Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului

De 3 nov., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se întâmplă multe la Timișoara. Mai corect, se întâmplă suficiente. Mă refer la evenimente culturale. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului, la Aerodromul Cioca.

Notez.
1. Unul dintre cei mai apreciaţi designeri ai lumii a fost pentru prima dată în Europa de Est, la Timişoara. Stefan Sagmeister a colaborat cu clienţi precum Rolling Stones, Jay-Z, HBO, Muzeul Guggenheim, Muzeul de Artă Modernă New York. A câştigat două premii Grammy şi, practic, fiecare premiu important de design internaţional.

Nu sunt cuvintele mele, dau mai departe informații.

2. Stefan Sagmeister a fost la Timişoara prin implicarea companiei ZF Group România, care îşi propune să promoveze acţiunea, creativitatea, ca urmare a educaţiei şi gândirii inovatoare. Iozefina Tudor, unul dintre fondatorii Inspire Other Travelers, a declarat: Îl considerăm un model pe Stefan Sagmeister. L-am invitat la Timişoara pentru că este o persoană care crede în valori precum autenticitate, etică, promovează educaţia şi dăruirea. Îşi alege proiectele ţinând cont de impactul lor şi nu de preţul lor. De ani buni, şi-a împărţit activitatea astfel încât să ofere cât mai mult din experienţa sa: 25% – contracte comerciale, 25% – susţinerea artei, 25% – susţinerea ştiinţei şi cercetării, 25% – susţinerea unor cauze sociale.

Mă plictisesc aceste lămuriri, dar sunt necesare articolului. N-ați fi înțeles prea multe fără această introducere. Mai ales că propun un exercițiu. Cititorii au primit precizări. Cine? De ce? Unde? Mai departe o să vă trag în percepții și senzații personale.

În timp ce-l ascultam pe Stefan Sagmeister, gândurile m-au purtat la viața mea de la bloc. V-am zis, orice aș face, oriunde m-aș duce, sunt urmărită de. Cu urechile ciulite și atenția încordată, engleza cu accent german mă obosește, m-am văzut pe scara blocului. Cum să transform scara de bloc comunistă? Tentative există. Toată vara am decorat hidoasele țevi cu cărți. Îmi imaginam o bibliotecă aproximativă, o percepție de. De fiecare dată au dispărut. Am vrut să las bilet. Cărțile sunt pentru biblioteca scării blocului. Luați o carte, dar vă rog frumos să o puneți la loc. M-am răzgândit. Între mine și vecina de la parter există o antipatie declarată. Ea nu mă scoate din doamnă. Eu o salut cu gura până la urechi, cu o bucurie nedisimulată că îmi face plăcere să o irit. M-am gândit că o faptă ca aceasta, venind de la mine, ar fi suficient să fie refuzată de vecina. M-am potolit. Oricum nu am terminat cu apartamentul.

Acum vreau din nou să reiau acțiunea de înfrumusețare a scării blocului. Aș merge până la a propune să refacem părțile exterioare ale blocului cu artiști de la Timișoara. Lucian Popovici e primul care îmi vine în minte. Noi împărțim și o ușoară plictiseală la eveniment, dar am decis să nu discutăm despre. Ne dăm cu lumea, iar lumea s-a declarat extatică. Tina Malajmare este al doilea nume. Ce exterior am putea avea la bloc dacă ne-am lăsa direcționați de creativitatea celor doi și nu numai?!

Detest fațadele care au împânzit orașul. Combinația culorilor mă indispune. Execuția are forță să declanșeze atacuri de panică. Trăim într-un oraș kitschos. Blocurile înălțate prin anii 80 capătă niște chipuri respingătoare. Erau mai acceptabile estetic prin funcționalitate. Epoca industrială le-a ridicat să îndeplinească un rol determinat, o funcție într-o dictatură.

În timpul discursului lui Stefan Sagmeister, eu fantazam cele de mai sus. Povestindu-vă despre, am confirmat și am verificat misiunea evenimentului: să inspire. Pe lângă faptul că inspiră, declanșează și provoacă. Eu mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Spațiul urât să devină frumos.

Nu știu ce altceva aș mai putea spune despre reușita unui eveniment! Nici nu mai doresc. Am scris mult. Pun punct și vă reamintesc să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Handra

Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?

De 29 oct., 2018 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În octombrie am umblat pe la evenimente interesante. V-am povestit pe blog despre. De fapt doar asta am făcut. Am relatat în articole tot ce mi-a atras atenția. Când am observat direcția, eveniment/articol, am avut un moment de zăpăceală. Unde sunt gândurile mele? M-am întrebat.

