Mi-am cumpărat flori. I-am dat apartamentului o nuanță de mov. Mi-am făcut manichiura. Le-am dat mâinilor un aspect de curat. Am luat prânzul la Homemade. I-am dat zilei semnificație prin câteva fotografii pentru proiectul #poartariduri. Cu o fată de 12 ani căreia i-au venit toanele, acum râde, acum i se schimonosește chipul, acum îmi face bilețele cu te iubesc în cinci limbi, acum ridică tonul, acum mă îmbrățișează, îi dau o deosebită atenție acestui proiect.

Îmi doresc ca fetele și tinerele să aibă ce să admire pe lângă femeile de plastic. M-am săturat de Barbie, de frumusețe coruptă, de frumusețe din bisturiu, de frumusețe nepământească. De aceea o să mă străduiesc să scot în față femei frumoase, interesante, inteligente, educate. Femeile educate fac diferența dintre o victorie măruntă și un război câștigat.

Ce înseamnă o victorie măruntă? O să mă folosesc de exemple din viața Marei. Și-a cumpărat un hanorac descoperit pe Tik Tok. O frumoasă fată de acolo l-a recomandat. Bucuria a durat până la prima purtare. Să vă lămuresc și cu războiul câștigat. I s-a dat posibilitatea la școală să-și mărească nota la matematică. A reușit. Toată ziua i-au sclipit ochii, iar încrederea în sine i s-a consolidat.

Femeile doar frumoase colecționează victorii mărunte. Pozele perfecte de pe Instagram alcătuiesc dovezi irefutabile. Prea puține știu ce înseamnă irefutabil. Unele s-ar putea să zâmbească. Futabil le va deruta și le va trimite mințile vlăguite de fuga după locul 2.55 din cursa Chanel pe urmele unei nopți fierbinți. Ca să fiu sinceră acum, femeie doar frumoasă sau femeie frumoasă și interesantă, toate visăm la nopți deosebite de plăcere sexuală. Sexul practicat cu conștientizare delectează trupul și farmecă mintea. Nu cunosc plăcere mai mare!

Ca să aibă ce să admire fetele ca Mara, e necesar să iasă în față și femeile inteligente și educate. Se vaită ele că nu știu să pozeze, că nu se pot relaxa, bla, bla, bla! Să pozezi înveți. Să ai o părere personală presupune școală și carte, carte și școală. Fără educație pierdem 1% care ne diferențiază de verișoarele maimuțe.

Ajutați-mă să scoatem în față femei frumoase, îngrijite, inteligente, originale, educate. Ajutați-mă ca fiicele noastre să aibă alternativă la femeile de plastic.

Foto: Simona Nutu

Am citit Kafka, Baudelaire, Roth. Am postat despre. Am citit Freud, Rogers, Fromm. Am postat despre. Am citit Camus, Nietzsche, Heidegger. Am postat despre. N-am obținut reacții ca la Jordan B. Peterson.

Am scris despre literatură, istorie, psihologie, educație. Am publicat povești. Mi-am expus gândurile și sentimentele. N-am obținut reacții ca la articolele despre mamiceală sau despărțire. Din mesajele primite, din tonul folosit, mi-a devenit clar că multe persoane mă asociază cu haosul și armistițiu. Sunt mama soldat care a încheiat un acord cu tatăl copilului. Despărțiți, dar împreună pentru copil. Copilul contează.

Recent am mai primit un mail. Cam toate mailurile seamănă. Nu mă caută nimeni să-și jignească fostul partener. Cine o face nu primește răspuns. Insultele, urletele, palmele sau alte apucături țin de intimitatea cuplului. Personal recomand conflictul. Totul trebuie rostit, mai ales când se ajunge la despărțire.

