Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Micul prinț are de toate mai puțin o mamă

De 9 feb., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Articolul despre Micul prinț, copilul abandonat care se află la spital în urma unei operații la inimă, a provocat reacții în jurul meu. Mesaje. Ce putem face pentru Micul prinț? Cum să-l ajutăm? Etc. Telefoane. Să mergem la spital? Întrebări la întâlniri. Dunia, ce urmează să se întâmple?

Adevărul este că Micul prinț are de toate. Patul se află plin de jucării. Salteaua se ascunde vederii datorită cărților, jucăriilor, creioanelor de colorat. Lângă pat s-au adunat plase de haine.

Micul prinț are de toate mai puțin părinți sau un părinte.

În continuare caut vinovați. Povestea prinților ca el începe în momentul în care un bărbat și o femeie devin părinții unei fete. Când își apropie frunțile, (femeia epuizată de la efort, bărbatul neliniștit de la așteptare) și privesc chipul fetiței. O sorb din priviri. Se naște un sentiment necunoscut, dar cunoscut dintotdeauna. Iubesc o mogâldeață pe care încep să o celebreze și să o divinizeze în fiecare an. Mogâldeața crește, se transformă, devine, se îndrăgostește și face sex.

Părinții se uită la ea la fel ca în ziua în care s-a născut. Refuză să vadă femeia din fața lor. Mamele nu discută cu fiicele lor despre plăcerea provocată de sex. Mereu mi-a fost greu să înghit rușinea din jurul acestui subiect. Dintr-un act sexual rezultă un copil. În fața unui nou născut, oamenii își recapătă încrederea în umanitate și în inocență. În fața unui nou născut aproape oricine îngenunchează și speră. Un nou născut vine cu iluzia vieții decente.

Mamele nu discută despre plăcerea sexuală, despre consecințele actului sexual. Ele interzic sexul. Interdicția, ignoranța și lipsa educației sexuale produc povești de groază.

Micul prinț se află în continuare la spital. Mai nou, a căpătat o pneumonie. N-am mai fost la el de 3 zile. Un strănut mi-a anulat orice intenție. Intențiile bune pot ucide copiii nenorociți ca el.

Așa că nu am un răspuns pentru binevoitori. Micul prinț chiar are de toate. Are un prieten în mine și oricine are nevoie de un prieten. Am întâlnit la patul lui diverse persoane. Nimeni nu pleacă acasă cu el. Nimeni nu-și asumă să-l iubească, să-l educe și să-l respecte ca ființă umană.

Majoritatea îi cumpără jucării. Exprimăm cu privirea în jos că ne pare rău de soarta lui. Mie nu-mi pare rău de Micul prinț. Sunt mii ca el. România e fruntașă la avorturi, la mame adolescente. Micul prinț se pierde în statisticile unei țări populate de persoane religioase lipsite de toleranță, bunătate și înțelegere.

Micul prinț, Micul meu prinț, am mers 5 zile la spital și am petrecut și câte 7 ore cu el pe zi, e acum parte din mine. O să-i port nenorocirea pe umeri. O să-i înjur mereu pe habotnici.

Micul prinț are de toate mai puțin o mamă sau un tată. Aveți o mamă pentru el?! Dacă nu, luați-vă alt caz social. El e special deja pentru un număr de persoane.

Înjur.

3 zile la spital cu Micul prinț

De 4 feb., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O să urmeze un articol derutant. Am un subiect, dar nu pot să vorbesc despre. Mi s-a îngăduit să sugerez. Nu pot să știrbesc reputația unei instituții. Adevărul este că nici nu doresc. În sistemul nostru imperfect până la dezgust, se găsesc persoane care fac bine.

O concluzie. Mereu se găsesc persoane care fac bine.

Totul a început de la un telefon. Un copil instituționalizat se află la spital. Pot să-mi fac timp de?

Timp nu prea am sau prefer să-l folosesc în folosul meu. Un trup de copil zace pe un pat de spital, un copil de 3 ani abandonat la naștere din cauza unei malformații la inimă. N-am putut să trec peste acest fapt. Oare ce este în capul lui? M-am întrebat în fiecare zi de cel puțin 10 ori. L-am întrebat pe copil în fiecare zi începând de vineri.

