorul, că am dus sau am luat copilul de la școală, că am aruncat frunze în Bega, am meditat pe îndelete la regulile casei într-un cuplu.

Ce responsabilități are ea? Ce responsabilități are el? Le stabilește cuplul de la început sau pe parcurs, în funcție de educație, tradiție, obiceiuri și influențe? Vă povestesc despre acest subiect plictisitor deoarece conviețuirea deține puterea de a anula și o iubire celebră. Mă refer, firește, la Romeo și Julieta. Dacă cei doi ar fi ajuns să trăiască în aceeași casă, fără servitori, și nu s-ar fi așezat la masa lor din bucătărie să alcătuiască un set de reguli, încet, pe nesimțite, sufletul meu s-ar fi transformat în aia, iar iubirea mea ar fi devenit ăla. Aia și ăla se umplu de resentimente. Aia pretinde. Ăla pretinde. Nici unul nu cere. Ea nu cere că e femeie. El nu cere că e bărbat. Ea nu vorbește că el trebuie să știe. El nu vorbește pentru că nu vrea să știe. Dacă nu vă recunoașteți, îmi cer scuze. Pretind și eu că știu.

Știu că femeia și bărbatul rar discută deschis despre conviețuire. Cine spală. Cine gătește. Cine adună. Cine face cumpărături. Cine schimbă patul. Aceste activități considerate responsabilitatea unuia singur ajung să descompună cuplul. Cineva care te iubește și te respectă stă pe canapea cât tu gătești, stă pe telefon când tu dai cu aspiratorul, stă și tu trebăluiești? Lucrurile mărunte din casă și de pe lângă casă ne consumă energia, ne înghit gândurile, ne strică mâinile, ne umplu de resentimente dacă nu le împărțim cu partenerul. E ca și cum te-ai juca Popa prostul cu tine însuți.

Încercați să adoptați un comportament de studenți la cămin, de studenți bine crescuți. În cămin fiecare își spală farfuria din care mănâncă, fiecare face ordine și curățenie, fiecare are o viață cu dorințe și ambiții separată de ceilalți colegi.

Nu mai pot. Mi se închid ochii. Oricum cred în fiecare cuvânt scris mai sus.

Foto: Simona Nutu

A început Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara. Unii abia l-au așteptat. Alții nici n-au auzit de. Unora nu le pasă. Altora le pare rău că nu participă. Mie îmi pare rău. Mateiu mă reține seara acasă. Nu sunt resentimentară. Câștig când stau cu el. Mara a crescut repede. Nu-i mai sărut obrăjorii. Dimineața folosește parfum și strugurel. Așa că aleg să petrec timp cu bebe Mateiu. Ies rar la spectacole de teatru, la concerte, la serate literare. Îmi lipsesc, dar știu să mă consolez.

Părerea de rău mi-o tratez cu ceai, cu castane, cu cărți. Abia am sfârșit Rusia scăldată în sânge. Ultimele 20 de pagini mi-au torturat sufletul. Cruzimea și suferința oamenilor m-au dezechilibrat. Am compătimit oamenii. Am urât oamenii. O mamă înainta cu pruncul în brațe. Era desculță pe drumul înghețat. Copilul horcăia. Tatăl venea în spate. Și-a tras un glonț în cap. Mama s-a prăbușit. Un soldat i-a luat copilul din brațe să-l care. Ea mergea în urma lui. Uneori se oprea și privea înapoi. Un soldat și-a ucis binefăcătorii în somn ca să le fure mâncarea. După o săptămână și-a omorât și tovarășul. Am lăsat cartea deoparte. Ce o fi cu noi oamenii? Superbi și monștri, blânzi și călăi, visători și afurisiți cu o scăfârlie cât o lubeniță pe care ne-o și retezăm din când în când. Ce să crezi despre oameni când citești istorie?

Luptăm pentru viață. Ne luăm viața. Glorificăm viața. Disprețuim viața.

