La fel de plină de contradicții și în 2019

Mi s-a reproșat în repetate rânduri, de către mai multe persoane, că trăiesc în trecut. Afirmația a fost de fiecare dată o învinuire. Nu aș vrea să las deoparte trecutul și să îmbrățișez prezentul.

De la Crăciun, cu toate zilele libere, am avut timp și dispoziție pentru lectură și filme. M-au ocolit indispozițiile sau le-am tratat cu un pahar de vin, măsline verzi și alune. Datorită cititului intens, mai exact Corespondența lui Freud cu Jung, mă simt îndreptățită să afirm că iau micul dejun cu cei doi de vreo 5 zile. În fiecare dimineață, care seamănă izbitor una cu alta, ceai și cartea pe genunchi, arunc fără să vreau o privire în trecut. A devenit dificil să ocolesc introspecția când mă asaltează senzațiile și percepțiile.

Trecutul este viu. Trecutul ne face ceea ce suntem. Bucuroasă aș trage linie dacă aș avea posibilitatea să pun capăt conflictelor printr-un dialog deschis. Nu am această posibilitate. Port la mine în cap discuții. Interpretez. Strâmb din nas.

În urma autoobservării, am concluzionat. Sunt o prietenă incomodă. În copilărie am căutat atenția și aprobarea surorii mele.

Insist să spun ce gândesc fără cenzură. Am grijă la formulare. Să nu reproșez. Să nu atac. Să nu judec. Nu mă interesează că adevărul ofensează, mă interesează să nu țin în mine. Frustrările nu mă fac o persoană mai bună. Iar de când cresc un copil, prefer să scot imediat veninul din mine. În caz contrar, există posibilitatea, mi s-a și întâmplat de câteva ori, ca Mara să aibă parte de niște crize de nervi care nu o privesc.

Știu că există discuții în jurul acestei atitudini. Ca argumente mi s-au prezentat insensibilitatea, lipsa moralității și aroganța. Chiar isterică am fost numită. Pe rând o să răspund.

Insensibilitatea: Plâng la filme și la desene animate. Iau apărarea celor considerați slabi.
Lipsa moralității: N-am copiat la examenul Adrianei Babeți. Mi-am scris lucrarea de licență singură. Infidelitățile nu le-am băgat sub preș pentru reputație.
Aroganța: Repet, nu mă simt mai bună ca semenii mei, dar cu certitudine sunt mai educată ca unii dintre ei.
Isteria: Cu un erotism greu dobândit din cauza educației sexuale incorecte, sunt o femeie satisfăcută. Aici am putea ține cont de faptul că unele persoane nici nu știu ce anume înseamnă isteria. Eu știu.

Trecutul este viu. Ignorarea lui, pe termen lung, nu duce la ameliorarea neplăcerilor, la anularea conflictelor, la armonia dorită.

Mi-a dat o prietenă cozonac. Am gustat, am împins farfuria și i-am sugerat să mai exerseze. Prietenă incomodă, știu. Prefer sinceritatea.
M-a sunat o prietenă să-mi audă vocea, să-mi mulțumească pentru că exist. Situație cu risc crescut în viitor. La un moment dat ar putea să se lipsească de prietena incomodă care îi mărturisește că nu are material de amantă.
Mi-a scris un prieten că l-am ajutat să ia o decizie. A cerut divorțul. Circumstanță care m-a umplut de neliniște.

Prefer sinceritatea și pierd de cele mai multe ori. Mai ales că nu mă caracterizează atitudinea lupului singuratic. Îmi plac haita, distracția, glumele, dansul, râsul în hohote. Îmi displace plictiseala. Nici măcar nu mă mai străduiesc cu persoanele plictisitoare, cu bigoții și cu femeile care insistă că superputerile lor sunt nașterea și gospodăria.

În 2019 mă descoperiți la fel de plină de contradicții.

Păstrez îndemnul de anul trecut, să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea

O declarație de făcut: Îmi place de tine!

În ultima zi a anului țin să mulțumesc unor instituții și câtorva persoane care dau stări de spirit. Noica susținea că poporul nostru are nevoie de stări de spirit și sunt de acord.