Vineri am mers la spital. Ne-am cunoscut. Eu mă văicăream la interior. Vai de sufletul meu! Cine m-a ascultat, infirmierele și surorile medicale au luat cunoștință de furia mea. Sunt furioasă pe habotnici, pe ignoranți, pe părinții pudibonzi.

O să-l numesc pe copil Micul prinț. Aseară am terminat de citit. A ascultat cuminte cu capul lipit de al meu. Prima dată când s-a tras lângă mine am avut o tresărire. Dacă are păduchi? Vedeți, eu sunt o persoană mai bună atunci când raționez. Instinctul și obișnuința mă dezonorează prin reacțiile stereotipe. De aceea nu suport și nu accept aprecierile. Apreciez și respect ce faci, Dunia!

Nu, vă rog frumos, de mii de ori nu! Nu stau lângă un pat de spital pentru Micul prinț, stau pentru Mara. Empatizez până la leșin.

Ca orice copil abandonat, se împrietenește ușor cu oricine se apropie de patul lui. Râde, întinde mâna, lasă ochii în jos, te urmărește cu privirea. Pare să cunoască o anumită bunăvoință a oamenilor. Ne jucăm, ne distrăm, dar la final toată lumea pleacă.

Ce e în capul tău, Micule prinț? Știe să articuleze cu autoritate cuvântul gata. Gata! I-am dus o carte în prima seară. Motricitatea fină a mâinilor m-a determinat să-i aleg o carte muzicală cu animale. Pe fiecare pagină apărea cuvântul mama. Mi-a fost rușine să rostesc mama în prezența lui. El a învățat să spună gata. Gata!

În prima zi m-am purtat ca o mamă. I-am aranjat hainele în dulap. I-am separat bluzele de pantaloni. Le-am ordonat în curate și murdare. O bluză avea etichetă. Ah! Uite cutiile de pantofi cadou. Mi-a venit să vărs, deși m-a copleșit nedreptatea. O cutie de pantofi reprezintă un ajutor. Dar cineva este vinovat pentru că Micul prinț nu are o familie.

M-a întrebat cineva dacă nu este prea devreme că am discutat cu Mara despre actul sexual. Povesteam despre. Nu cunosc în dezvoltarea omului un moment potrivit. Dacă ar fi să numesc unul, aș alege minutul în care informația pătrunde în universul copilului. Nu aș indica o vârstă. Intrarea în colectivitate a pruncului reduce puterea părintelui de a controla informația. Mara a aflat despre penisul care pătrunde în vagin. Înseamnă că pentru ea este momentul.

Cu o educație sexuală în școli, numărul avorturilor s-ar reduce în rândul adolescentelor. Cu o educație sexuală în școli, numărul Micilor prinți s-ar reduce și el. Ca să nu mai vorbesc de sufletele schilodite ca ale mele care nu întorc spatele, dar nici nu merg până la capăt. Nu-l adopt pe Micul prinț. Îl hrănesc, îl schimb, mă joc cu el, îi citesc. În primele două seri arunca nervos cu cărțile când plecam. Știa că urmează să ies pe ușă. Aseară a ridicat mâna. Paaa!

Nu i-a luat mult să învețe. Copiii abandonați învață repede că nu este nimeni pentru ei. Aseară am primit prima lovitură serioasă. M-a durut în prima și a doua seară, dar aseară m-a copleșit.

Vii și pleci. Uite, nu mai arunc cu cărți. Paaa!

Firește, caut un vinovat. Religia este primul vinovat. Religia și ipocrizia celor care au stabilit niște legi care-l fac pe om să nu fie bine cu el însuși. Consolarea cu Paradisul nu mă poate ajuta.

V-a făcut vreodată un Mic prinț cu mâna? V-a arătat cât de repede descoperă pe pământ că nu e nimeni pentru el?

Mă spăl pe mâini de trei zile. Habar n-am ce o să-mi provoace următoarea revedere cu el. Știu sigur că mai avem de citit Cartea cu Apolodor.

Nu o să fiu niciodată mama Micului prinț, dar îi sunt prietenă. Oricine are nevoie de un prieten.

Foto: Zenobia Lazarovici

Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă.

De 1 feb., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ziua de ieri aș putea să o reduc la trei telefoane primite. Primul, dimineața, m-a anunțat despre o crimă. Un bărbat a intrat cu o drujba în casa unei familii. A omorât tatăl în timp ce acesta își ajuta copilul să sară gardul. Pe la prânz, mi s-a cerut mai mult decât atenția. Un copil de trei ani abandonat se află în recuperare la spital în urma unei operații pe cord deschis.