Mă uit la Mara și Mateiu. Au timp să fie copii. Istoria le permite. Aș vrea să fiu recunoscătoare pentru asta. Cui să fiu?! Omenirea e un joc de noroc. Cine a dat cu zarul și a nimerit la căderea imperiilor, cine a dat cu zarul și a văzut lumina soarelui în Franța, cine a dat cu zarul și a primit cetățenie albaneză, cine a dat cu zarul și. Cine a dat cu zarul? Cine urmează să dea cu zarul?

Foto: Simona Nutu

Sunt sătulă de femei frumoase. Cum vine asta fără semnul întrebării, ci cu punct. Cum vine asta. Vine dintr-o buimăceală. Femeile au început de ani de zile să apeleze la bisturiu pentru înfrumusețare. O să subliniez femeile. Adulții decid pentru ei înșiși. Adulții decid și pentru copiii lor. Am descoperit de câteva zile că fetele au început să apeleze la bisturiu pentru înfrumusețare. Aici intervine buimăceala. Cum îmi fac loc în lumea asta?

Lume în lume trăim de secole. Lumile se întrepătrund. Lumile conviețuiesc. Lumile provoacă revoluții. Apucătura fetelor de a se injecta, de a suporta intervenții chirurgicale să fie o revoluție pe care eu nu mi-o pot imagina?
Ne naștem frumoși. Ne naștem urâți. Ne naștem insipizi. Îmi pare rău pentru cei urâți. Plâng pentru cei insipizi.
Ne naștem inteligenți. Ne naștem idioți. Devenim proști și ignoranți. O inteligență nehrănită se reduce, se retrage, dispare. Am asistat la pierderea inteligenței unei prietene frumoase. A interesat-o prea mult să fie frumoasă și prea puțin să devină inteligentă. Era și a presupus că datul Ființei e același cu devenirea. A pierdut. Cred că am participat la înmormântarea inteligenței ei prin facultate. A continuat să pară și să mimeze inteligența.

Unde a dus-o frumusețea? Neimportant pentru text. V-aș adresa întrebarea. Unde ne duce frumusețea? Unde m-a dus pe mine frumusețea? Ei bine, m-a dus la Paris. Frumusețea prezintă avantaje, rar dezavantaje, dar nu lipsesc.

Frumoase sau urâte, femeile îmbătrânesc. La fel și bărbații, dar ei se transformă în bărbați, iar femeile în babe. Asta ne îngrozește, bătrânețea. Nici o femeie actuală nu-și mai dorește să arate ca bunica de pe sticla de ulei. Așa păstrăm în memorie imaginea bunicilor noastre. Noi refuzăm să îmbătrânim și începem să ne purtăm prostește. E o prostie să te măcelărești. Este inteligent să păstrezi în stare bună tonusul pielii cu creme, cu injecții cu produse de calitate, cu ajutor calificat, de preferat cu pregătire medicală. Să-ți schimbi în totalitate chipul, fetele să-și schimbe chipul în numele frumuseții ține de imbecilizare.

Nu știu să-mi fac culcuș în noile reprezentări, dar sunt sigură că femeile și fetele vor descoperi, nu pe calea ușoară, că goana după frumusețe este o aparență care justifică lipsa stimei de sine. De ce nu vă iubiți? Iubiți-vă. Dacă nu meritați, atunci munciți să meritați. Hrăniți-vă mintea. Creierul vă slujește bine dacă-l folosiți.

Foto: Simona Nutu

Vești de pe front. Franța trimite tancuri în România. Spania trimite și ea avioane de vânătoare și soldați. Divizia 101, unitate a armatei SUA, vine cu scopul de a apăra România.

Ce am notat mai sus am împărtășit cu Făt Frumos și o prietenă. Mara o numește BFF-ul meu. Mara nu știe că forever vine cu dată de expirare în unele relații. O să fiu lângă ea la momentul respectiv. Făt Frumos a dat din cap și a enumerat țările care trimit și ce trimit. BFF a ascultat. Mateiu sugea la sân.