Profit de prilej și notez că nu agreez femeile care se folosesc de copil ca să-l pedepsească pe bărbat. Disprețuiesc bărbatul care devalorizează mama în fața copilului. Cu siguranță n-am nimic sfânt pe lume deoarece am abandonat orice pornire spre credință. Cred în mine, în familia și în prietenii mei. Cred în știință și în progres. Cred în momente și în magia sărutului. Nu numesc copilul sfânt, dar e desăvârșit cu siguranță. Acest desăvârșit nu are de ce să suporte și să îndure nemernicia adulților imaturi, prost crescuți, ignoranți și plini de sine, plini de ifose.
Când o mamă se referă la tată cu tac tu, e un ifos. Copilul suferă.
Când un tată se referă la mamă cu mă ta, e un ifos. Copilul suferă.

Tot rahatul aruncat, prin copil, către celălalt, marchează un suflet nevinovat. O să se umple de vinovăție și este în întregime vina părinților.

Oricât mă exasperează comportamentul copiilor în parc sau în locurile publice, nu se compară cu furia care mă cuprinde la adresa părinților. Asta este. Sunt furioasă pe părinți. Îi consider niște monștri care și-ar găsi loc în pâlnia infernului imaginat de Dante. Câte suflete au schilodit și schilodesc în numele maturității.

Dacă am scris cu patos, îmi cer scuze. Mi-a scris o doamnă despre cât de nemernic este fostul soț. Mi-a atașat extras după pensia alimentară. O ignor. M-aș bucura dacă și-ar insulta soțul în prezența lui. Idiotule! Nemernicule! Trădătorule! Străinule! Bețivanule! Curvo! Nerecunoscătoareo! Plictisitoareo! Putoareo! Bețivanco!

Între pereții camerei să scoată tot. La exterior să-și joace rolul de părinți și să aștepte. Furia trece. Lingeți-vă rănile, suflecați-vă mânecile și recunoașteți amândoi, numind, ce ați greșit. S-ar putea să vă salveze de la o viață plină de ură. Evident știu ce vorbesc, dar nu se nimerește fiecăruia.

Foto: Simona Nutu

Zilele trecute am gătit supă. Nimic sofisticat, un cocoșel de pădure de la Agricola, cinci morcovi, pătrunjel, păstârnac, țelină, sare și piper. Am fiert la foc mic de pe la opt jumate dimineața. Înainte de opt am lăsat-o pe Mara la școală. La 11 stabilisem o întâlnire cu o prietenă. N-am dat dovadă de vizionarism. Nu mi s-a năzărit ideea de supă. A devenit în urma nevoii de a-l hrăni pe Mateiu.

În fiecare zi, de trei ori cel puțin, pun masa și strâng masa. În fiecare zi spăl vase, șterg masa, aspir sau mătur sub scaunul lui Mateiu. În fiecare zi hrănesc pisica, schimb pampi, arunc olița, spăl olița, curăț scaunul, îmbrac și dezbrac copilul. Agenda destinului meu e plictisitoare, previzibilă și plină. Programul stufos aduce multă pierdere. Risc să pierd contactul cu realitatea și să mă transform în mama ca Maică Precista cum aberant ne numește Jordan B. Peterson. Mi-a prins excelent lectura cărții lui în ciuda unor pasaje pe care le-am tăiat cu atâta patos că am rupt și foaia. Refuz orice asemănare cu Maica Precista. De aceea am oprit supa vineri. M-am dezbrăcat de haine. M-am îmbrăcat cu o pereche de blugi, un pulover de lână de la oile merinos, m-am dat cu un strop de parfum franțuzesc și am tras ușa după mine.

E ușor, ca femeie-mamă, să pici în capcana credinței că familia, în special copiii, dar și tatăl copiilor, nu se pot dispensa de tine. Întreb: Nu se pot dispensa de mamă sau de serviciile asigurate de mamă? Bărbatul tânjește după corpul femeii sau după supa ei de cocoșel de munte?

Am lipsit de acasă aproximativ o oră jumate. Am continuat cu supa după ce am revenit și a ieșit la gust ca de obicei. Devine din ce în ce mai greu să mă mișc printre obligațiile și responsabilitățile de mamă, dar greu nu înseamnă imposibil. Imposibil ajunge când intensificăm și dăm importanță. Când ne dăm importanță. Copiii nu se descurcă fără mine. Bărbatul nu se descurcă fără mine. Adevărul este că oricine se descurcă dacă nu cumva s-a născut idiot. Norocul meu, n-am născut idioți și nici nu m-am aliat cu un idiot. Până și Mateiu, la aproape doi ani, știe să-și sufle nasul, să-și ducă hainele la coș, pampi la gunoi, să mănânce singur și imediat o să se îmbrace fără ajutor. De Mara ce să mai zic?! Uneori în weekend prepară ouă amestecate, face ceai, pune masa.