Mulțumesc Teatrului Național, Teatrului German, Teatrului Maghiar și Teatrului Merlin. La teatru ne rupem de realitate. Mutăm discuțiile de la telefoane, haine, copii, părinți și politică la perspective, cunoaștere de sine, priorități, stereotipii și altceva. La teatru ni se reamintește că demnitatea face parte din viața noastră.

Mulțumesc Muzeului de Artă. O splendoare să te plimbi printre atâtea reprezentări ale vieții.

Mulțumesc Operei Naționale. Opera, prin Rigoletto, mi-a provocat o intensă stare de spirit în anul II de facultate. Crimă și pedeapsă a prilejuit prima mea stare de spirit. Căptușită de complexe cum eram în adolescență, Dostoievski m-a scuturat. Nu mi-am pus întrebarea Cine sunt eu?, dar mi-a devenit clar că nu sunt cea mai importantă din univers și am început să mă port ca atare.

Mulțumesc Filarmonicii Timișoara. Muzica e putința noastră de sublimare, îndepărtarea de instinct și primitivism.

Mulțumesc librăriilor La Două Bufnițe și Cărturești. În fiecare duminică aproape ies cu Mara la povești. Obișnuințele reprezintă a doua natură a omului. Atenție la dezvoltarea și cultivarea obiceiurilor!

Mulțumesc Companiei D Arte, adică familiei Luca pentru curajul de a paria pe latura bună a oamenilor.

Mulțumesc cetățenilor care își aruncă gunoaiele în locurile special amenajate.

Îi mulțumesc Marei pentru incredibilul profesor care se dovedește. Mi-a confirmat de prea multe ori câte mai am de învățat pentru a nu o trece pe lista marilor profesori din viața mea.

Mulțumesc fiecărui cumpărător de la Tricoul Inteligent. Am o declarație de făcut: Îmi place de tine!

Îmi mulțumesc mie pentru că sunt.

Mulțumesc.

Încheiere 2018: SĂ RÂDEM ÎNAINTE DE TOATE.

Cu prietenie,

Dunia

Viața ne provoacă în funcție de nevoi

Fiecare carte citită mi-a dat un înțeles. Fiecare film vizionat a adăugat noi înțelesuri. Fiecare spectacol m-a ajutat să pricep, să mă schimb, să devin.

Mă întreb dacă v-am atras atenția. Studiile arată că prima frază decide dacă cititorul mai dă sau nu pagina. Bineînțeles că se referă la un cititor leneș, asta nu mai specifică. Dacă am scăpat de leneși, atunci să continui. Cărțile, filmele și spectacolele uitate nu reprezintă un argument. Ce nu m-a marcat, mi-a dezvoltat vocabularul. Îmi place să am un vocabular bogat. Mulțimea de cuvinte mă ferește de foarte. În loc de foarte frumos folosesc extraordinar sau mirific.

Am observat atitudinea majorității față de exprimarea îngrijită, față de ținutele elegante. Steril, plictisitor, rigid sunt adjectivele asociate. Se pare că nu mai exprimăm nimic autentic decât cu muie, pula mea, coaie și căcat. Mi-e imposibil să nu fac o comparație cu fiica mea. Mara are opt ani și se prăpădește de râs când aude căcat. Ochii îi sclipesc, râde în hohote și se distrează.

În oglindă, comportamentul unui copil de opt ani și stilul de viață al adulților mă duce cu gândul la regres. Toți suntem dezamăgiți de contemporani. Așa este. Doar că eu nu-i consider pe cei din trecut mai buni. Viața ne provoacă în funcție de nevoi. Într-un secol ne-a fost foame, în altul ne-am acceptat sexualitatea, tot timpul ne-am omorât. Suntem o rasă dezgustătoare, crudă, alienată, catatonică. Asemenea cuvinte înveți când deschizi cărți.

La evaluarea negativă opun aprecieri: o rasă inteligentă, educată, blândă, loială, prietenoasă, empatică. Mintea îmi joacă feste. Încep să scriu ca un guru. Aș râde. Râd, dar e un text, iar stilul adoptat e unul de jurnal. Didascalie. Dunia râde în timp ce scrie cu laptopul așezat pe genunchi. Un motan pe nume Motan doarme în stânga ei pe canapea.

Oare cum să scap de tonul acesta motivațional?! Intenția nu este să determin pe cineva să facă ceva. Nu acum, nu cu acest text. Sunt de părere că vorbim mult și acționăm rar. Caut să acționez. Încerc să mă fac văzută și auzită.