Acum Mateiu doarme. Mara își soarbe ceaiul. Eu m-am așezat la scris. Revin cu una din obsesiile mele, scara blocului. Scara blocului înseamnă pentru mine un motiv de tensiune. De fiecare dată când pătrund în scara blocului simt o senzație neplăcută pe șira spinării. Așa că o să vă povestesc despre experimentul lui Bruce Alexander. Consider asocierea dintre experimentul lui și conviețuirea oamenilor în blocurile comuniste corespunzătoare.

Alexander și cocertătorii Robert Coambs și Patricia Hadaway au construit un parc de distracții pentru șobolani. Brânză delicioasă, mingi, rotițe s-au adus în cutia de aproape 19 metri pătrați. Au reglat o temperatură optimă. Pereții s-au vopsit în verde șofran. S-au asigurat spații pentru împerechere, naștere, plimbarea masculilor și cuiburi calde pentru femelele care alăptau. S-au pictat copaci, munți, drumuri și râuri. Acestea au fost condițiile pentru unii șobolani. Alți 16 șobolani au fost puși în cuști obișnuite de laborator.
Blocurile și apartamentele le compar cu cuștile obișnuite de laborator. Să vedem unde duce lipsa de spațiu.

Șobolanii din parcul de distracție au rezistat apei cu narcotice. Șobolanii din cutiile înguste au adorat apa cu morfină de la început.
Rezultatele au fost considerate semnificative atât social, cât și statistic. Mediul prietenos ajută la rezistența în fața drogurilor.

Concluzie: Dependența de opioide a oamenilor este un mod de a face unei situații, de a face față scării blocului cu zugrăveala cu o linie ornamentală la jumătatea peretelui. Parcă ar fi o funie. Ce să facem cu o funie? Balustrada este de fier și plastic. O fi nu o fi plastic, nu cunosc. Pare plastic. Cu scările identice cu cele din orice instituție românească, spital, poliție, școală. Oare așa arată și închisorile?! Blocurile înseamnă înghesuială, izolare de orice bun gust și individualitate. Toți românii de la bloc privesc în hăul inexistenței când pătrund în scara blocului.

Am propus și mai propun să se folosească proiectele studenților de la arhitectură pentru îmbunătățirea și înfrumusețarea condițiilor de viață a cetățenilor. Cetățenii lăsați de capul lor să aleagă culori și fațade au înfiorat la vedere străzile urbei. Mă dor ochii când mă îndepărtez de centru, iar Timișoara înseamnă mai mult decât Unirii.

Mă opresc. Înainte de punct. Am scos mult din context din experimentul lui Alexander. Dacă sunteți curioși, atunci citiți despre în Cutia lui Skinner de Lauren Slater.

Foto: Simona Nutu

Azi a fost ziua babelor. Mă refer la babele drăguțe și blânde din blocul în care locuiesc. Baba Unu m-a prins de dimineață pe scări. O lăsasem pe Mara la școală. V-ați trezit așa devreme? Mateiu se afla la mine în brațe. Ia spune, cum ești, bun sau rău? Este copil. Am răspuns eu. Baba Doi m-a compătimit, tot pe scări, la distanță de câteva ore. Ți-a albit părul, copilul ăsta! Da, noroc că eram deja albă! Am răspuns eu.

Îmi sunt dragi Unu și Doi. Nu mă irită. Nu mă plictisesc. Cu siguranță nu mă supără. Ne despart 30 de ani. Eu și copiii mei trăim alte vremuri. Condițiile de viață s-au îmbunătățit. Foamea nu mai reprezintă o problemă. Bolile s-au redus. Nu o să mă dau lovită acum. M-am dat și am fost cu Mara. Atunci m-ar fi enervat Unu și Doi. Acum zâmbesc. Învățăturile lor de viață nu-mi aparțin. Aș putea să profit de subiect, fierbe internetul deoarece Delia nu vrea copil. Doar că am decis, nu știu când, am realizat în timp ce tastam, că n-am avut pretenții de la cititorii mei, dar am început să am. Nu doresc în ruptul capului să le insult inteligenta.