Fiecare dintre noi avem nevoie de sens, de direcție. Când ai copii, te acaparează convingerea că maternitatea e chiar Sensul vieții. Peste 19 ani pleacă la facultate odraslele. Rămâi cu un gol. Ești gol. Te simți gol. Ți-ai dedicat viața copiilor. Ai refuzat ieșirea cu o prietenă. Nu ai oprit supa. Ai hrănit copiii la 13 jumate fix.

Nu o faceți. Nu o mai faceți. Onorați-vă mintea și trupul înainte de a vă pune în slujba altei persoane. Sacrificiile se transformă în resentimente. Resentimentele vă epuizează. Muriți. Vă decedează spiritul. Până cedează corpul, o să ajungeți o persoană fără nici o culoare.

Colorați-vă cu respectul de sine, ieșiți cu prietenele și vorbiți orice, mai puțin despre copii!

Foto: Simona Nutu

S-a sinucis un băiat de 13 ani la Drobeta Turnu Severin. Tatăl a dat lămuriri: ceartă între îndrăgostiți. Colegii au povestit despre violența tatălui. Multe reacții au fost de la profesia tatălui: preot.

Oripilarea unora mă intrigă. Abuzatorii nu aparțin exclusiv clasei de jos. Ești sărac, ai toate bubele. Săracii au burta goală, nu mintea, nu sufletul.

Fapta băiatului mă paralizează. Ca întotdeauna, când aud de o sinucidere, îmi imaginez minutele dinaintea morții. Aceste minute mă torturează și încep să plâng. Nu pot să pricep. Mi-e rușine de mine, de condițiile de viață, de ceea ce consider probleme. Suferința are atâtea chipuri. Organele se dereglează. Comportamentul deviază. Că tatăl băiatului e preot înseamnă că acesta își face de rușine meseria. Meseria lui nu-și are locul în tragedie. Desigur, își are loc ca titlu de ziar, setea de senzațional ne devorează.

Încă o seară stricată de la o moarte aberantă. Cititorii mei credincioși, spuneți o rugăciune pentru băiat.
Ne auzim de mâine, poate revin la sentimente mai bune. Iubiți-vă copiii. Nu-i judecați. Nu e treaba părintelui să-și judece copiii. Părinții au responsabilitatea să îngrijească, să educe, să se joace, să iubească. Or să se găsească destui care vor arunca cu pietre în copii. Voi încasați ce puteți în locul lor.

Un băiat a murit și într-un fel a murit copilul fiecăruia dintre noi.

Foto: Simona Nutu

În 17 septembrie m-am întâlnit cu Alina Ilea și Carmen. M-am îmbrăcat cu un maiou alb și salopetă neagră. Am încălțat niște cizmulițe negre de piele întoarsă în ciuda vremii. A plouat. La gât am purtat un colier care lejer poate fi comparat cu lanțul câinelui. Pe umeri mi-am aruncat geaca de piele, model de motociclist. Am ajuns prima la întâlnire. M-am așezat la o masă la Symphony Cafe. Am deschis cartea Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj. Am citit câteva pagini până și-a făcut Carmen apariția. La puțin timp, la masă s-a așezat Alina. Acesta este începutul proiectului #poartariduri. O femeie curioasă, un fotograf și o muză au apucat pe o cale.

Proiectul crește, muzele se înmulțesc. Duminica a căpătat o semnificație nouă pentru mine. Duminica beau cafea, povestesc, privesc, râd și admir femei care își acceptă vârsta cu demnitate și luciditate. Știți ce au în comun toate aceste femei? Se îngrijesc. De la spălatul pe dinți, spălatul trupului, spălatul capului, de trei ori spălat, la spălatul minții. Acestor femei nu le miroase gura, dar cel mai important nu le pute mintea. Știu că îngrijirea presupune corp și minte.