Nu mă cred cea mai importantă femeie din oraș, dar sunt convinsă că cei mai mulți intră pe blog pentru cugetările mele. Ani de-a rândul am scris cum gândesc, cum revin asupra gândirii, cum mă răzgândesc, cum trăiesc în contradicții nictitante sau anoste.

Îmi place să scriu. Mă simt extraordinar în fața laptopului. Pândesc cuvinte, mă surprind concentrată, detașată de orice se află în preajma mea. Secunda aceea când revin la luciditate mereu mă face să zâmbesc. Poate starea aceea o am în comun cu scriitorii. Poate starea aceea îmi justifică pasiunea pentru cuvinte. În fond, este cea mai lungă relație a mea. Nu m-am mai oprit din scris de la prima compunere. Țin cont și de pauze.

În ciuda înclinației puternice spre cuvânt și lectură, țin cont și de deplasarea spre imagine. Nu împărtășesc neliniștea acelora care se îngrijorează că ne paște extincția. Scrisul va muri. Ziare consacrate și-au închis porțile. Blogurile se transformă. Bloggerii devin youtuberi.

Știți ce este aceea o litotă? Figura de stil care spune cât mai puțin și face să se înțeleagă cât mai mult. Așa îmi reprezint cuvântul, cartea. Influența exercitată de o imagine, de un clip video aproape nu are rival, dar aproape nu înseamnă deloc. Iar în spațiul minuscul dintre aproape și deloc zace putința omului de a-și descoperi autenticitatea. Nu suntem cu toții autentici cu vorba. Ca să nu mai menționez că unii dintre noi nu ajungem niciodată la un fel de a fi personal. Dacă nu ne scuturăm de gândirea împrumutată, de gândirea familiei în special, o să rămânem o persoană repetată. Ne repetăm părinții, ne repetăm epoca, ne repetăm figurile autoritare.

Destul de târziu am început și eu să mă scutur. Vă jur, la 33 de ani încă eram o ignorantă. După, a început schimbarea. Ce mai poți face când nu mai poți face nimic? Întreabă Constantin Noica.

Am răspuns: Să fiu eu!

Eu sunt blogger. Eu scriu. Mă simt bine în fața tastaturii. Cochetez cu imaginea, cu filmele, cu tot ce înseamnă epoca mea. Le iau așa cum vin și mă actualizez, dar acționez după chip și asemănare. Poate mi-am dorit la un moment dat să fiu ca cineva. Să zicem Jane Fonda. Mi-a lăsat-o Sorin Oncu moștenire. Uite, eu așa mi te reprezint. O Jane Fonda cu grai oltenesc. Dar nu-mi mai doresc să fiu ca nimeni. Să fiu eu îmi dă uneori satisfacții titanice.

Să fiu eu înseamnă să nu cedez valului de youtuberi, să nu compromit literatura cu anti literatura, cu vorba goală, cu vorba de dragul vorbei, cu valul care mărginește.

Fac ce este de făcut ca să supraviețuiesc. Fac ce este de făcut ca să rămân vie, să râd și să călătoresc cât cuprinde.

Într-un singur cuvânt: acționez.

Ce e de făcut când nu mai este nimic de făcut?

Foto: Mile Sepetan

Cum e să fii mamă despărțită

De 16 oct., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , 0

O să scriu un articol despre cum e să fii mamă despărțită. E un proiect în colaborare cu cititorii mei. La un text anterior, am făcut o scurtă listă cu subiecte despre care aș putea să vorbesc din experiență, iar despărțirea e de interes. Nu e deloc greu de crezut!

Mi-ar fi plăcut să se desfășoare altfel această împărtășire. Să stau în fața celor interesați și să povestesc. Să observați cum mă deschid sau cum mă închid. Și mai ales cum mă cuprinde furia uneori. Prima dată v-aș ruga să facem un exercițiu împreună. Pe o coloană să notăm ce gândim despre despărțire. Pe o coloană să notăm ce simțim.

Abia după ce suntem capabili să diferențiem, putem începe să depănăm despre orice despărțire din viața noastră.

Înainte de orice, o mărturisire. Mărturisesc că am greșit. Ce înseamnă asta pornind de la coloanele de mai sus?! Înseamnă că educația ne dictează și cum să ne simțim într-o asemenea împrejurare. La modul general, părinții simt că au eșuat. Întrebarea este: Chiar să fie despărțirea un eșec?