Plângerile legate de comentariile lui Unu și Doi mi-ar lăsa un gust amar. M-aș dezamăgi pe mine. V-aș dezamăgi pe voi, cei care citiți și vă folosiți inteligența. Unu are dreptate. Copiii au fost percepuți răi în special pentru că nu se aliniau programului părinților. E rău un copil că nu doarme. E rău un copil că nu mănâncă, deși mâncarea e scumpă și nu se găsește în orice alimentară. În acel regim s-au maturizat și au crescut copii Unu și Doi. Unu mânca lubeniță pentru că mama ei ascundea cojile în găleata cu tărâțe a porcilor. Făcea curățenie la o familie de chiaburi. Eu mănânc lubeniță în decembrie dacă poftesc. Doi are dreptate. Copilul albea părul mamei pentru că mamele se îngrijorau de moarte. Un copil murea de la o răceală. Un copil suferea arsuri pentru că își prepara singur prânzul și îl îngrijea și pe fratele mai mic.

Unu și Doi au dreptate. Nu e necesar să-și schimbe reprezentările de viață pentru confortul meu intelectual. Oamenii au luptat în război. Și în prezent oamenii mai luptă în război. Oamenii au traversat perioade de foamete, restricții, dictaturi, pandemii, boli. Ca femeie actuală îmi îndrept umerii și serios că fac față vorbelor năroade, dar nu lipsite neapărat de adevăr, ale babelor de pretutindeni.

Lamentările au devenit o modă mai ales pe internet. Eu însămi am fost crucificată de două ori. Au lovit și au continuat să lovească. Firește, s-au plictisit. Cum s-au plictisit nerozii și de Buhnici, au luat-o în primire pe Delia.

Ideea este de îmbărbătare. Femeile să se îmbărbăteze, dar în special bărbații. Glumesc?! Aceasta este (o) întrebare.

Foto: Simona Nutu

Să povestim despre schimbare. Am puțin timp cât fierb castanele. Iar am ocupat masa de la bucătărie. M-am acoperit cu un cardigan lung de lână. L-am cumpărat acum vreo zece ani. E gri cu bej, alb și negru. Lâna s-a turtit, s-a slăbit, s-a scămoșat. Nu scap de el. Nu-l donez. Nu-l arunc. Mă învelesc în fiecare dimineață rece sau chiar geroasă cu el și o duc pe Mara la școală. E călduros, e vechi, e afecțiune.

M-am așezat la scris. E ora mea. Mateiu doarme. Mara se pregătește de somn. A dispărut mama. Dunia devine posibilă.

Asist de câteva săptămâni la frământările Marei. Notele o dau peste cap. La Montessori, până în clasa a VI-a, evaluarea nu presupune note. Există un sistem, dar nu are nici o relevanță pentru ceea ce urmează să dezbatem. Vorba vine, mai mult urlu la lună. Vine și-mi verifică reacția la fiecare notă primită. Nota asta e bună, mami? Dar asta? Ca să mă pot înțelege cu ea, și pe viitor cu Mateiu, întotdeauna apelez la memorie. De câteva săptămâni am început și eu clasa a VI-a. Mi-am reamintit. În clasa a VI-a am schimbat școala. Am stat în bancă cu Ramona Vișan. Ceau, Ramona! Ramona nu-și storcea niciodată coșurile. Pe chipul ei nu avea loc nici o crimă. Eu îmi măcelăream fiecare bubuliță. Uneori arătam ca un dalmațian doar că petele mele respingeau în loc să atragă. Mi-a fost greu, Mara, în clasa a VI-a. Am cunoscut-o pe nașa, iar în timp a devenit mai ușor.

N-am intrat în mizeriile și meschinăriile de care dau dovadă copiii. Oricum nu pot s-o scutesc de anumite suferințe.