Din minutul acela lumea s-a micșorat, s-a întunecat. Un trup de copil zace la spital. Nimeni nu vine în vizită, nimeni nu varsă o lacrimă pentru el. Nu-i lipsește nimănui. Ca întotdeauna, gândurile mi s-au mutat la Mara. Mara să zacă la spital. Mara să suporte singurătatea neînțeleasă de un copil. Oare ce o fi în căpușorul lui, în capul oricărui copil abandonat?

Fix în acest moment mă întreb cum se suportă habotnicii. Mentalitatea lor e responsabilă de acel trup firav care zace în spital.

Nu știm cum să ne trăim viața. Învățăm de la primul țipăt, acel țipăt de durere pe care unii dintre noi nu reușim să-l transformăm cu umor într-o reprezentare suportabilă. În literatură, Kafka a scris în numele bolnavilor de viață.

Seara, un ultim telefon m-a pus la curent despre un stop cardiac al unei superbe tinere care s-a întâmplat să facă parte și din campania mea #poartaocarte. Într-un film, telefonul mi-ar fi picat din mână pe o muzică sumbră. Regizorul ar fi dat indicații să-mi fie filmat îndeaproape chipul înțepenit. Câteva secunde nu m-am mișcat. Nu am simțit. Nu am gândit. Am împietrit.

Am revenit la activitatea mea. Luam cina. I-am zâmbit Marei. Am renunțat să-i povestesc. Îmi interzisese discuțiile triste de la amiază când am împărtășit cu ea despre copilul din spital. La culcare, i-am citit din Micul prinț. Am isprăvit cu. Am acoperit-o. Am sărutat-o.

Pe canapea, cu o carte pe genunchi, Privește, înger, către casă, mi-am fixat privirea în întunericul de afară. Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă. Lumea copilului de trei ani care zace la spital. Lumea studentei de 25 de ani cu stop cardiac. Lumea Marei. Lumea vieții la bloc.

Orice om care a deprins să supraviețuiască și-a construit o lume a lui. Persoanele au rol de cărămizi. Ne construim case cu minți asemănătoare. Ne izolăm în grupuri. Câte lumi în lumea asta!

M-am întrebat aseară cum să trăiesc mai departe când știu. Știu de acel trup de la spital. Știu că a fost abandonat. Știu că sunt voci care îi descurajează pe cei curajosi. Nu adopta! Nu știi ce iei! Ca la măcelărie, nici o diferență.

Singurătatea este ceva scârbos. Te roade la interior. Te mutilează la exterior. Singurătatea te transformă într-o stană de piatră hidoasă. Sentimentele nepotrivite cioplesc în expresiile feței.

Niciodată nu o să-mi plec urechea la entuziaști. Viața e minunată dacă tu ești minunat, dacă tu ești bun, dacă tu manifești iubire!

Copiii abandonați, victimele psihopaților, victimele bolilor n-au nimic de-a face cu această filozofie stupid de roz. Viața conține ore intense de chin, de durere, de umilințe, de boli.

Câte lumi are lumea asta!

Iar eu trag de mine să râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Muzica house mă face să mă simt captivă în propriul corp

De 28 ian., 2019 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De când îmi amintesc, mintea și corpul meu au respins muzica house. De la primele sunete, înapoi în anii 2000, la ultimele sunete ascultate în 2019, muzica electronică mi-a rigidizat trupul. Uitam și uit să mă mișc. Mă face să mă simt captivă în propriul corp.

Ca studentă, am evaluat stilul acesta cu malițiozitate. Mișcarea pe muzica asta arată că n-am evoluat prea mult de la stadiul de maimuță. Exact acestea au fost cuvintele mele. În studenție am evitat cât am putut cluburile care abordau stilul acesta de muzică. Uneori mă justificam. Am crescut dansând din fund. Mi-e imposibil pe linia de bas proeminentă de sintetizator.