E posibil ca o greșeală să dea naștere unei îmbunătățiri. Zice Dawkins. Eu am descoperit asta pe parcursul a patru ani. Mai este vorba și despre gândirea mea, Știința e puterea în care cred, dar oricât ne separă educația și obișnuințele, ne adună suferințele și umilințele.

Orice despărțire presupune suferință și umilință. Undeva însă există un punct fundamental: capacitatea fiecăruia de a fixa limitele. Într-o relație din care au rezultat copii, țin să notez/să urlu/să gesticulez ca nebuna, se despart bărbatul și femeia. Mama și tata nu se despart niciodată. Mama, tata și copilul sunt un cerc. Ei rămân mereu împreună prin material genetic, pe chipul copilului, prin decență. Aici nu aveam de-a face cu aporii, ci cu oameni lipsiți de educație. Atât. Nu agreez și îmi repugnă persoanele care-și fac rău prin prisma copilului.

Copilul este o persoană. Mama lui poate înjura ca birjarul fostul partener, dar obligatoriu adoră tatăl. Tata e un sfât. Mama de asemenea. Atrag atenția că discutăm despre cupluri decente, nu de cazuri de abandon din partea unuia sau altuia. Nu am această experiență. Îndrăznesc să presupun că și în situații grave de abandon, să critici părintele nu ajută copilul. În primul rând moștenește material genetic. Criticați părintele, criticați copilul. În al doilea rând, îi dați programe de îndeplinit. Sigur o să ajung ca tata sau ca mama. Așa gâdim cei mai mulți dintre noi.

Cum am reacționat eu la despărțire? Un mare clișeu s-a adeverit. Am înjurat, am plâns, am lovit, am aruncat hainele din dulap. Un întreg spectacol. La mine în cap se desfășura altfel, dar scenariile n-au introduse reacțiile celuilalt. Exprimarea celuilalt provoacă daune grave. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt că întreg spectacolul, cu patetismul inclus, este firesc. Sau mai mult firesc decât nefiresc. Emoțiile puternice ușor ne conduc spre regres. Evoluăm cu pași mărunți, dar la primitivism ajungem în câteva secunde. Pur și simplu ne rostogolim în peșteri. O cădere magistrală în mizerie sufletească, în reacții josnice, în dureri îngrijorătoare.

În urma experienței mele, aș recomanda părinților să se hrănească bine și să doarmă suficient când trec prin tot acest proces de despărțire. Lipsa somnului răpește orice urmă de decență rămasă după un spectacol ca al meu de exemplu.

Dacă două persoane se despart, de comun acord sau nu, înseamnă că cineva a încetat să iubească. De ce nu mai iubim? Nu știu să vă răspund. Cum nu știu să vă răspund de ce iubim. Cartea lui Cărtărescu, De ce iubim femeile are un unic merit, de a avea un titlu bun pentru marketing. Iubim pentru că iubim și atât. Nu mai iubim pentru că nu mai iubim și atât.

Cine alege să stea în relații lipsite de iubire, bineînțeles cu multe elemente compensatorii, călătorii, confort psihic și social, haine, genți și pantofi, programe cu valori moștenite din familie, nu reprezintă și nu este un erou. Eroi sunt aceia care își trăiesc viața așa cum vine. Iar uneori vine cu tragedii. Încetăm să iubim deși avem copii. Nu încetăm să iubim copiii, iar copiii au materialul genetic al persoanei care ne-a devenit în timp străin. O mamă și un tată nu ajung străini. O mamă și un tată se vor iubi mereu prin ceea ce a ieșit din ei și din nimeni altcineva: minunile, copiii lor. Femeia și bărbatul iubesc alte persoane. Se îndrăgostesc din nou și își duc decent viața mai departe. Viața aduce și duce.

Pentru mine, o despărțire nu are are nimic de-a face cu eșecul. O despărțire are de-a face cu educația. Părinții rămân sfinți și sărutăm pământul călcat. Bărbatul și femeia cu treaba lor. Pentru momentele când se află pe același loc, oricâtă antipatie ar exista între bărbat și femeie, mama și tata au datoria să converseze civilizat. Asta e o datorie. Direcția o dă copilul, iar uneori râsul zdravăn asigură copilul că părinții lui se acceptă. Sincer, e cel mai mare favor făcut copiilor pe care i-am născut.

Să ne acceptăm că suntem așa cum suntem, adică despărțiți.