La Operă, în 23 decembrie am fost văzută pe tocuri. Am fost auzită rostind: Mă simt formidabil! Îmi bate inima de fiecare dată la ridicarea cortinei.

Găsesc deosebit de iritantă poziționarea generației mele față de persoanele manierate. Nu poți să te exprimi și tu ca toată lumea?! Ții neapărat să fii în centrul atenției?
Pot să, aleg să nu mă. Nu insist, dar nici nu mă deranjează. Mi-am acceptat picioarele, cuperoza, slăbiciunile, furiile, neajunsurile intelectuale. Lupt pentru mine și caut ajutor. Ajutor am primit mult din cărți. Ele n-au râs de mine, nu mi s-au împotrivit, nu m-au abandonat. Nu or s-o facă niciodată. Reprezintă un sprijin și un aliat inestimabil.

Deduc că am scris un text trist. Mă pricep de minune! Nici măcar nu mă străduiesc. Vă las îndemnul anului 2018 pe blog: Râdeți înainte de toate!

Dacă nu mai revin pe blog până săptămâna viitoare, Un an nou fericit!

Foto: Zenobia Lazarovici

Probabil am un Crăciun minunat, dar nu știu

Este posibil să trăiesc niște zile minunate de Crăciun, doar că nu știu. Am nevoie să devină trecut. În prezent, pe lângă agitația firească, simt tristețe. De când îmi amintesc eu, o stare sufletească apăsătoare m-a încercat în preajma sărbătorilor. Aștept să se întâmple ceva. Nu s-a întâmplat niciodată. De aceea anul ăsta am plâns puțin.

În 24 decembrie am pregătit masa de Crăciun. Ca mamă despărțită, dispun de un program. Am ales 24 decembrie și o să aleg mereu 24 decembrie să-mi adun familia aparte în jurul mesei. De gătit m-am apucat cu trei zile înainte. Luni mi-am verificat pretențiile; pretenția de a aparține unui grup și pretenția de a găti pentru ceilalți. Într-un cadru restrâns, am băut și am mâncat ca orice familie de pe lumea asta. Suferința vine să ne deosebească, familiile fericite sunt la fel. Tolstoi a venit cu acest înțeles asupra familiei în Anna Karenina. Aș putea să recitesc romanul ăsta. Mi-a dăruit un nume dacă se va întâmpla să am vreodată un fiu. Despre Andrei e vorba, prințul Andrei Bolkonski.

După ce am mâncat, a venit și Moșul la copii. Mi-e greu, dar nu imposibil, să-mi potolesc furia. Copiii desfac darurile și au o bucurie de cinci minute. Trec de la un dar la altul fără febră. Eu știu sigur că am făcut febră când am primit un cărucior de păpuși. Am comparat pentru o mai bună înțelegere. Nu sunt nostalgică după vremurile mele și nu mi-aș crește fata după normele de atunci.
Seara m-am așezat cu Mara pe canapea. A venit cu două păpuși în brațe. Mama, te joci cu mine? Nu-mi place să mă joc, mă plictisesc. Gura rostește mereu: Desigur că ne jucăm! Uite, mama, ia tu păpușa asta, are rochie galbenă și adidași în picioare. Cum te îmbraci tu! Da, mulțumesc. Ce propui să ne jucăm? Alege tu, mama! Bine. Adevăr sau provocare.

De la acest joc, am ajuns să împletim păpușile. Mara și cu mine stăteam liniștite și concentrate pe canapea și împleteam părul. Câteva minute de slăbire a încordării ultimelor zile și m-au asaltat gândurile. M-am uitat la Mara. Scoate puțin limba ca mine când se concentrează. Mi-am zis că probabil am un Crăciun minunat, dar nu știu. La culcare ne-am retras târziu într-o criză provocată de lipsa unei cărți. Vreau să-mi citești ca să adorm și nu găsesc cartea! De ce nu găsesc cartea? Pentru că nu le pui la locul lor! Urlam la mine în cap. Gura a rostit: Putem să recitim Micul prinț, ce părere ai?!