I-am reamintit că eu sunt adultul. Ține de datoria mea să pun limite, să creez reguli, să cicălesc și să dau o direcție. Am avut un întreg discurs. Mi-am acordat și vocea. O ridic și nu sunt chiar o privighetoare. Am reluat regulile familiei, sănătatea, joaca, școala. Am informat-o că nota are importanța dată de ea. Că orice examen vine are datoria să dea tot ce poate, iar străduința anulează nota. Să nu se compare cu nimeni doar cu ea cea de ieri sau de anul trecut. Că talentul ei, desenul, cântărește cel mai mult și din acest motiv este foarte norocoasă. Să spună mereu ce gândește. Să alegă adevărul. Să nu mintă și să nu se mintă. Pe termen lung viața se va aranja și că am încredere în ea. Orice vei face, va fi extraordinar. Să se schimbe și să schimbe de fiecare data când ceva sau cineva devine insuportabil și dureros. Mulțumesc, mami! Am avut cuvintele la mine. A plâns emoționată fata. Și ea este smiorcăită la fel ca mine.

Este greu să te schimbi pentru că oamenii din jur nu te lasă. Nu-ți permit să uiți și să lași în urmă condițiile de viață și convingerile de moment. Tradiția nu trebuie respectată complet. Biblia nu trebuie respectată cuvânt cu cuvânt. Familia nu trebuie suportată dacă te face să suferi. Prietenii nu trebuie păstrați dacă scot tot urâtul, pustiul și răul din tine.

Mă străduiesc s-o fac pe Mara să vadă, să observe, să înțeleagă ce boală gravă pot ajunge relațiile dintre oameni. Salvarea stă în fidelitatea față de sine. Personal m-am urcat într-un carusel în clasa a VI-a. Am fost împinsă afară în clasa a VIII-a. Trasă înapoi în clasa a IX-a. Au urmat ture nebune. Am fost din nou împinsă. Doar că nu mai scapi niciodată cu adevărat. Uneori mă visez noaptea în carusel. Dimineața când mă trezesc dintr-un asemenea vis mă privesc în oglindă și-mi sărut umărul. Am scăpat cu toții!

S-au fiert castanele.

Foto: Carmen Vulpea boemă

M-am așezat la masă în bucătărie. Am deschis laptopul. Mi-a venit în cap Murakami. Primul lui roman a fost scris la masă în bucătărie. Pe masa mea stă o vază cu niște flori ofilite, un borcan cu aranjamentul de la Paște, sarea și piperul, telefonul și o cana de ceai.

De dimineață m-am trezit cu ochii umflați. M-am șocat. Pleoapele picate mi-au arătat viitorul. O să rămân fără ochi. O să am reprezentare de ciobănesc mioritic. Farmecul actual al ochilor migdalați se va transforma în ceva respingător. Așa că o să vorbim din nou despre riduri.

Ca femeie ajunsă la 39 de ani fără nici o intervenție, susțin naturalețea și înaintarea în vârstă cu demnitate. S-ar putea să judec, dar femeile care încep să-și măcelărească trupul și chipul se plictisesc. Este o părere personală. Pot s-o scriu. Pot s-o rostesc. Scrutați istoria. Oamenii din plictiseală s-au ruinat. Plictiseala face ravagii și am dreptate ori de câte ori privesc un chip statuar.

Totuși procrastinez. La un moment dat o să-mi ajut chipul. O să-i înfig niște araci cum procedam cu vrejul de fasole sau de mazăre în grădina casei de la Schela. O să recunosc. Nu o să mint despre tinerețea de la 40 de ani. Când o să decid să-mi trag fața, azi dimineață mi-am ridicat pleoapele cu degetele, atunci o să intervin rațional și cu bun simț. În lumea operațiilor estetice, rațional și cu bun simț înseamnă să refuzi aspectul de statuie. Este o responsabilitate să-ți porți anii maturității cu demnitate. E asumare să-ți consumi vârsta. Nemișcarea unei statui n-are nimic de-a face cu carnea, sângele și farmecul ființei umane.

Apăr și militez pentru naturalețe. Îmi port ridurile. Influențez cât pot și pe unde pot femeile să pună mâna pe o carte. Să citească în special istorie.

Vă îndemn să vă dați un sens vieții, altul în afară de a fi statui frumoase. În lume încercați să îmbunătățiți, apoi să înfrumusețați. Este ceva deosebit de trist să fii frumoasă, plictisitoare și răutăcioasă. Multe femei își aleg acest destin, dar pentru că nu înțeleg. Numim destin ce nu înțelegem, ce nu vrem să înțelegem și ce nu putem să înțelegem.