Foto: Zenobia Lazarovici

Iau personal ura și disprețul pentru homosexuali

De 1 oct., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pe cuvântul meu, am câteva articole de pregătit pentru blog, dar eu nu mă potolesc! Adevărul este că mă sufocă acest referendum. Senzația nu-și are sursa în lipsa de corectitudine și raționament a celor care au cerut consultarea, ci în amintirea unei dureri ticăloase.

Iau personal ura și disprețul pentru homosexuali. Sorin Oncu a murit, un prieten extraordinar, cum rar ai în viață, un gay absolut și o inteligență deosebită. Sorin a fost înzestrat cu geniu. M-aș bucura și aș susține persoanele gay care ar ieși în față. Să vadă oamenii pe cine condamnă. Să privească în ochi anormalitatea.

Gâlceava pe organele sexuale mă disperă. Sexul suportă păcatul că așa a decis religia. Aici e doar o abordare religioasă care nu mai are nimic de-a face cu antropologia.

Săptămâna trecută răsfoiam Atlasul ilustrat al Corpului Uman. Am găsit undeva menționat că sistemul reproducător are o unică funcție, de reproducere. Nimic de-a face cu supraviețuirea. Celelalte organe ne ajută zilnic să respirăm, să rămânem în viață.

M-am întrebat atunci: Oare câți homosexuali sunt donatori de organe? Faptul că azi putem face așa ceva, să mutăm inimi într-un trup în altul, se datorează științei. Cei care condamnă homosexualii, nu-i consideră normali, într-un caz ticălos de boală, ar refuza inima unui homosexual?

Cu siguranță aici nu pot să râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

E vinerea mare la Universitate. Glăvan îl onorează pe Dante

De 25 sept., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Intenționam să scriu un mesaj scurt pe un grup al bloggerilor din Timișoara. Să anunț sec, cu o ușoară încrâncenare însă, un curs de la Universitate susținut de Gabriela Glăvan. Cum citiți deja introducerea de pe blog, e clar că m-am răzgândit. Spălam neîndurătoare o linguriță rămasă în chiuvetă de aseară. Ciocolata se întărise și m-a reținut mai mult în picioare în spațiul atât de bine cunoscut femeii. Frecând cu fermitate, mintea mi-a servit o altă abordare. Să transform anunțul în articol. Să profit de prilej și să reamintesc de modelele alese în viață.

Pe cine admirăm? Pe cine admirați?

Adevărul este că eu o admir pe Gabriela Glăvan. Mărturisesc aici cum i-am zis și ei printre mătăsuri la depozitul de materiale. Glăvane, nu e vorba că mi-e drag de tine, mi-e dragă multă lume, la tine mă uit cu admirație și respect!

Mi-a câștigat respectul în urmă cu mulți ani. Aleg o reprezentare de doamnă cu ifose și nu specific anii. Rămân dreaptă de spate și în atitudine și vă subliniez că e vorba despre altceva. Doamna Glăvan este un profesor cu vocație, un profesor care dă. Mie continuă să-mi dea. La depozit, e singurul loc unde o pot scoate din casă, printre mătăsuri, cașmir, stofe și bumbac, discutăm despre Kafka, amoruri, Freud, copii, Borges, bijuterii, pantofi, educație etc! Uimim oamenii care se apropie pentru materiale și primesc gratuit perorări despre foame, artiști, Auschwitz, Louboutin acompaniate de râsete isterice. Recunosc, ieșirile astea le-am perfecționat în imaginar. Am creat o lumea a mea și a ei, și o păzesc strașnic. Nu vreau să intervină nimeni și nimic să o modifice. Minute întregi și uneori ore, mintea mea se hrănește. Cineva îi dă. Eu primesc cu sete, cu poftă, cu gratitudine. Glăvan continuă să-mi provoace creierul. Femeile dedicate în totalitate copilului și bărbatului nu reprezintă întocmai nevoia mea.

Mi-e necesar să am jur persoane care-și doresc mai mult. Să dea, și să primească. De exemplu azi am primit de citit o poveste de la Borges. Mă bucur să trec prin lume citită, educată, elegantă, rafinată, distractivă. Mă sperie de moarte să trec prin lume cu preocupări exclusiv despre condițiile de viață. Mi-ar fi dor de moarte atunci. Ultima replică s-ar putea să fie o influență shakesperiană.