Am simțit altfel cele câteva pagini din Micul prinț. Ca un om mare, și eu am nevoie de explicații de la Mara. Nu văd ca ea, deși perspectiva este importantă pentru mine. A adormit. Am privit-o, am sărutat-o ca în filme, ușor pe obraz, apoi am sărutat-o ca mine. Mi-am băgat nasul în gâtul ei și am inspirat lung. I-am scris somn ușor și te iubesc cu degetul pe chip și am stins lumina.

M-am apucat de acest text în cap.

Marginea drumului vorbește despre cetățeanul român

Zilele astea stăm cu un ochi în trecut. Acum 29 de ani poporul a ieșit în stradă. Ne-am eliberat de dictatura ceaușistă. Valoarea și intensitatea propozițiilor variază de la persoană la persoană. Morții le inspiră unora respect. Aceiași morți nu semnifică nimic pentru alții. Dacă te-ai născut în urma evenimentelor, devine dificil să pricepi oroarea. O experimentezi din manuale, din eseuri, din jurnale, din vorbe, dar nu înțelegi. Ceva asemănător am trăit cu elevul meu select. Citeam Ion, iar el a rămas pe gânduri. Era o jignire să fii numit român? De ce? Mi se pare așa o tâmpenie! Da, da, ai dreptate. Dar cine a rostit român? Cui i s-a adresat? Unde s-a întâmplat?

Contextul este fundamental pe orice petic de pământ. Francezii și englezii au sensibilități. Victimele din lagăre urinau când auzeau vorbindu-se în limba germană. Situații care necesită atenție și interes pentru oricine nu le-a trăit.

În România, 29 de ani mai târziu, poporul continuă să iasă în stradă. Un partid anume stârnește sentimente puternice de ostilitate. Adunarea în jurul mesei a familiei a devenit periculoasă dacă există simpatizanți ai partidului nenumit. În contextul acesta, eu trăiesc o dezamăgire profundă.

Nu pot accepta că atitudinile distrugătoare și comportamentele blamabile aparțin exclusiv simpatizanților din partidul nenumit. Orice călătorie faci în țară, marginea drumului vorbește despre cetățean. Drumul stă martor despre guvernare. Te prinzi repede de lipsa demnității guvernanților. Suntem o țară cu fâșii de autostradă și gropi imense în drumurile naționale. La fel de repede te prinzi de educația cetățeanului. Hârtie, ambalaje, sticle, tampoane, pamperși, chiloți, pachete de țigări, excremente, vomă, stau în tufișuri pe marginea drumului. Marginea suntem noi. De aici vine neacceptarea mea.

Vorbim atât de mult despre alte țări. Vorbim atât de mult despre schimbarea conducătorilor corupți. Vorbim atât de mult despre celălalt ca fiind vinovat. Vorbim atât de mult despre primari. La Timișoara, Nicolae Robu este tras la răspundere și pentru gunoaiele din oraș. Aici sunt de acord. Există angajați ai unei instituții care primesc salarii lunar pentru a ține orașul curat. Cine aruncă gunoaiele în stradă? Cine aruncă țigara? Cine aruncă coaja de banană? Cine aruncă hârtia? Cetățeanul aruncă. Cetățeanul primitiv, dar plin de ifose.

Suntem plini de ifose. Țara asta cu populație majoritară rurală a produs în ultimii ani lorzi fără titlu, fără educație, fără demnitate, fără rușine. Lași fără gramatică, fără mândrie, fără decență, fără entuziasm. Aș putea continua. Mă opresc.

Acum o să-mi reamintesc să râd și să acționez. Țara mea e bolnavă de absența acțiunii. Merg să-i donez niște activități desfășurate.

4 pași esențiali pentru a arăta bine după 30 de ani

Tot mai des mă surprind cercetând chipuri de femei. Trec repede peste chipurile de 20 de ani. La 20 de ani arăți bine. Când apreciez la modul acesta vârsta, mă refer doar la aspectul pielii, la îngrijire. Las deoparte ideea generală de frumusețe sau urâțenie. La 20 de ani poți fi frumoasă, poți fi urâtă, dar pielea este netedă.

După 30 de ani încerci în oglindă o mișcare nouă. Te apleci și verifici zona ochilor. Tragi cu arătătorul de colțul ochiului și te întrebi dacă nu cumva așa arătai cu puțin timp în urmă. Abandonezi repede gândul în favoarea seducției. Tocmai ai devenit femeia de 30 de ani.
Femeia de 30 de ani a avut câteva reprezentări de-a lungul istoriei, dar a prins cea favorabilă la public. Condițiile de viață, ușurate de știință și progres, au făcut loc femeii desăvârșite. La 30 de ani ne credem desăvârșite, în armonie cu sexualitatea și stima de sine.
Întrebarea mea este: Cum arătăm bine după 30 de ani?