Cu trecerea anilor, distracția a căpătat alte semnificații în viața mea. Când ies în oraș, în club cu haita, vreau să mă bucur intens de orele acelea. Mă aștept ca muzica să mă facă să vibrez, să mă stimuleze sexual, să mă poarte într-un imaginar al trupurilor contopite și contorsionate de pasiune. În loc de asta, am plecat deseori iritată de la muzică. De aceea am exclamat pentru cine a avut urechi să mă asculte. Să fac ceva în muzica voastră de drogați! O acuzație dură, știu, îmi pare rău! Nu e falsă, dar e vina mea, mi s-a spus, că nu am măcar o pastilă luată sau câteva fumuri trase. E vina mea că sunt trează.

Ultima dată când am ascultat muzica asta, am lăsat evaluările deoparte. Am afirmat categoric. Muzica asta înmormântează libidoul, desacralizează plăcerea sexuală.

Scriu articolul acesta și ascult Larry Levan. Larry Levan este unul dintre cei doi DJ care a contribuit la apariția muzicii house. Larry Levan în New York, iar Frankie Knuckles în Chigaco. Deoarece resping cu înverșunare house-ul, m-am simțit datoare să o studiez puțin. Sursele sunt Wikipedia și Youtube. La primele acorduri de pe albumul lui Larry Levan ajunsei afectiv în filmele anilor 80. Îmi amintii de Colombo.

Trec la Frankie Knuckles. Nu, nu rezist.

Mă declar inaptă să-mi mișc corpul pe muzica asta, să-mi exploatez sexualitatea și să-mi exersez seducția.

Dar să râdem înainte de toate și să mergem înainte.

Foto: Simona Nutu

Copilul cel mic rămâne în urmă

De 22 ian., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi dau seama că ceea ce mă face o mamă excepțională este încăpățânarea de a privi mereu în trecut. Pe alocuri sunt extraordinară. Mă simt obligată să adaug explicația pentru detractori.

Conflictele și durerile Marei le-am ascultat cu empatie. La fiecare întrebare a ei, am răspuns cu o poveste din copilăria mea.

Mama, tu plângeai când pleca unul dintre părinți de acasă? Tatăl Marei se plimbă între România și Germania de la trei luni ale ei.
Prima dată o iau în brațe. Îi șterg lacrimile. Încep.
Îmi amintesc o seară, Mara. Mamanu a scos valiza din dulap. Un geamantan mare, cu un exterior distins, niște romburi roșii și negre. La interior, o căptușeală fină de culoarea castanei coapte. A doua zi plecau, ea și sora mea, în concediu. Am insistat să merg și eu. Am protestat ca orice copil. Am plâns. M-am rugat. În nici un fel nu voiam să accept lăsatul acasă. Am plâns fără oprire. Mamanu a cedat. Cu mânuțele dolofane, mi-am pus singură hăinuțele în valiză. A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.

De aceea, Mara, nu te mint niciodată. Oricât de mult te necăjește adevărul, e de preferat minciunii. În dimineața aia am fost tare nenorocită. Abandonată, furioasă, umilită și neputincioasă. M-a luat tata și m-a dus la bunica mea. M-a adormit pe piept. Mergi cu mine la Craiova. Din nou m-am trezit singură.

Copilul cel mic rămâne în urmă. Cunosc practica în familiile cu doi sau trei copii. Înțeleg de ce procedează în felul acesta părinții. Când vine pe lume al doilea copil, părinții descoperă ce ușor este de fapt cu unul singur. Din experiența mea, n-aș recomanda părinților să-și lase mezinul în urmă. Sentimentele mele sunt prea intense. Dacă lăsați totuși copilul în grija bunicilor, nu ieșiți mișelește pe ușă într-un moment de neatenție. Tristețea e una, furia și umilința cu totul altceva.

Un alt episod din copilăria mea s-a petrecut ani mai târziu. Eram deja la școală. Mergeam cu caprele pe câmp, ne făcusem prieteni în satele de lângă. Câmpul anulase distanțele, egalase cu zero educația copiilor. Ne înțelegeam. Râdeam. Ne distram. Unii s-au îndrăgostit. Mai târziu alții chiar s-au căsătorit.

Episodul despre care o să povestesc eu pornește de la o nenorocire. Unul dintre noi a murit. Un băiat de 18 ani. Era așa frumos! Eu și sora mea stabilisem că seamănă cu Gregory Peck. Dacă închid ochii, parcă pot să-i recuperez din memorie zâmbetul și o ușoară decolorare a pielii pe unul dintre obraji. Suferea de lentigo. Acum știu, sufăr și eu de. Pe vremea aceea stăteam la soare în fiecare zi. Părinții ne protejau cu pălării și atât.