Vineri, 28 seprembrie, în A12, de la 9:40, Gabriela Glăvan va ține un curs despre Infernul lui Dante. Va onora un scriitor inclusiv vestimentar. La catedră, un profesor cu vocație va prilejui studenților o experiență literară cutremurătoare. Avem asemenea profesori. Spun asta cu gândul ascuns că mă citesc și părinți grăbiți să-și mute odraslele în alte țări, în Germania unde se învață carte, departe de sistemul românesc infect.

În sistemul românesc infect i-am avut profesori pe Adriana Babeți, pe Ilie Gyurcsik, pe Cornel Ungureanu, pe Daniel Vighi, pe Dumitru Tucan, pe Gabriela Glăvan. Dacă îi numărați, sunt mulți. Mulți profesori își fac treaba la catedră. Mulți nu și-o fac. La fel și de partea cealaltă. Mulți copii au disponibilitate să primească. Mulți copii nu au. Dragi părinți, ce trimiteți pe băncile facultății?

O admir pe Gabriela Glăvan. E un profesor care dă. Vă invit și vă provoc s-o ascultați vineri. E vinerea mare la Universitate. Merg acolo să bag în cap. Nu am încetat și am terminat facultatea de 12 ani. Nu intenționez să mă opresc. Și de asta articolele mele sunt uneori extraordinare. Am modele, bag în cap, ascult, prezint disponibilitate.

Ne vedem vineri!

Foto: Simona Nutu

Despre anularea educației într-o criză de nervi

De 18 sept., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cititorii au ales. O să urmeze un articol despre anularea educației într-o criză de nervi. Prima dată o să mă ajut de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. O să notez despre emoții. NU SĂRIȚI PESTE!

Funcțiile emoțiilor depind de sistemul limbic, alcătuit din mici structuri dispuse sub forma unui inel. Elementele componente ale sistemului includ nucleul amigdalian cu aspect de migdală, hipocampul, un pliu curbat de țesut denumit girus cingular, hipotalamusul și talamusul. Așezate în bucle în jurul trunchiului cerebral superior, aceste componente guvernează întreaga gamă a emoțiilor umane – bucurie, mânie, teamă, iubire, dorință. Influențează capacitatea unei persoane de a percepe. Comunicarea dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal contribuie la reglarea emoțiilor.

Mi-am făcut lecțiile. Modelul meu este Freud. Freud a studiat Sistemul Nervos Central. Fascinat de creier, a terminat facultatea cu o întârziere de 3 ani. Pentru detractori:  a neglijat alte discipline, aborbit de activitatea creierului.

Motivul pentru care v-am testat răbdarea cu aceste informații o să vi-l dezvălui imediat. E necesar să vă reprezentați emoțiile ca reacții fiziologice înainte să le ascundeți sub însușirile fizice, morale și intelectuale.

Când suntem copii, resimțim emoțiile, dar nu le controlăm. Crizele copilăriei au faima lor!

Când devenim adulți, resimțim emoțiile și le gestionăm. O emoție nu poate fi controlată. O emoție provoacă accelerarea bătăilor inimii, lacrimi, greață. Educația intervine în funcție de caracter. Unii aleg să-și ascundă reacțiile și să braveze cu forța lor. Mulți adoptă ipocrizia. Se cred prea buni pentru primitivele emoții. Câțiva le trăiesc ca atare.

A trăi o emoție ca atare nu înseamnă nici să te arunci pe jos ca un copil, nici să ții în tine ca un om mare. Lăsați-o să existe: inima bate repede, ochii se umezesc, greața sau oricare altă manifestare. Gândurile neplăcute, astea ne îngrijorează, nu emoția din fața unui cățeluș, verbalizați-le cu claritate. Nu mai urmăriți demnitatea!

La mine bătăile inimii sunt atât de puternice că uneori verific în jur dacă mai sesizează și altcineva. Mi se întâmplă în special când urmează să vorbesc în public sau când stau lângă persoane antipatice mie. Zboară pe fereastră toate informațiile de mai sus. Ce dacă se activează girusul cingular pentru că sunt eu frustrată? Ce contează că eu doresc o atitudine calmă și indiferentă? Lectura de specialitate m-a ajutat să înțeleg, dar nu m-a transformat în eroină.

Gestionez greu spre deloc relația mea cu familia tatălui Marei. Există acolo câteva persoane care fac abstracție de mine ca mamă. Deja reacționez: un ghem la stomac și imediat greață. A început și inima să bată în timp ce scriu. Mă enervez instant. E dificil să nu mă afecteze comportamentul lor când refuză să accepte că Mara este copilul meu și al unui membru din familia lor, nu copilul meu și al lor. Faptul că au greșit colosal față de mine, nu i-a făcut să se retragă, ci să mă disprețuiască mai mult. Ce am făcut eu când am auzit că au fost la urgențe cu copilul meu fără să mă anunțe? I-am înjurat la tatăl Marei. Pe ei îi privesc doar cu dispreț. Toată educația mea a ajuns sub preș. Vă mărturisesc că nici nu prefer altfel. Unele persoane nu merită nici un efort, mai ales când provoacă suferință cu intenție.

Nu ascund niciodată ceea ce simt. Arăt clar. Îmi controlez limbajul în unele situații, dar în fața prietenilor mei înjur. În confortul relațiilor mele revin la primitivism și e sănătos. Fără defulare, scade imunitatea. Cortizolul este un inhibator puternic al sistemului imunitar. ”Hormonul de stres” crește tensiunea, iar uneori se asociază diferitelor boli fizice.

Le sugerez tuturor apropiaților mei și în special copilului meu să spună ceea ce simt oricât de neplăcut ar fi pentru celălalt. O singură condiție să îndeplinească: să rostească într-o manieră neutră, fără să folosească cuvinte urâte. Asta nu înseamnă că celălalt nu va fi jignit. Majoritatea luăm lucrurile personal, iar apoi desfășurăm o întreagă dramă despre răutatea și insensibilitatea celuilalt. Dar copilului meu îi este permis în confortul casei să folosească cuvinte urâte pentru a se elibera. Nu a fost cazul, are abia 8 ani. Dar acesta e spiritul casei. Detest ipocrizia și măștile inutile! Prefer sinceritatea și mănușile de catifea pentru cine merită. Da, puteți și să vă chestionați dacă meritați efortul altor persoane.

Eu îmi măsor pretențiile după fapte. Cât am dat, cât am investit. Iar acolo unde am dat și am investit nu va exista ipocrizie. O să-ți reamintesc tot și o să aștept la fel. Iar dacă nu primesc, ușile se închid. Am închis multe uși. Dar s-au deschis tot atâtea. Relațiile sunt o sursă de suferință. Top 3 după Freud, imediat după dezastrele naturale și boli.

Nu faceți din relațiile dintre oameni calamități naturale. Animalul din noi doar doarme. Nu-l treziți prin ignoranță. Treziți-l de nevoie! Când sunteți loviți, loviți înapoi!

Din nou, ăsta e spiritul casei imediat după ce râdem înainte de toate!

Notă: Sper că nu am dezamăgit cititoarele care au solicitat acest subiect.

Foto: Bogdan Mosorescu 

Cum să rămâi interesant pentru partener în cuplu

De 13 sept., 2018 3 Trăiri afective ale mele No tags 0

Acum câțiva ani am publicat o carte, Un vis de-o zi. Prin intermediul personajului feminin, Petra, am urmărit fenomenul de transformare a cuiva în altcineva într-o relație. Cât suntem asimilați? Cât împrumutăm? Obsedată de pierderea individualității într-un cuplu, am căutat un fel de rețetă de succes pentru două persoane hotărâte să trăiască împreună.

Căutarea impetuoasă își are sursa în familia mea. Am crescut într-un patriarhat abuziv: bătăi, înjurături, lipsă pe respect pentru femeie și copil. O singură persoană, tatăl, dicta dispoziția întregii familii. Ne dădea indicii după felul în care deschidea și închidea poarta. În funcție de zgomot, știam uneori ce urmează: bătaie, ceartă sau voie bună.

Atitudinea mea ca mai tânără femeie în cuplu a fost una războinică. Bătăioasă și cu gura mare, partenerii n-au avut voie să fie ca tata. Ironic, s-a nimerit să mă îndrăgostesc doar de băieți buni. Nici unul nu a fost tata. Eu am fost tata. Undeva trebuia să apară eșecul personal.

Tata nefiind un reper, m-am năpustit în literatura de specialitate. Mai mult, s-a întâmplat să rămân însărcinată cu un băiat bun. Ce descreierată! Nu am vrut să întrerup sarcina, în ciuda vârstei noastre, doi copii mari. 27 de ani am împlinit după ce am născut. Într-un asemenea context s-a declanșat procesul de maturizare. Freud a început să-mi șlefuiască interiorul și exteriorul. Provinciala s-a scuturat de prejudecăți. Educația mi-a impus prea multe păreri fără să cunosc direct faptele. Ca un fluture atras de lumină, nu m-a interesat ce răni îmi provoc singură.

Vreo câțiva ani voința și gândirea mi-au fost jucăriile preferate. Acoperită de egoism, entuziasmată de forța gândirii, fascinată de voință, am experimentat în fel și chip: ontologic, epistemologic, psihologic, filozofic, sexual. Și toate astea după ce am devenit mamă. Am scris cartea Un vis de-o zi într-o perioadă de tranziție. La interior se efectua trecerea de la obsesia asimilării într-o relație la obsesia trăirii într-o relație. Cum să rămâi interesant pentru partener în cuplu?

A devenit clar că-mi face o deosebită plăcere să studiez și să scriu despre relații. Iar acum dețin și experiență. Pot să vorbesc despre infidelitate. A înșela, a fi înșelat. Bifat! Despre trădarea celui mai bun prieten. Despre neputință. Despre umilință. Despre despărțire. Despre reluarea vieții după despărțire. Despre a fi mamă despărțită. Despre iubire. Despre limite. Despre anularea educației într-o criză de nervi. Despre detașare. Despre superficialitate. Despre satisfacție sexuală. Despre frustrări. Despre copii. Despre a fi afurisit pentru că vrei. Despre a fi bun pentru că dorești. Despre ateism.

Am experiența tuturor acestor fapte și acțiuni. O să reiau separat. Un articol pentru o temă. Dacă vă interesează un subiect anume, puteți lăsă un comentariu și aș putea începe cu sugestia dvs.

Între timp, să râdem înainte de toate!

Foto: Diana Bodea 

A ocupa și a supune cu puterea penisului

De 10 sept., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Nu e nevoie să ai experiență 10 ani de blogging ca să știi că un articol despre o carte îți pune cititorii pe fugă. Aleargă mai ceva ca niște copii prinși în spatele blocului cu un pachet de țigări. Ce e drept, nici eu nu m-am dat în vânt după recenzii de carte! Doresc să scriu cărți nu să scriu despre cărți.

Uneori am ales să scriu despre cărți. Provocarea constă în reținerea atenției cititorului. Pe blog nici măcar nu pot înainta rugămintea de a mi se acorda atenție. Elevului meu select mereu îi cer: Am nevoie de atenția ta, te rog frumos! Surprinzător, dar reacționează.

Cum îmi place să mă chinui cu fel și fel de cărți ale unor autori excepționali, am simțit azi un imbold. Să vă povestesc puțin despre Memoria, istoria, uitarea de Paul Ricoeur. De luni de zile am început-o. Abia dau paginile. Mă minunez de mine, de greața care mă încearcă la unele fraze. Ce naiba am?! Eu îmi adresez întrebarea. Cum e posibil ca o persoană educată, cu o inteligență muncită să priceapă atât de puțin? Dintr-un total de 373 de pagini citite, aș reduce învățăturile la 5 pagini. Doar că cele 5 pagini mă provoacă nespus.

Un exemplu: A face istorie sau a face istoria.
Alt exemplu: Puterile distribuitoare de eternitate, Arta și Religia.
Încă un exemplu: Cultură interioară pentru barbarii exteriori.

Când citesc asemenea fraze, le pricep, mă încearcă o satisfacție similară cu un orgasm intens. Toți mușchii se contractă. Un dans febril de sinapse și contractibilitate musculară. Starea mea psihică nu se compară cu nici o bucurie de 5 minute. Am creat niște categorii. Bucuriile care nu par să aibă sfârșit: apucăturile epistemologice. Bucuriile de 5 minute, dar devastator de plăcute: rochia neagră, parfumul, pantofii, slime, dacă ar enumera și Mara, păpuși, orice cu sclipici și paiete.

Când port o rochie nouă pășesc cu trupul țanțoș. Când pricep ceva dintr-o carte, am impresia ca vremurile închipuite cu zei zac în mintea mea. Pășesc atunci provocator. Fix cum pășește un bărbat după ce a transpirat cearșafuri cu o femeie care l-a refuzat mult timp. De nedescris mersul lui, un act prin care un bărbat exprimă și manifestă privilegiul de a ocupa și a supune cu puterea penisului.

Nu trebuie să citesc asemenea cărți, gargară teoretică cum mi-a spus mie o minte strălucită. Are dreptate. Însă rămân fermă în convingerea mea. Nu poți scoate ceva din minte dacă nu bagi înainte altceva. Omul nu se naște capabil, omul devine.

Cum am devenit și un blogger responsabil care din când în când are ceva de spus. Ca acum.

Foto: Simona Nutu

Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții

De 7 sept., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , 0

Oamenii fac multe presupuneri. Uneori împărtășesc cu generozitate ceea ce presupun. De mică, una dintre urechi pare să fi avut o funcție specială. Să asculte ce spun ceilalți despre mine. Tu sigur ești descurcăreață! Și am fost. Cum aș fi putut să nu fiu?! Tu ești curajoasă! Harnică! Ordonată! Puternică! Amantă focoasă prin nașterea într-un anumit spațiu geografic: Oltenia.

Mă uit în urmă și realizez că în cea mai mare parte am fost tot ce am enumerat mai sus. În același timp n-am fost ceea ce aș fi putut să fiu pentru că mi s-a băgat sub nas CUM anume sunt.

Trag concluzia, cu experiența puținilor ani de maturitate, că un copil sănătos îi face pe oameni să presupună că posedă însușiri glorioase și abilități nobile.  Sănătatea și frumusețea asigură calități pozitive. Uneori se întâmplă să fie adevărat. Alteori se întâmplă să nu fie.

Așa debutează neliniștea unei persoane. Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții.

Oare cum aș fi fost dacă una dintre urechile mele nu ar fi prins sunetele articulate de adulți perorând presupuneri?

În căutarea asta, am descoperit și episoade contrare. Nu aș fi crezut că ești romantică! Poftim? Tu ești puternică. Tu nu ești sensibilă. Poftim? Tu ești puternică. Nu mi-aș fi imaginat o Dunia blândă. Nici un poftim. Știu, eu sunt puternică.

Poliloghia asta conține o concluzie. Vă grăbiți cu presupunerile, mai ales în fața unui copil. Ce știe un copil despre sine? Cercetătorii studiază de ani sinele și nu-l stăpânesc.

Observația tăcută îmi pare mai demnă. Observația tăcută în prezența unui copil e chiar varianta corectă. Și puteți să-i scutiți de exasperanta presupunere că sunt rușinoși. Rușinea se învață. Sentimentul ăsta penibil vine la pachet cu educația. Educația distruge cum creează sau creează și distruge.

Copiii sunt curioși. Ce bagă fiecare adult în copilul lui ține exclusiv de propria lui educație. Asta dacă nu le puneți telefoanele în mână inclusiv la masă. Câți îi spun atunci copilului cine este? Variante infinite.

Mi s-a mai spus, tot din copilărie, că sunt obraznică. Am fost, cum aș fi putut să nu fiu?!

Cu reprezentarea asta, vă strig cu un semn al exclamării la finalul frazei, să vă luați presupunerile și să vă duceți la plimbare! Nu-mi permit nici prea mult. Blogul mă obliga la un limbaj curat. Mara mi-ar atrage atenția și mi-aș anula cererea către ea să vorbească frumos.

Vorbesc și eu frumos. Nu și la mine în cap.

Foto: Simona Nutu

A început școala. Să ne jucăm, apoi să învățăm

De 3 sept., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mara a început școala. Am fixat din nou alarma aseară pentru fiecare zi lucrătoare. Mama, poți să-ți reiei programul, să scrii după ce mă lași pe mine! Lamentările au ajuns și la urechile ei. De dimineață îi sărutai mâna când cu seriozitate îmi aduse aminte cuvintele mele.

Am parcat sub un copac. Ne-am dat jos în liniște. Mama, mâna. Ah, emoțiile! Înainte să trecem porțile școlii, o rugai să ne reamintim. Mara, care sunt regulile de bază în viața unui copil?! Nu știu, am uitat.

O îndatorire a mamei: să repete la nesfârșit indicații. Poftim. Mulțumesc. La revedere. A trecut ora de stat pe telefon. Spălatul pe dinți durează 3 minute, nu 3 secunde. Dă picioarele jos de pe masă. Etc!

Regulile de bază din viața unui copil după care ne ghidăm: Sănătatea, Joaca, Învățatul.

Dacă le recunoaște cineva, da, sunt desprinse din Jurnalul Annei Frank.

Mara repetă de dimineață: Sănătate, Joacă, Învățat. Cu alte cuvinte, performanțele ei școlare nu sunt un scop pentru mine. Urmăresc mai mult niște valori ca adevărul, binele și frumosul în viața ei.

A început școala. Să ne jucăm, iar apoi să învățăm!

Foto: Simona Nutu