Ieri m-am întâlnit cu o femeie cunoscută. Am salutat-o. Ne-am zâmbit. Când m-am întors cu spatele și am plecat mai departe m-am scuturat. Dacă am fi fost două culori pe o foaie albă, ea ar fi curs peste mine cu surplusul acela de apă murdară. Câteva secunde mi-a fost rușine de mine. Rușine, rușine, rușine! M-am suspectat că m-a respins alura de femeie îmbătrânită, de la dinții purtați fără nici o grijă în gură până la unghiile galbene și murdare. La volanul mașinii, ușor aplecată de la emoții, am realizat că nu bătrânețea mă sperie, ci neglijența.

Are legătură cu proiectul meu. M-am ferit să folosesc cuvântul îmbătrânire. Nici o femeie nu-l agreează. Mărturisesc, nici eu. Îmi suport însă viața și o fac să merite trăită. Ceea ce ne sperie, ne înnebunește este neîngrijirea, renunțarea la ferchezuială. Corpul începe să se șubrezească. Unii se apucă de sport. Alții trec pe pastile. O mare, mare parte apelează la bisturiu. Majoritatea renunță la spălatul pe dinți și la spălatul minții. Ce tablou hidos, nu încercați să vă imaginați.

Salvarea ține de educație. Educația e calea. Spălați-vă cu lecturi. Citiți. Purtați o carte, purtați riduri și ajutați-mă să vă arăt femei care sunt fără să ne intereseze de ce au.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ceva rău urmează să se întâmple. Zborul agitat, haotic și hipnotic al ciorilor de ieri seară mi-a atras atenția. Treceam pe lângă catedrală cu mașina când am observat cârdul. O pată neagră, imensă, urmată de mai multe pete, croncănituri, copaci cu ramurile transformate în ață pe care ciorile atârnau ca mărgelele. M-am gândit la Hitchcock. A văzut cineva ciorile și nu s-a gândit? De la Hitchcock am trecut în revistă toate babele de pe strada pe care am copilărit. Una dintre ele ar fi menționat moartea. Cineva drag o să moară, ați văzut ciorile, iar dulapul a trosnit azi noapte! Dacă nu râdeți, atunci nu aveți simțul umorului. Învățăturile babelor se tratează cu umor și bunăvoință. Nu permiteți babelor să vi se urce la cap, altfel ajungeți să vă calmați bebelușul cu o suzetă înmuiată în țuică.

Ceva rău se întâmplă. Peste graniță un război se desfășoară. O fi ceva nou pe front? Pe frontul de vest nimic nou, să facem și puțină literatură. Lumea n-ar avea expresie fără literatură. Literatura e Alba ca Zăpada, este cea mai frumoasă dintre toate materiile.

Ceva pute în jurul spitalului Louis Turcanu. De o săptămână o duhoare învăluie împrejurimile spitalului. Știu ce vorbesc, am crescut cu wc în curte, iar vidanjarea, cu exalațiile specifice îngrețoșa tot cartierul. Ce se întâmplă la Timișoara, nu știu. Mai nou se întâmplă cu miros.

Revin la începutul articolului. Zborul ciorilor, miasmele, creierul primitiv alertează. Ceva rău urmează să se întâmple. Cortexul prefrontal liniștește. Ceva rău se întâmplă. E război. E criză. E un gol în suflet. Dacă aș acționa după toanele sufletești, atunci aș publica texte goale. Mi s-a părut interesant pentru câteva secunde să public trei seri la rând articole goale. Așa mă simt, asta am de oferit, un gol. E un gol accentuat și de dezamăgirea produsă de persoanele de vârsta mea. Am ajuns la 40 de ani degeaba. Noroc cei care au prieteni. Prietenii te ajută să suporți reprezentările lumii.

Noroc și să închinăm un pahar pentru prieteni.