A murit. A căzut de pe cal. Nici unul dintre noi nu a crezut așa ceva. Suspiciuni în jurul morții lui au existat. Într-o zi am ajuns acasă. Fusese rândul meu să ies pe câmp. Casa goală. Am ieșit pe stradă. Am mers la vecina mea. Vecina mea era și prietena noastră. Nici ea nu era acasă. Mi s-a părut suspect. În vacanța de vară, la ora aceea a zilei, să nu fie acasă! Am pornit în jos pe stradă spre următoarea casă. O altă prietenă. Am strigat la poartă. A ieșit mama ei. Nu este acasă, dar eu de ce sunt? N-am plecat la înmormântare?!

Am pornit înapoi spre casă. Strada era pustie. Totul încremenit de la căldură. Câinii nu lătrau. De obicei oricine trecea pe stradă provoca o larmă supărătoare. Am trecut pe lângă casa prietenei. Goală! Tăcută! Am ajuns acasă. Goală, tăcută! Iar au plecat fără mine! Tristețe, furie, umilință, excludere.

A încerca să protejezi pe cineva prin minciună are consecințe. Cel lăsat în urmă acordă întâmplării o gravitate exagerată. Eu sigur mi-am exagerat suferința atunci. Acum privesc în urmă cu tristețe. Nu i-aș provoca Marei vreodată așa ceva. Să o exclud, să o subestimez, să o enervez. În ambele episoade m-am enervat cumplit pe mama și sora mea. Le-am făcut vinovate de nenorocirea mea sufletească.

Mama, tu cum ai renunțat la a băga degetul în gură? Mama, tu ai avut vreodată o prietenă, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi? Mama, ca să faci copii de ce îți dai și tricoul jos?

I-am răspuns la fiecare întrebare. De fiecare dată cu un ochi în trecut. Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte. Winston Churchill.

Știu de ce unii bărbați divorțează pentru a începe să trăiască lângă o parteneră nouă

De 18 ian., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Anul ăsta, atât cât a trecut din el, am avut parte de câteva discuții zdrobitoare despre raporturile dintre persoane. Mă gândesc la Noica acum, zicea ceva despre necesitatea raporturilor, dar mi-e imposibil să recuperez din memorie formularea exactă. Mi-e lene să răsfoiesc cartea. Poate unii o să cautați. Fac referire la Jurnal de idei.

Uneori trăiesc cu senzația că sunt pe cale să prind ideea care produce zgomotul continuu din capul meu. Se întâmplă exact ca atunci când cred că o să strănut. Nu se întâmplă! M-am obișnuit de atâția ani, dar mereu mă îmbufnez. Ajung în stație după ce a plecat autobuzul.

Senzația asta nu mi-a permis să renunț la scris. Visez în continuare la o splendidă viață de scriitor. De 11 ani exersez pe blog. Cel mai lung exercițiu, cea mai mare temă, cea mai intensă concentrare.

Zilele trecute am prins ceva. Asemenea unui pescar care așteaptă plictisit și deznădăjduit în barca lui să funcționeze nada, ideea a mușcat. M-am lăudat repede pe WhatsApp la un prieten că am răspunsul la o dilemă feminină. Exprimarea arată cât de încrezătoare am fost! M-am mai domolit de ieri pe azi.

Știu de ce unii bărbați divorțează pentru a începe să trăiască lângă o parteneră nouă. Știu de ce unii nu divorțează niciodată, iar unele femei mor amante. Cât de infatuată sunt să afirm așa ceva?! Am experiența faptului? Nu, nu am. Am putere de observație și de deducție.

O să apelez și la literatură. Literatura este marea mea iubire. Ce vrei să faci? Sunt întrebată de multe ori. VREAU să citesc și să scriu.

La finalul romanului Procesul, stați nu fugiți! Kafka este data aceasta pe înțelesul tuturor. Un om caută legea și vrea să intre prin porțile Legii. Păzite de un portar, acesta îi spune omului că nu se poate să intre în acel moment. Omul întreabă dacă va putea mai târziu. Posibil să, i se răspunde. Omul așteaptă ani de zile. Îi dă portarului tot ce are. Acesta acceptă mita. Înainte să moară, întreabă din nou. De ce nimeni nu a mai venit să intre pe poartă? Nimeni, în afară de el nu avea dreptul să intre. Poarta era făcută numai pentru el.