Retroactiv, ar fi necesară demachierea din momentul utilizării rimelului sau orice altceva.

Pasul 1. Demachierea.

Chipul femeii de 30 de ani arată comportamentul ultimului deceniu.

Pasul 2. Sprâncenele.

Frumusețea unei femei stă în forma sprâncenei. Ca fetiță superbă, ca fată drăgălașă, ca femeie frumoasă vă confirm. Sprânceana deține o mare forță: te transformă. O perioadă scurtă am probat urâțenia în liceu. M-a pensat o colegă, iar apoi am trecut vara fără să mă privesc în oglindă. Am refuzat să mă mai pensez. Am fost urâtă, prefer să fiu frumoasă.

Pasul 3. Crema.

Sugerez să folosiți creme din farmacie dacă nu aveți o cosmeticiană care să vă îndrume. Argumentul meu, după ce lucrez în producție cu Tricoul Inteligent de 3 ani, este următorul. Dacă o cremă de față stă la raft la supermarket cu prețul de 20 de lei și promite să vă transforme obrazul de fată bătrână în obraz de Albă ca Zăpada, atunci ce plătiți? Producția cutiei? Imprimatul cutiei? Cercetătorii care au muncit la produsul cosmetic medicinal? Nu plătiți muncă cercetătorului, asta e clar.
Eu folosesc o cremă pe care o simt în bugetul lunar la achiziționare. Se numește DermaOXY și se produce în Danemarca. La 35 de ani nu mai produc colagen, organismul a intrat într-o nouă etapă. Nu-mi folosește crema de la raftul din supermarket pentru că nu mai este vorba despre confort psihic, ci despre lupta mea cu procesul de îmbătrânire. Corpul are nevoie de ajutor. Nu vă prefaceți că-l ajutați cu creme lipsite de eficiență și chiar nocive.

Dacă o femeie de 30 de ani arată bine înseamnă că s-a demachiat din adolescență, iar apoi a folosit creme cu adevărat bune, creme care nu alterează expresivitatea feței. Cosmeticiana deține un rol major de asemenea fiind următorul pas.

Pasul 4. Cosmeticiana.

Cosmeticiana mea are rol de creator al feței mele. Când cineva îmi cercetează obrazul apreciază și mâna ei. În prezent nu m-aș lipsi de îndrumarea ei.

Sunt 4 pași esențiali pentru a arăta bine după 30 de ani. După 40 de ani, am primit informații că arăți bine doar cu injecții de botox și colagen. N-am ajuns acolo, nu am experiență, doar mărturisiri ale unor femei trecute de 40 de ani. O să revin atunci cu experiența personală.

Acum vă las cei 4 pași și îndemnul să râdeți înainte de toate. Râsul e benefic și mușchilor feței.

Foto: Flavius Neamciuc

 

Asta e femeie?! Stă toată ziua în pat și citește

În fiecare dimineață ies în stradă cu Mara și aștept să mă izbească frigul cumplit. Nu s-a întâmplat până acum. Au fost câteva zile cu temperaturi mai scăzute, dar nu m-am îmbujorat de ger.

Când revin acasă, imediat după ce-mi fac ceaiul, mă arunc în pat. După modelul lui Noica, diminețile le-am programat pentru lectură. L-am devorat pe Freud. Am început Karen Horney și deja am ajuns la jumătatea cărții. A citi tolănită nu mă atrage, dar căldura păturii mă convinge. Cum stau să citesc, îmi îngheață degetele. Mintea se aprinde. Zilele trecute am făcut febră de la o asociere. Mi-am propus s-o las mai ușor cu psihanaliza. După ce termin Karen Horney și încă o carte luată de la Gaudeamus, București, o să trec un timp pe beletristică.

Cum sorbeam dimineață din ceai, în pat, cu cartea pe genunchi, mi-am amintit o discuție amicală cu un profesor. Când era tânăr profesor, undeva la sat, cineva i s-a plâns de comportamentul unei femei. Asta e femeie? Stă toată ziua în pat și citește. Ce-o fi asta?

Mărturisesc. Dimineața stau în pat și citesc. Îmi permit doar acest moment al zilei pentru lectură, dar aș face-o și cât e ziua de lungă. Vedeți, pe la ora 11 mă așez de obicei la scris. Uneori nu am nimic de zis și mă apuc de curățenie. Vreau să am ceva de zis. Caut să mă cunosc și să-mi dezvolt o gândire proprie. Să mă iubesc.

Vorbe de guru, discurs motivațional ați putea să judecați. Fals! În ultimii ani s-a vorbit prea mult. Eu vreau să acționez.

Femeile s-au adaptat la dorințele bărbaților și au considerat adaptarea drept adevărata lor natură. Adică, ele se văd ori s-au văzut așa cum le-o cereau dorințele bărbaților lor; inconștient s-au îndreptat spre sugestia produsă de gândirea masculină. Karen Horney, Psihologia femeii, p. 63.

Cultura este dominată de o gândire masculină. Educația ne salvează. Ajută femeile să devină persoane cu gândire proprie. Să nu supraestimeze bărbatul sau să nu aibă o atitudine răzbunătoare împotriva bărbatului.

Prin educație ajungem chiar să ne iubim trup și suflet tocmai pentru că renunțăm să compensăm sau să demonstrăm. Nu știu voi, dar mie îmi place să mă iubesc trup și suflet!

Pasiune, să râdem înainte de toate și să vină sărbătorile!

Foto: Simona Nutu

Socializare. La evenimente vreau să fiu văzută

Vineri am participat la November Notes, conferință dedicată persoanelor cu loc de muncă în online. Sâmbătă și duminică, cu o reprezentare îndoielnică de vânzătoare, am făcut parte din târgul Artisans Bazaar. O săptămână fără weekend pentru mine.

La Conferință am ascultat. Nu am pus nici o întrebare. Mereu am sentimente amestecate, dar în acest an s-au acutizat. Urmăresc la aceste întâlniri partea practică. Ce pot desprinde din discursul persoanelor din față pentru a aplica în afacerea mea. Mă interesează. De la început, cu ani în urmă, mi-a fost clar că vorba lungă constituie caracteristica adunării. De aici afirmația despre sentimentele confuze. Vorbele au valoarea lor, dar nevoia de acțiune ar trebui să reprezinte o frână. Stop! Suficient cu flecăreala, să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă!

O conferință nu-ți asigură pârghii. Un impuls există, dar nu e suficient. Punctul tare, subliniez și confirm, stă în SOCIALIZARE. Nu urlu cuvântul, dar. Ieșiți să purtați un dialog. Să zâmbiți. Să vă atingeți pe umăr. Să dați un check-in împreună. Ies la evenimente uneori să fiu. O stare pasivă, recunosc. Dar oricât de absente îmi sunt gândurile, persoana zâmbește, face poze, schimbă vorbe, provoacă simpatii sau antipatii.

Când revin la laptop, dacă am decis să dedic un articol unui eveniment, las gândurile să nască alte gânduri. Pândesc ideea. Notez percepții și senzații. Mă pun în slujba cuvintelor. La scris se schimbă comportamentul. La evenimente vreau să fiu văzută. Exist. Muncesc. Am un blog. Reprezint o unealtă. Într-un articol caut să exprim cu originalitate, demnitate și corectitudine singularitatea adevărului. Adevărul ar fi unul singur. Da, poate fi plăcut sau neplăcut. Aleg să spun Adevărul indiferent de consecințe.

Adevărul este că meritul unei conferințe stă în socializare.

Adevărul este că meritul unui târg stă în socializare. De trei ani de zile strig prezent, fix ca la catalog. Sunt aici, Tricoul Inteligent, haine modeste, cu mesaje prețioase, cu sprijin pentru femeile născute imperfecte, dar educate pentru a fi excepționale. Nu știu să creez cerere, dar adresez corect întrebările. Cum să aveți nevoie de haina mea? Cum mă diferențiez? Etc!
Mărturisesc că nu o să plec nicăieri. O să rămân pe piață. A durat 3 ani să-mi descopăr reprezentarea: femeia cu defecte. Nevoile redutabile ale omenirii sunt satisfăcute de Coca Cola, familia, de Disney, copilăria, dar am descoperit și eu o necesitate insuficient exploatată: nevoia de excepționalitate a femeii imperfecte. O să mă concentrez să storc tot ce pot din această idee. Să cresc. Să devin o dorință. Să mă includeți în obiceiurile de consum.

Târgurile, Artisans Bazaar de exemplu, îmi permite existența. Socializez. Zâmbesc. Citesc. Beau cafea. Cresc.

Concluzia textului: ieșiți din casă și socializați.

Crochiu: Radu Muj

Cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății.

Circumstanțele au făcut să repet. Sunt blogger de 11 ani. Scriu de atâția ani despre mine. Să nu cumva să înțelegeți greșit. Nu mă plâng. Îmi place prea mult de mine în prezent. Mă simt prea bine cu mine. Asta nu m-a oprit din a mă chestiona. Nu s-au săturat oamenii de mine? Nu i-am zăpăcit în felul cum mă contrazic? Nu s-au plictisit de o reprezentare a mea de căutătoare a unui sine interesant?

După primele întrebări, nu puteam să mă mai opresc. Gândeam interogativ. Uneori mă încearcă senzația că nu mai am nimic de zis. Am acceptat destul de repede și din prima tinerețe, că literatură voi face sau nu voi face. Dar nu o să mă opresc din scris. Așa îmi reprezint viața, prin cuvinte, prin povești, prin interpretări și căutări.

Felul aceasta de a fi nu mă face necesară. Dacă nu devin necesară, nu mă vând, iar dacă nu mă vând, înseamnă că eșuez în munca mea. Bloggerul are condiții de îndeplinit, iar una dintre ele ține de persuasiune. Fantazez intens. Mă închipui un fel de Socrate. Nu e delir, nu înlocuiesc realitatea și nici nu m-am întors cu spatele la ea. Pur și simplu îmi doresc cu febrilitate să am ceva de spus, ceva interesant, haios, util. Reușesc în unele articole. Primesc mailuri care îmi confirmă. Da, țin la unele confirmări.

Atenție însă cine vă confirmă. Ar fi de preferat să vină de la o persoană care vă ajută să creșteți, care vă împinge înainte. Sunt conștientă de raritatea acestor persoane. L-am pierdut pe Sorin Oncu și nimeni nu i-a luat locul de veritabil contribuitor la dezvoltarea mea. Persoana lui va rămâne de neînlocuit. Mă frământ de multe ori în felul acesta. Strâmb din nas când îmi identific nerăbdări, victimizări, grandori. Mă corectez cât de repede.

În societate, într-un grup sau altul, când simt că mă sufocă nimicurile grandioase ale oamenilor, locvacitatea pune stăpânire pe mine. Vorbesc ca să nu fiu obligată să ascult. Mă irită mirările teatrale ale adulților, nedumeririle timișorenilor despre felul cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății. Adulții nu se mai miră, adulții acționează. Interogațiile stupide le vin bine studenților și elevilor. Ei nu au aflat diferența dintre teorie și practică. Avântul tinereții le justifică mirările. Cred că pot corecta lumea. Nu greșesc. Unii chiar reușesc, dar nu ăia care se miră și bat obrazul. Rezultatele își au sursa în acțiune. Dacă cetățenii s-ar mira mai puțin și ar acționa mai mult, orașul ar avea alte șanse să se așeze în istorie și în imaginar.

E clar că mă enervează oamenii. Îi iubesc în același timp. Când întâlnesc caractere care mă împing înainte le sorb cuvintele. Ascult. Tac. Admir. Aveți pe cineva în cercul de apropiați cu o asemenea însușire? Să vă țină muți? Îmi exprim intenția de a-l cunoaște dacă este de acord. Exclam de acum, Ce om!

Vă încurajez să țineți aproape oamenii sinceri, oamenii care vă ajută să înaintați.

În absența unui asemenea om, eu citesc Noica și Freud. Mă țin o vreme cu ochii în tavan. Uite așa mi s-au mutat reprezentările în viață, privind tavanul.

Propun o limitare a exigențelor la părinți

Bunicii noștri citeau ziarul. Bunicul meu o făcea. A fost abonat la ADEVĂRUL câtă vreme a avut un anumit control al minții. Eu mă trezesc dimineața. Duc mica femeie la școală. Revin acasă. Fac un ceai și mă uit pe facebook și Instagram înainte de a începe orice activitate.