Foto: Simona Nutu

Eu am luat bătaie de la tata. Nu vorbesc despre o palmă la fund sau despre o tragere de moațe. Bătaia e bătaie și nu e ruptă din cer. Firește, tata afirmă că nu este cum îmi amintesc eu. De fapt el și-a fabricat alte amintiri. Totul este în trecut în ceea ce ne privește. Tata a folosit bătaia ca mijloc de educație. Atât a știut. Atât a putut.

Ce se întâmplă cu părinții actuali? De la atitudinea lui tata – eu te-am făcut, eu te omor -, s-a ajuns la a merge cu copilul la chirurg pentru a se înfrumuseța. Tata a îndrăznit prea mult, tații de azi s-au trezit castrați de frica pierderii prieteniei copilului. Nimic nou sub soare, dar vă reamintesc că nu e datoria părintelui să-i fie prieten copilului, ci să reprezinte autoritatea. Autoritatea îndrumă, pune limite și educă. Copilul e incapabil în ciuda dezvoltării corpului. Vă zăpăcește fata cu sânii, cu buzele, cu pantalonii mulați, dar cortexul ei se dezvoltă în timp ce tastez la laptop. Băiatul vă surprinde printr-o gândire matură, dar nu vă lăsați păcăliți. Accesul la informație nu aduce înțelepciune. Imaginea de ansamblu și pericolele le scapă printre degete. Fără grija adulților copiii ajung să moară stupid de la alcool, droguri și provocările specifice adolescenților. Te provoc să mergi noaptea prin frig neîmbrăcat corespunzător. Citiți! Te provoc să mori degerat. Atât îi duce capul sau atât nu-i duce capul.

Aruncați cu pietre în părinții de azi, așa o să pun titlul articolului. Copiii n-au nici o vină pentru că părinții lor s-au împotmolit în adolescență și nu recunosc. Copiii de ieri cresc copiii de azi. Defilăm cu parentingul, dar societatea e lipsită de mame și de tați. Sunt așa rari, că nu fac nici o diferență.

Prefer vremurile actuale. Am detestat în copilărie metodele de a educa. Pentru că m-am umplut de ură când am luat bătaie de la tata. Nu le provocați copiilor asemenea sentimente. Disprețuiesc și atitudinea de Peter Pan a părinților de azi. Copiii au întotdeauna dreptate. Copilul știe. Cum? Cum poate un copil să știe?! La 10 ani fierbeam castane în ibricul de cafea. Uitam de ibric și-mi amintea de castană un zgomot asurzitor provocat de o cvasi explozie. Prezentul permite să ne informăm, să căutăm ajutor, să creștem cu respect reciproc.

Există posibilitatea să mă agite vârsta Marei și faptul că nu-mi doresc pentru ea să se lase chinuită și condusă în viață de faptul de a fi frumoasă. Există posibilitatea să exagerez. Ajutați-mă, dacă puteți, cu o altă perspectivă a felului de a fi părinte azi.

Foto: Simona Nutu

Notă importantă! M-am spălat pe cap. Mi-am scos mirosurile de gospodină. Prefer mirosurile englezești de la Jo Malone sau franțuzești de la Annick Goutal. Dacă mă întrebați ce prefer, răspund rapid că aerele de femeie sofisticată. E greu să te sofistichezi în miros de legume fierte sau rasol. Ieri am gătit supă. De aceea astă seară, într-o nouă ordine a casei, am pus chia în lapte de soia. Mâine nu mă ating de aragaz și intenționez să mă șlefuiesc intelectual la Universitate ascultând-o pe Adriana Babeți vorbind despre seducție.

Treburile casnice care-mi ucid zilnic din spirit nu-mi opresc mintea. Când am tăiat cozile la flori, uneori îmi amintesc să le schimb apa la două zile și să le scurtez cozile, am hoinărit cu gândurile la China, Rusia, arabii fundamentaliști și America. Lumea largă și plină de monștri privită zilnic de către mine pe harta din sufragerie se împarte între democrație și comunism. Cui îi este frică de comunism? Mie îmi este, dar mă îngrijorează Andreea Bostanica. E aproape de mine prin atracția asupra Marei. Mara o urmărește. De aici întrebarea: Pentru cine îmi fac griji cu adevărat, pentru mine că nu țin pasul sau pentru Mara că o urmărește cu încântare pe Andreea Bostanica? Ce face Andreea? Andreea este frumoasă, de meserie frumoasă. L-am chestionat pe Făt Frumos. Ce vezi? O femeie. L-am chestionat pe tatăl Marei. Ce vezi? O femeie. Desigur, bărbații preferă femeile tinere.

În ultimii doi ani, cu Mateiu la cuptor, cu Mateiu bebe, am restanțe la infestarea cu artă și cultură a Marei. Londra ne așteaptă, bilete cumpărate dinainte de pandemie, dar Mateiu nu renunță la sân. Știe să-și sufle nasul, oh, ce realizare mare! Merit aplauze. Aplaudați-mă. Muzeele, teatrul, călătoriile, lecturile mă ajută să cresc o fată care nu o să se simtă obligată să fie frumoasă. Meseria de păpușă Barbie o doresc eliminată din posibilitățile de a fi ale Marei. Îmi țin pumnii.

Mara descoperă lumea. Își pune întrebări despre ea, despre locul ei în lume. Eu descopăr lumea ei. Îmi pun întrebări de supraviețuire. O să fac față noilor reprezentări?

Foto: Simona Nutu

Dacă l-aș fi citit pe Freud mai repede, atunci aș fi scăpat mai repede de sentimentul de vinovăție. Dacă l-aș fi citit pe Peterson mai repede, atunci aș fi avut o confirmare. Să spui ce gândești e întotdeauna calea corectă.

Lectura lui Freud mi-a ordonat gândirea. Uneori, datorită imaginației bogate și colorate, aveam impresia că-mi vorbește. M-a eliberat de superstiții. O pisică neagră putea să-mi strice ziua. O pisică neagră traversează strada. Uneori o pisică roșcată traversează strada. Pisicile traversează strada, iar importanța scade sau urcă în funcție de educație.

În ultimele două săptămâni am experimentat din nou senzația, în timp ce-l citeam pe Peterson, că purtăm de fapt o conversație. M-a bătut pe umăr cu bunăvoință și înțelegere. N-ai greșit (m-am învinovățit uneori) spunând ce gândești. Ai greșit că ai țipat și că ai jignit. De acord, a spune adevărul despre ceea ce simți și despre ceea ce gândești nu justifică urletele și jignirile. Poate cineva mă urmărește, dar în a mă lăsa uneori prada furiei îmi dă un sentiment de eliberare. Firește, rațional am susținut că am acționat corect. Emoțional nu am fost așa sigură de mine. De aceea am tras concluzia că o lectură a lui Peterson mi-ar fi dat un veritabil aliat.

M-ar fi scutit de dispreț. Am disprețuit persoanele care îmi fluturau pe la nas presupusa lor diplomație. Cu ce te-a ajutat să-i spui ce gândești bunicii Marei? Cu ce te-a ajutat să te cerți cu toată lumea? Cu ce te-a ajutat conflictul? Vă răspund. Să fiu sinceră cu mine. Să-mi fiu loială. Să nu mă pierd pe mine de frica unui conflict. N-am ținut mizeriile în mine, n-am crescut nici un dragon cum ar zice Peterson. Acesta e ajutorul.

Multă energie am pierdut luptând să fiu. Prea multă dacă mă uit în urmă. Să adopți atitudinea omului care acționează fără prefăcătorie provoacă pierderi și tristețe. Mai ales când am probat minciuna, nestatornicia în sentimente, ezitarea de a nu pierde prieteni, ajutor financiar, siguranță. Mereu am căutat să mă pun în siguranță, să fiu în siguranță. Am crescut fără nici un plan. Am luat zilele cum s-au nimerit. Am învățat greu și pe pielea mea că o viață bine și corect trăită începe cu respectul de sine. Cel mai greu mi-a venit să-mi respect gura mare. S-o onorez. Să las deoparte devalorizarea. S-o numesc sinceritate, pozitiv, și nu logoree, negativ.

Unii prieteni m-au desconsiderat pentru haosul generat prin ceartă și m-au făcut să mă îndoiesc de mine. Aproape m-au convins că a fi eu e greșit și rușinos. Eu spun ce gândesc. Nimeni nu o face. Eu țip. Eu jignesc. Am abandonat țipetele și jignirile. O perioada a fost și mai chinuitor. Din arțăgoasă am devenit insensibilă, monstru, închipuită. M-a alinat Freud. M-am refugiat în cărți. Mai mult nu cred că am plâns deoarece plâng de când mă știu. Plâng și-n prezent doar că reacționez mai puțin intens. Fericirea ajută, iar în timp am devenit ceea ce oamenii numesc o femeie fericită. Mi-am numărat părțile de viață bună și am întors spatele părților de viață supărătoare.

Am scris prea mult, v-am plictisit. Detest să plictisesc cititorii. Pentru cei curioși de Peterson, găsiți cartea aici.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ați privit vreodată cu atenție o femeie de 40 de ani fericită și foarte bine în pielea ei? Eu am privit în această dimineață. Am ascultat-o în timp ce prepara ceai, iar Carmen testa lumina cu aparatul de fotografiat. Proiectul #poartariduri continuă. Descopăr muze în fiecare zi. Caut muze în fiecare zi.

Muza de azi se numește Emese Badina. Timișorenii o cunosc. Unii o adoră. Alții o combat. Emese s-a reîntors spre Cer și Pământ. Pentru raționaliști, aici mă includ, e un motiv de panică. Simplu spus, ne scoate din minți. O să urmeze un dar. Pe mine Emese, prezența ei, mă relaxează. Perspectiva asupra vieții și atitudinea ei de mamă mă fac să dau un pas înapoi. Descriu o reacție. Cauza este Emese. Efectul ține de o scădere a tensiunilor interne.

Mi-a zâmbit azi. Mi-a zâmbit mie. De la zâmbetul ei mi s-a pornit mintea. Am lăsat-o cu Carmen, aparatul și lumina care pătrundea pe fereastră. M-am așezat pe un fotoliu și mi-am schițat articolul de astă seară. O abandonăm acum pe Emese. Nu mai este vorba despre ea. Este vorba despre femeia de 40 de ani. O femeie ajunsă la această vârstă o numesc a doua născută a unui rege. Sora ei mai mare s-a pricopsit cu responsabilitățile, datoriile și regulile. Sora mai mică se bucură de toate privilegiile familiei la care se adaugă libertatea. E liberă să zburde. E puternică. E sensibilă dacă dorește. E independentă. E educată, răsfățată, alintată. E îndrăzneață. Are o voce. Spune ce gândește. Gândește.

Imaginați-vă femeile planetei cu această atitudine. Bărbații n-ar avea nici o șansă. Unele dintre noi nu renunțăm la atitudine și în acest caz există două căi. Prima cale aparține celor cărora le iese. Ca să-i iasă unei femei, e necesar să aibă și un Bărbat, nu un băiețel care se joacă de-a bărbatul. A doua cale produce dezastru sufletesc și nu numai. Femeia de 40 de ani e părăsită pentru o femeie mai tânără. Țăndări se face. Haosul se instalează. Biata soră a reginei s-a transformat într-o umbră. Nimic nu pare și nimic nu o ajută. Tăria caracterului îi oferă uneori zile amăgitoare. Se ridică. Zice că în continuare zburdă. În câteva secunde pică. Se prăbușește. Arma mortală a bărbatului, părăsirea pentru o femeie mai tânără, nu are soluție. E cancer în fază terminală.

În timp, femeile își reorganizează viața. Există viață după cancer, există viață după părăsire. Femeilor fericite, celor nerănite și neumilite, nimic nu le stă în cale. Ele sunt și atât. Sunt bine, sunt bune, sunt bucurie, sunt euforice și indiferente față de împrejurările exterioare.

Mulțumesc, Emese, pentru miere și inspirația pentru textul de azi.

Foto: Carmen Vulpea boemă