Unii bărbați nu divorțează pentru că unele femei nu știu cum să pună problema. Încearcă timide la început. Pot? Nu pot în acel moment. Urmează ani de încercări supărătoare. Amantele nu pariază pe ele. Unele bravează. Desfășoară gesturi dramatice, dar nu pun problema strategic. Eu sau?

Puțină mândrie, puțină determinare și viața se simplifică.

Femeie, dacă ești amantă de ani de zile, nu pui întrebarea corectă! Poarta se închide cu o bătrânețe urâtă și o viață tristă.

Pune întrebarea. Pariază pe tine! Nimeni nu are dreptul să intre pe o poartă făcută special pentru tine.

Foto: Zenobia Lazarovici

Femeile sunt cicălitoare, bărbații sunt bărbați

De 16 ian., 2019 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Scrisul moare. Nimeni nu o să mai citească. Ziare cu renume și-au închis porțile. Bibliotecile adună praf. Nu li se trece pragul. Blogurile dispar și ele. Cuvântul galopează în extincție.

Mereu m-am întrebat de ce unele persoane refuză să deschidă o carte. A citi înseamnă a face un pas spre cunoașterea de sine. Cum putem să descoperim cine suntem dacă nu ne chestionăm, dacă nu renunțăm la convingerile luate de-a gata din familie? Și mai ales, cum reușim să fim interesanți?! Cum?!

Mă plictisesc înfiorător în compania unor persoane. La un moment dat în discuție încep să fantazez. Transform capul într-o nucă și o scutur puternic în mână. Dacă e un chip frumos, cu buze conturate, mă întreb cum sărută. Las să-mi scape câte o interjecție. Aha, înțeleg! De fapt mă prefac, nu înțeleg, nu vreau să.

E greu să fii interesant, să faci ceva interesant în zilele noastre. Sine qua non, nu se mai înfăptuiește nimic fără a utiliza următoarele cuvinte: originalitate, autenticitate, calitate. Cel puțin în mediile în care mă învârt eu. Îmi dau deseori ochii peste cap. În minutul imediat următor încep să mă cert. Cine te crezi?! Ești buricul pământului? Mă legitimează ceva sau cineva să reacționez sfidător?!

Nu știu să vă răspund, cum nu știu să-mi răspund. Nici nu-mi doresc să existe o mulțime de persoane asemănătoare mie. Pe alocuri, aș pretinde. Simplific totul în ultimii ani. Rar ajung la drame. Eșuez când vine vorba despre viața mea sufletească dedicată Marei. Mara mă provoacă și mă încearcă în prea multe feluri ca să deschid acum subiectul. Am folosit-o doar ca argument.

Nu ajung la drame. Abuzez de o conjuncție. Și?!

Și ce dacă nu mănâncă Mara supă și felul doi?! Și ce dacă nu locuiesc la casă?! Și ce dacă nu mă place vecina de sub mine?! Și ce dacă Făt Frumos anulează concediul în ultima clipă?! Și ce dacă deține puteri magice. Aproape orice acțiune, faptă, cuvânt sau gest încremenesc într-un sens obiectiv, lipsit de conotații.

Mara m-a apropiat de gândirea primară. Mă dusesem prea mult în abstract. În abstract femeile sunt exclusiv cicălitoare, iar bărbații sunt exclusiv bărbați, orice ar însemna banalitatea asta.

Și ce dacă moare cuvântul? Și ce dacă blogurile dispar? Ne suflecăm mânecile și lucrăm. Muncim mințile și lucrăm brațele. Ne adaptăm. Simplificăm. Fumăm din când în când. Iubim. Râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Ce am avut mai frumos în dulap pentru un concert Andrea Bocelli

De 15 ian., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Împrejurărilor favorabile le datorez o ieșire la un concert Andrea Bocelli. Însoțitor mi-a fost Mara. Pentru noi, un eveniment ca acesta începe cu alegerea rochiei. Mara s-a obișnuit cu pretențiile mele. La spectacole, scoatem ce avem mai frumos în dulap. Ne exprimăm vestimentar personalitatea. Ne arătăm prin haină respectul față de artiști. Uneori merg special la coafor pentru un spectacol. Adevărul este că mă fudulesc asemenea dragilor mele românce când merg la o nuntă.