În felul acesta am dat zilele trecute peste o fetiță de vreo 3 anișori care vorbea limba germană. Părinții ei sunt români. M-am întristat. O să încerc să argumentez.

În familia mea alcătuită din copil și tatăl copilului, o numesc Cerc, am decis că Mara va avea limbă maternă. Am refuzat după nașterea ei să mă mut în Germania. Refuz în continuare. Motivele sunt multe, variate și stupide pe alocuri.

Primul motiv, puternic și înnăscut, o persoană poate să aibă o singură limbă maternă. A noastră s-a întâmplat să fie limba română. Exprimarea în limba maternă o asociez cu mama. Soarele e unul/ Mama una este. Grigore Vieru

Al doilea motiv, o sumă de experiențe. Am întâlnit de-a lungul anilor adolescenți nemți, englezi, francezi, americani ai căror părinți erau români. Ei nu erau. Nu vorbeau limba română, unii refuzau cu zâmbetul pe buze. Derutant pentru mine, recunosc. Am întâlnit copii mici care vorbeau două limbi în paralel, dar româna cu accent. Dezamăgitor pentru mine, recunosc și asta.

Notez că nu am decis să simt amărăciune și neliniște când m-am aflat în situațiile de mai sus. Cu gândul am dezaprobat părinții, dar senzațiile vin din interior și poți doar să le gestionezi o dată ce au avut loc. Părinții aleg pentru copii lor. Condițiile de viață ne obligă să devenim nomazi. Mereu cu dorința de a oferi copiilor o viață mai bună ca a noastră, ne lepădăm de limbă, de țară, de rude. Înțeleg asta. Nu ne dăm șansa să fim români buni din cauza sărăciei.

Al treilea motiv, o anumită limită intelectuală. La școală am studiat limbi străine: franceza, engleza, spaniola. N-am excelat la nici una, dar m-a caracterizat o conduită corectă. Am învățat pentru că niște profesori se străduiau pentru mine, pentru însușirea mea de elev. Târziu m-am îndrăgostit de limba franceză, urmată imediat de limba engleză. Confirm presupunerea că un profesor poate să te scârbească de o anumită materie. Profesoara de franceză din școala elementară m-a pierdut definitiv prin lingușirea practicată față de fetele învățătoarei. În prezent reacționez la fel față de lingăi. De copil practicam lenea sebastiană. Doar că nu era literatură, îmi revenea înapoi ca reproș. Visatul cu ochii deschiși nu o să mă ducă departe. În copilărie am visat pe dealuri și prin păduri. Merg destul de departe pe picioarele mele, gândeam atunci.

Al patrulea motiv, l-aș categorisi stupid, are de-a face tot cu afecte. Mă irită prosternarea în fața Germaniei. Generația de părinți din care fac parte nu-și poate imagina un viitor pentru copii dacă nu cunosc limba germană. Cunosc istorie. Am citit. România a reușit de-a lungul timpului, pe vremuri mult mai dificile ca acum, să rămână stat național. Vecinii noștri n-au avut parte de asemenea privilegiu. Da, fac trimitere la destinul sângeratic al Iugoslaviei. Putem trece cu vederea, generația actuală, o Germanie nazistă, dar nu putem să transmitem copiilor valorile lui Iorga. Le punem pancarte la gât cu, – România, țara mea -, dar copiii merg la grădiniță cu limbă maternă germană și își fac lecțiile la after school în limba engleză. Trăim în contradicții.

Faptul că un copil absoarbe cu ușurință informație, nu justifică isteria din jurul însușirii unei limbi străine. Propun o limitare a exigențelor la părinți.

Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. O spune Freud. Puteți alege să-l ignorați. Omul doar a studiat intens. Puteți insista cu șansa la o viață mai bună invocată de majoritatea.

Ce anume face viața ma bună? Limba germană? Dezrădăcinarea? Mutarea?

O viață bună începe cu acceptarea alegerilor. Unii alegem să trăim în alte țări. Alții aleg să aibă o limbă maternă.

Ca persoană, cu un anumit fel de a fi, îmi doresc cu pasiune o limbă maternă pentru copilul meu.

Următorul motiv nu-l mai scriu. E prea lung textul. Putem discuta despre.

Foto: Zenobia Lazarovici