Nu înțelegem că frumusețea nu înseamnă nimic fără suflet, conversații interesante și umor. Cu excepția frumuseții, naturale, firește, din cuțit și Bianca Drăgușanu a devenit din lostriță Barbie, totul se poate cultiva.

Purtați riduri pentru că ridurile vă povestesc viața.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am cumpărat castane. Le-am crestat. M-a ajutat și Mara. Le-am fiert. Mi-am umplut un bol și m-am așezat la scris. Mai mult de jumătate dintre ele s-au dovedit a fi stricate. Acesta e un fapt. Ideea articolului nu o găsesc. Dacă nu o găsesc, atunci nu pot trece la altă idee. M-am blocat. O să mai povestesc despre mâncare. Săptămâna trecuta am preparat o ciorbă de perișoare, iar carnea a fost stricată. Am aruncat ciorba. Mateiu a început să rostească cuvinte. Un cuvânt este ou. Pronunță ou de parcă se miră. Ce ai mâncat la micul dejun, Mateiu? O-uuu!

Am povestit și cu soră mea despre carnea stricată. De la alimentație am trecut la amintiri din copilărie. Am ascultat-o. Mi-a atras ceva atenția. La un moment dat m-am zăpăcit. Parcă aș fi ieșit din mine. O formă clară a ceea ce numesc sine privea către soră mea și către mine. Să nu ai încredere, cum poți să mai ai încredere?!
Adevărul este că nu mai pot. Nu mai pot să am încredere în amintiri, în ceea ce s-a întâmplat și ceea ce cred eu că s-a întâmplat. Întotdeauna m-am contrazis cu soră mea. Soră mea are mereu dreptate. De acum încolo, ajunse amândouă la jumătatea vieții, de ce ne-am mai consuma energia în a demonstra ce sau cum s-a întâmplat ceva în copilăria noastră?! Amintirile s-au condensat, s-au înlocuit, s-au modelat după sentimentele personale. Am decis să abandonez întreținerea așa ziselor amintiri. A devenit scumpă. Încă port dureri, încă îmi îngrijesc răni, dar în timp au devenit parte din mine. Durerile și rănile sunt eu. La fel cum sunt bucuriile, realizările, gafele, greșelile și nesimțirile.

Am fost admirată că am făcut copil la vârsta mea. Am râs. Ce vârstă? Mintea continuă să nu țină pasul. Psihologic, s-ar putea să sufăr de sindromul Peter Pan. Nu e vorba că mă port ca o adolescentă, dar nu mă regăsesc printre adulți. N-am pătruns în Nederland, dar refuz să închid porțile și să mă maturizez. În aceeași zi, am cerut la farmacie Bengay. Răspunsul și reacția farmacistei m-au năucit. A început să râdă brusc, zgomotos și vesel. Nu se mai fabrică Bengay de ani! M-am adunat rapid și am cerut înlocuitor. În fond nu e vorba despre vârstă. Adevărat, nu e vorba despre vârstă, dar uneori vârsta își spune cuvântul. Eu am spus Bengay.

Foto: Simona Nutu

Mă doare spatele. Mă dor călcâiele. Am parcurs kilometri în apartament. Acest lucru devine posibil când renovezi o cameră. Noi am renovat camera Marei. Luni am început cu zugrăvitul. Duminică am mutat tot din dormitorul ei. Am mutat în dormitorul așa zis matrimonial. Am mutat în sufrageria numită living. Am mutat în hol pe nume hol. De duminică simt, din cauza spațiului micșorat, că abia mai respir.

Am intrat în haine, în pantofi, în bijuterii, în cărți. Am făcut plase. Asta pentru, asta pentru, asta pentru. Am postat pe Instagram două articole pe care le-am dăruit. O să mai postez. Îmi vine greu să înțeleg persoanele strângărețe. Mamanu este o persoană care strânge. Eu am devenit o persoană care aruncă. Mai mult, cele patru zile în care am stat cu camera Marei goală m-au făcut să-mi doresc o asemenea încăpere. Goală.

Iubesc ordinea. Aici stă aia. Acolo stă cealaltă. Nimic înghesuit altfel mă încrunt, mă scutur, mă indispun. Mă indispune și donatul. Aparent, ceea ce fac eu de mulți ani se numește donat. Donez. Împart. Scap de lucruri. Fac negoț. Ce o fi, eu dau. Donatul mă indispune deoarece a devenit o corvoadă. Hainele să fie aproape impecabile, jucăriile complete, cărțile nesubliniate. Haine impecabile? Achiziționați o haină de la Hermes, spălați-o, verificați cât de fără cusur se păstrează. Știu ce vorbesc, am trăit o perioadă de Monica Columbeanu sau de Cenușăreasă. Am purtat inel de argint de la Hermes cu 600 de euro pe care l-am dăruit de altfel. Jucării complete? Nici nu mă obosesc să scriu ceva despre. Cărți nesubliniate? La mine în casă cărțile participă activ la dezvoltarea personalității copiilor. Mara mi-a desenat cărțile. Mateiu a început și el.

Așadar, ce fac cu lucrurile neimpecabile, dar de care vreau să scap? În prezent, de la camera Marei, am răsturnat totul cu fundul în sus și mă grăbesc să eliberez spațiul. Vreau să respir, dar să nu mă simt prost că Baby Cook-ul e uzat, că biberoanele nu le-am folosit, dar și-au schimbat culoarea, că hainele n-au ținută. Îmi cer scuze. O să ajung să le arunc direct la gunoi, apoi un alt public o să mă insulte. Ce om face așa ceva? Există oameni săraci care s-ar bucura de.

Uite eu o să fac așa ceva. O să folosesc și tomberoanele de la scara vecină și de la vecinul din față. Glumesc! N-am ajuns chiar în punctul ăla, dar mult nu mai am.

În încheiere, cunoaște cineva unde aș putea repara o geantă de piele la care nu vreau să renunț?

Foto: Carmen Vulpea boemă

După aproape 13 ani, Mara urmează să împlinească această vârstă în februarie, mi-a căzut cu tronc o mămică în parc. Nu credeam că acest lucru mai este posibil. E destul de greu. Refuz să comunic cu mămicile. Adevărul este că nu sunt fana acestei categorii de femei. Și la fel de adevărat este că mă plictisesc discuțiile. Mă plictisesc și discuțiile despre literatură dacă cineva se grăbește să se ofenseze. Nu mă consider mai bună, dar cu siguranță mă cred mai interesată și de altceva în viața mea în afară de mamiceală. Mă încăpățânez să am o viață personală și să susțin că asta e calea corectă. E corect să fii odihnit, să ieși la un film, să-ți placi copiii. Cum anume să-i placi când ei dictează, iar tu nu ai habar să fii adult și să impui limite, nu știu! Eu știu una și bună, pedeapsa și răsplata.

Teoria nou buchisită că pedeapsa îl afectează negativ pe copil nu o accept. Am citit și eu. Am participat la cursuri. Mi-am observat cei doi copii. Am parcurs cartea lui Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Probabil acel gen de pedeapsă traumatizează, nu privarea de internet sau de plăceri personale.

Cu mămica menționată m-am trezit vorbind de un capitol din Jordan B. Peterson. În vremurile noastre în care creștem mici dictatori, Peterson vorbește despre palma la fund. M-am mirat. Oare a explodat internetul și eu n-am prins de veste? Oare ce părere au (ne)expertele de pe MMTCG?! Sarcasm? Sarcasm. Oare ce o crede mămica respectivă că am turuit despre un autor, despre cărți, despre educația poleită și despre dezamăgire. Sunt dezamăgită de felul cum generația mea își crește copiii.

Las deoparte educare și disciplinarea copiilor. V-aș întreba cum vă simțiți în pielea voastră.
Întrebare:
Cum vă simțiți în pielea voastră?

Foto: Carmen Vulpea boemă