Mara și-a ales rochia singură. Într-un magazin preferat de ea, a probat câteva rochii și a defilat. În Germania, industria de modă și gustul oamenilor au făcut posibil să apară pe umerașe haine simple pentru copii. Mai puține culori, mai puține fundițe, mai puține pietricele. Rochia Marei a avut două fundițe. Am sugerat să le tăiem cu foarfeca, dar s-a opus. Un copil e simplu cu limită. Știu asta, uneori mai uit.

În familia mea, am decis să respectăm artiștii. Să nu minimalizăm, să nu batjocorim cultura. Reprezentările oamenilor despre viață stârnesc interes pentru noi.

La concert am ajuns mai devreme. Locurile necunoscute mă scot repede din casă. Locul, orașul străin, zăpada, taxiul, sala imensă m-au mobilizat. Concertul a durat două ore. La pauză m-am gândit să plec. Mereu îmi expun copilul la manifestările culturale, dar n-am insistat niciodată. La Filarmonică, ori de de câte ori m-a însoțit Mara, am luat bilete în margine pentru a ne putea retrage când nu mai există răbdare.

La Andrea Bocelli m-am convins să stau. M-am răzgândit. La pauză, Mara m-a ajutat să decid. Mai rezist o oră, mi-a spus ea. Coboram scările spre scaunele noastre. Mama, mă uit la mine cu rochia asta. Mă uit în sală. Mă simt cea mai frumoasă! Am râs în hohote și nu am corectat-o. Mara nu a crescut fiind cea mai frumoasă. Mara a crescut fiind foarte frumoasă. Așa mi-am arătat eu respectul și empatia pentru orice mamă din lumea asta. Și eu, Mara? Tu ești a doua cea mai frumoasă.

La concert nu am corectat-o. N-aș strica o stare de spirit pentru o corectitudine neînțeleasă de Mara și de prea mulți adulți. Partea a doua a spectacolului a fost agreabilă și suportabilă pentru Mara. În primul rând pentru că urma să plece. În al doilea rând ritmul alert, rochiile lungi și cântecele vesele i-au atras atenția. A rămas cu gura căscată.

Pe rândul nostru am nimerit între un cuplu sobru și o domnișoară într-o stare delicată. Când vorbea, îmi aminteam de serile când fugeam după tataie în beci. Miroseau identic. Tataie de la damigeană, domnișoara de la pet. Prietenoasă, cu disponibilitate de a conversa în limba engleză, m-a purtat în copilăria ei unde un bunic a dus-o la o expoziție Monet. În felul acesta m-a gratulat pentru purtarea mea de mamă în ciuda dezinteresului manifestat de Mara.

Lumea îmbrăcată plictisitor. Fix cum a observat și Mara. Bărbații mai eleganți dacă ar fi să compar. Ce rost are?! Și acum e timpul să-mi iau la revedere. Andrea Bocelli a cântat la final Time to say goodbye. Domnișoara de lângă mine avea fața scăldată de lacrimi. Domnul sobru aplauda frenetic.

Pentru noi a fost timpul să ne strecurăm printre oameni și să greșim ieșirea, dar asta e altă poveste.

A fost timpul pentru o stare de spirit mijlocită de Andrea Bocelli.

Foto: Zenobia Lazarovici

Prietena mea se întâlnește cu iubitul meu

De 9 ian., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E săptămâna reluărilor. La mulți ani! Un sărut ușor pe obraz. La mulți ani! Nu ne-am văzut de anul trecut, gluma de actualitate. La mulți ani! Prietena mea se întâlnește cu iubitul meu. Exemplu de reluare a unei relații dintre mine și o prietenă.

Trec peste descrierea ochilor holbați. Gândiți-vă la o broască, la un copil mic care a rupt tocul mamei sau a lovit mașina tatălui, la un elev prins în timp ce copia, la un student dependent de cocaină.

Am șoptit uitându-mă în pahar: Cum o să vă salvați prietenia?

De la grija rațională la furia irațională am trecut după ce am sorbit o gură de cafea. Mi-e ciudă, recunosc, când persoanele pierd în fața instinctului sexual. Când penisul sau vaginul cântăresc mai mult ca prietenia. De câteva ori am părăsit discuția. Mă vedeam goală în Piața Unirii. În situațiile dificile, aceasta fiind una dintre, intimitatea dintre două persoane este distrusă. Planurile, speranțele, discuțiile cap la cap, replicile memorabile, privirile misterioase, atingerea, trupurile lipite și transpirate, senzațiile, vertijul dintre două persoane se prăbușesc într-un general nenorocit și nedorit. Nimeni nu mai este special. Instinctul ne indică de fiecare dată accidentul care a fost evoluția și accidentul care a fost și va rămâne iubirea.

Iubim pentru că iubim. Nu alegem, ne trezim proști într-o zi, cu gândurile departe și nepăsătoare de propria persoană. Concentrarea intensă pe celălalt ne face demni de milă sau demni de admirație. Cui îi e sete de iubire, admiră! Cine e pasionat de material, compătimește!

Știi, eu nu am nimic cu ea! Da, înțeleg!

Este vorba despre trădare, umilință și locul doi. Când au discutat despre mine, am căzut pe locul doi. Nimic nu a contat. E ca alungarea din rai!

Chiar este! O prietenie din copilărie s-a spulberat. Un bărbat care s-a dovedit un excelent amant s-a pierdut. S-a închis un cerc. Noroc că viața deține asemenea cercuri închise cu posibilitatea de a se redeschide. Niciodată nu va mai fi la fel! Trădarea și umilința sunt greu de dus.

E săptămâna reluărilor. O prietenă a început anul prost. Personal, în asemenea situații, îmi reamintesc de Boală. Boala este o suferință de care mi-e frică. O consolare parșivă, dar nici nu m-am lansat în cuvinte de alinare.

Nu există alinare. Stai și aștepți să treacă timpul, iar când timpul trece, vrem din ce în ce mai mult și din ce în ce mai puțin. Zice Noica.

Foto: Simona Nutu

Dacă unul dintre parteneri este model de inexistență

De 7 ian., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am scormonit prea mult în trecut. Cărțile de specialitate au provocat asta. Am decis să iau o pauză de la psihanaliză. M-am apropiat de bibliotecă și mi-am ales un roman de Huxley. Mereu revin la el. Este unul dintre autorii mei preferați. M-a cucerit acum câțiva ani. În timp ce mă îndrăgosteam iremediabil de el, încercam să-i fac și pe alții să se îndrăgostească.

Datorită acestei apucături, am o amintire în gara din Budapesta. Pe o bancă ușor mizeră, cu un ton însuflețit și emfatic, am citit unei prietene un fragment din Punct contrapunct.

De două zile citesc Dans grotesc. Am fost atrasă repede în poveste. Atitudinea părtinitoare m-a ajutat să dispar în Londra alături de Gumbril. Gumbril este personajul principal masculin. Aseară am părăsit Londra, am părăsit ficțiunea.

… în seara aceea fusese un model de inexistență. Am citit. Am recit. Am fost incapabilă să-mi controlez mintea. Analiza a revenit.

Așa conviețuim în cuplu cei mai mulți dintre noi. Unul dintre parteneri este model de inexistență. Ah, gânduri nesuferite! Am încercat să le alung cu un pahar de vin. Drumul până la bucătărie și acțiunea de a turna în pahar n-au avut reacția dorită. Nu m-am potolit, mintea accelera în asocieri teribile.

Cuplurile observate de mine cunosc puterea compromisului. Eu cunosc puterea compromisului. E necesar pentru înțelegere, dăinuire și uneori pentru momentele fericite în familie.

M-am aruncat pe canapea. Obrajii ardeau. Model de inexistență m-a dat peste cap. O avea legătură și cu teoria mea. Femeile care nu iau decizii în viața de cuplu, să plece sau nu de lângă partener, își schimbă culoarea părului și experimentează diferite freze. Nu am cu ce să-mi susțin teoria și nici o femeie nu mi-a confirmat. Le cunosc doar frământările și necazurile sufletești unora dintre ele. Câteva persoane observate și analizate fără voia lor nu constituie obiect de studiu.

Am încercat să repet figura din gara de la Budapesta. Să citesc cuiva fragmentul. O revenire la umor am dorit, dar am eșuat. Am abandonat cartea pe moment. Cu mintea pornită, cu o tristețe ca din senin pe capul meu, am sorbit vinul și mi-am pus un episod din Friends.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu