Închide ușa să nu plece

Am promis că azi revin cu un nou invitat. Este nou, dar vechi în același timp. Cu ceva ani în urmă i-am mai publicat o poezie. Îmi place patetismul textului de mai jos și se potrivește atât de bine cu trece vremea. 

– Mamaie! Mamaie m-auzi? Bună ziua!
Câinele latră înfundat.
– Da maică, da, cine e?
– Mamaie m-auzi? Sunt eu Ovidiu, am venit pe la dumneata, ți-am adus mâncare!
– Mâncare….am mâncare maică, ce să fac cu ea ?
– S-o mănânci!
– O mănânc ,o mănânc….Cu cine ești?
– Cu Cătălin, știi matale, prietenul meu.
– Știu maică, cum să nu știu .
Sărut mâna, zic și eu. Să trăiești îmi răspunde vocea pe care o știu de copil.
Trag aer în piept mai mult ca să pot ofta. Odaia e luminoasă și mă face să strâng pleoapele puțin, dar și cu ochii micșorați pot vedea în întregime fărâma de om ce se sprijină pe tăblia patului din fața mea .
Aerul e neschimbat, miroase a câine și a om, și-mi place, îl știu și nici nu mai știu de când. Praful joacă în razele soarelui și-mi gâdilă nările.
Bătrâna mă fixează cu stăruință încercând din răsputeri să zâmbească. În amalgamul de riduri colțurile gurii i se pierd și odată cu ele și zâmbetul. Zâmbesc și eu, cu ușurința pe care mi-o lasă la îndemână vârsta. Câinele cască și se ridică în capul oaselor. Oftează umflându-și nările și se întinde la loc căutând cu botul mâna firavă ce se sprijină în palmă pe pătura de lână. Primește o mângâiere apăsată și închide ochii de plăcere.
Bătrâna ne fixează pe rând de data asta. Nu știe ce să ne întrebe mai curând. Întreabă de părinți, de nepoți, de rude. Și-i știe pe toți. De dimineață nu știe ce-a făcut dar știe ce-a făcut în alte dimineți din alte vremuri. Nici anii nu-i mai numără, dar știe că are prea mulți. Mai mulți decât oasele bătrâne pot să poarte.
Îi privesc pe amândoi și văd doar două suflete care stau să iasă din două trupuri prea grele. Chem câinele ca să-i dau de mâncare și-l urmăresc cum coboară din pat, nesigur, mișcându-și dezordonat picioarele ca un invalid ce-și poartă proteza pentru prima oară.
– Să nu plece maică, să nu plece!
– Cine să plece mamaie?
– Câinele maică, Igor, să nu plece că mor singură.
– Mănâncă și-l aduc îndărăt mamaie, nu-ți face griji.
– Bine maică, bine. Să nu plece!
Își repetă obsesiv teama și teama nu mai e de moarte, ci de singurătate atunci când Dumnezeu își va aduce aminte s-o ia și pe ea . Se tot roagă de ceva vreme și nimeni n-o asculta. Zilele încep să devină pedepse. Ce blestem, spune ea, s-ajungi să nu-ți mai vrei zilele. Mor oameni tineri și ea trăiește, parcă trăiește și zilele lor și îi pare rău de asta. Începe să plângă, se zguduie și strânge în mână jumătatea unui covrig.
– Maică, să nu plece!
S-a oprit din plâns și caută cu ochii împăienjeniți câinele care încă linge cu pofta bolul. Bolul zornăie, se aude, dar pare atât de lung drumul până-n prag. Îl chem în casă și plecând capul își reia mersul nesigur oprindu-se la marginea patului. Labele din față se sprijină pe saltea și cu o expirație puternică reușește să se cațere. Doi pași scurți și apoi o mișcare bruscă asistată de gravitație care-l aduce cu burta pe pătură. Praful se ridică din nou, îl văd în lumină. Bătrâna zâmbește și-l caută cu mâna și parcă atâta liniște pe chip n-a mai avut niciodată.
Se întinde și ea oftând. Parcă a uitat că suntem acolo. Ne uitam unul la altul și amândoi la ei. Ovidiu îmi face semn că mai rămâne, eu ies. Ușa scârțâie în timp ce eu o ating cu cotul aprinzând o țigară.
– Ușa maică, închide ușa. Să nu plece maică, să nu plece!

Text: Cătălin Mierlan

Cuvântul săptămânii: defensivă

Încep direct cu întrebarea: v-ați dat seama cât timp dintr-o zi stăm în defensivă?
Mi se întâmplă să rămân zile întregi pe un cuvânt sau un gest. De două zile sunt într-o relație cu acest cuvânt: defensivă. Azi îi zâmbesc cu bunăvoință. La începutul săptămânii cuvântul exista doar în vocabularul meu, dar o întâmplarea l-a repoziționat direct în simțiri. L-am cuprins cu mintea și l-am cunoscut cu sufletul.
Marți am ajuns într-o librărie Cărturești, iar când m-am așezat pe scaun am observat la masa alăturată o tânără domnișoară. Mi s-a părut cunoscută, i-am zâmbit și am întrebat-o din amintiri ceea ce reținusem despre ea. În toamnă cred, la un eveniment cultural la care am participat, tânăra domnișoară a mărturisit că este la liceu, iar familia ei a renunțat de câțiva ani la televizor.
După ce i-am zâmbit marți, m-am adresat cu ceea ce cunoșteam, domnișoara de la liceu fără televizor, cerându-i să-mi confirme cele spuse.
Domnișoara, întorcându-mi zâmbetul, și-a îndreptat puțin spatele și mi-a răspuns că este studentă acum, era și vremea, vorbele ei, iar de televizor am dreptate.
În primele secunde mi-am păstrat zâmbetul, dar ochii mei trădau o anumită zăpăceala. De unde naiba s-a ivit poziția aceea de apărare? M-am zăpăcit neavând un obiect sau un sentiment pe care să-l știu lipsit de apărare sau ofensat.
Dragul de Sorin Oncu mi-a întors vorbele fetei într-o interpretare delicioasă. Am păstrat fata la liceu deoarece eu nu vreau să recunosc că timpul trece.
Gluma lui mi-a permis să mă eliberez politicos din dialogul înfiripat cu domnișoara de acum studentă și să-mi reiau discuțiile cvasi intelectuale cu prietenul meu. Știu că la un moment dat am rupt discuția noastră și am împărtășit observația mea: cât timp stăm în defensivă, ce a simțit domnișoară în vorbele mele de s-a poziționat atât de strașnic în apărare? De atunci am rămas eu cu acest cuvânt. Nu m-am mai gândit la domnișoara aceea, ci la mine. Eu ajung de foarte multe ori în defensivă. În acest punct ne trezim aruncați de o vorbă, un gest, o privire. Știu acest lucru. Nu știu însă de ce ne lăsăm aruncați. Uneori mintea e neglijentă. Se apără inutil, și nici nu știe sigur ce apără, e asemenea unui câine care latră la orice om care trece pe lângă curtea lui. De ce-l latră? Păi de ce trece pe lângă curtea lui?!
Carențe aveam și descriem fiecare, carențe educaționale, sentimentale, morale. Ideea este că nu ne naștem cu ele, și tot ce nu este înnăscut poate fi schimbat și transformat. Iar defensiva, această poziție în care ajungem pur și simplu aruncați poate fi schimbată. La început sau pentru început putem să încercăm tăcerea. O scurtă tăcere, o clipire, un zâmbet. Abia apoi să venim un răspuns, să-l căutăm, nu să-l scuipăm.
Oamenii scuipă prea mult răspunsuri.

Parcă am fi în Turcia

E sigur acum, imediat blogul o să mai aibă un text despre Turcia.Când am scris data trecută, nu eram sigură dacă o să mai revin asupra experienței mele din această țară.
Totuși, revin.
Din cele câteva zile petrecute acolo, mi-e imposibil să scriu despre turci, dar trăirile mele numără impresii destul de puternice. Am privit fizionomia turcilor, dar am meditat la opulență. Comportamentul omului turc mi-a rămas necunoscut, la hotel am avut parte de angajat care zâmbește, nu de etnie, nu de cultură sau fel de a fi.
Hotelul meu, ca multe altele de pe litoralul turcesc, numără o mână de stele, iar construcția lui aducea foarte bine cu un mic orășel, nu-ți lipsea nimic sau venea în întâmpinarea nevoilor tale. În prima seară, am ajuns seara la hotel, știu că m-am oprit în apropiere de recepție, am dat capul pe spate și am privit. Bineînțeles că am scos onomatopee, dar am și rostit: parcă am fi, iar propoziția mi-a fost completată de un angajat român care tocmai trecea pe lângă mine, eu, parcă am fi, el, în Turcia.
Parcă am fi în Turcia.
Asta a ieșit. Eu voiam să spun că parcă am fi pe un vapor de croazieră. Construcția hotelului te trimitea puțin cu imaginația în direcția apelor și a vapoarelor.
Angajatul acela avea și el dreptate. În jur, lux. După două zile, am schimbat cuvântul. Nu de lux am avut parte, ci de opulența, diferența există în cuvânt, dar mai ales în experiență. În Turcia nu experimentezi splendoarea și eleganța hotelurilor, ci abundența și prisosul. Fără absolut nici o plângere despre hotel, afirm că am petrecut câteva zile în belșug. Toate obiectele, toate decorurile, toate decorațiile nu se îmbinau pentru eleganță, toate se potriveau unei așteptări ale omului bogat. Să mai amintesc și aici diferența dintre bogat și aristocrat? Nu e necesar. Constatarea asta a mea m-a întristat. Exact, cam asta fac eu, caut cusururi într-o viață îmbelșugată, dar forma fără fond, personalitatea fără caracter îmi provoacă năsucul să fie ghiduș. Se strâmbă după niște comenzi ale creierului care nu poate să împace contrariile. De fapt, toate împotrivirile mele sunt cauzate de aceste contrarii.
În ora aceasta de viață caut să mă împac, și nu știu cum și de ce, dar Turcia a adus o oră importantă în ceasul vieții mele.

O dimineață altfel pe blog

Să începem puțin diferit această zi pe blog. Am organizat diferite concursuri, unele cu succes, altele fără, dar azi doresc pur și simplu să ofer. Am lângă mine un top de cărți pe care vreau să le dăruiesc.
Tot ce trebuie să faceți este să lăsați un comentariu cu titlul cărții. Primul care scrie, acela o primește.

Jorge Amado, Gabriela
Miguel Angel Asturias, Oameni de porumb
Hande Altayli, Dragostea e capcana diavolului
Christa Wolf, Orașul îngerilor
Jhumpa Lahiri, Pământ neîmblânzit
Jhumpa Lahiri, Interpret de maladii
Urs Faes, Perechi în formare
Alexandr Soljenitîn, Casa Matrionei
Raimundo Carrero, Greutatea umbrei
Peter Hoeg, Fata tăcută

Astea sunt. Cu drag aștept să le expediez oriunde în țară sau afară din țară.

Text de atenționare gramaticală

A început școala, ziua de 15 septembrie, plus sau minus câteva zile, afectează pe toată lumea. Deși palide, impresiile adulților din amintirea acestei zile au forță să producă un ușor tremur și un zâmbet.
Anul ăsta de 15 septembrie știu că am visat cu ochii deschiși la un 15 septembrie din viața mea de liceană. O dimineață splendidă de toamnă, un mic dejun cu cele mai bune prietene și un drum spre școală plin de veselie. De aceea azi mă întorc spre gramatică și spre un deranj al meu care a atins cote paroxistice.

De fapt.
Avem DE.
Avem FAPT

Avem DOUĂ cuvinte.

Mulțumesc. Gramatica este sexi.

Curs de filozofie povestită XII

La ultimul curs de filozofie povestită am amintit de lipsa unui soare, azi plouă, e frig, iar eu mă prezint cu un nou curs.
Revin cu David Hume, un empirist englez, născut în apropiere de Edinburg, Scoția, la anul 1711.
Opera sa cea mai însemnată: Tratat despre natura omenească

Filozofia lui Hume are punctul de plecare în lumea de toate zilele. Pentru el, nici o filozofie nu ne va putea conduce vreodată dincolo de experiențele cotidiene sau nu va putea da reguli de comportare care să fie altfel decât cele pe care ni le facem noi, prin meditațiile noastre asupra vieții de zi cu zi.

Hume se întoarce la întrebarea: cum își trăiește un copil lumea? Înainte ca în conștiința lui să-și ocupe locul gândurile și reflecțiile.

Omul are două feluri de reprezentări, impresiile, adică senzația realității exterioare, și ideile, adică amintirea unei impresii.
Avem și un exemplu. Când te arzi, ai o impresie, când îți amintești, ai o idee.
Diferența stă în intensitate, impresia fiind mai puternică.

Impresia din simțuri este originalul, iar ideea o copie palidă, așadar, impresia este cauza directă a ideii care e păstrată în conștiință.

Pe Hume îl preocupă compunerea ideilor care nu sunt compuse în realitate, altfel iau naștere ideile false, reprezentări despre lucruri care nu există în natură.
De exemplu: îngerii, Pegas. Conștiința taie și lipește.
El întreabă: de la ce impresii pornește această reprezentare?

Să discutăm puțin despre eu. Eul este o reprezentare simplă sau compusă? Impresia despre eu este simplă sau compusă?
Ideea pe care ne-o facem despre eu constă într-un lung lanț de impresii individuale pe care nu le-ai trăit niciodată în același timp. Există conținuturi diferite ale conștiinței.

Hume nu recunoaște conștiinței un nucleu constant al personalității. Și Buddha spune la fel. Pentru el, viața omului e un șir neîntrerupt de procese mentale și fizice care îi schimbă pe oameni. Nu există eu sau sâmbure constant al personalității.

Hume a respins orice încercare de a demonstra nemurirea sufletului sau existența lui Dumnezeu. Era agnostic, nu ateu, el pur și simplu nu știa dacă există Dumnezeu.
Din punctul lui de vedere, oamenii au o mare nevoie să creadă în miracole. Miracolul constituie o întrerupere a legilor naturii. Noi, oamenii, nu putem afirma că am trăit legile naturii.

De exemplu: o piatră pică pe pământ. Trăim această experiență, dar nu trăim motivul pentru care piatra pică pe pământ.

Natura nu este o obișnuință pentru copii, copilul trăiește și simte lumea așa cum este ea, nu adaugă obiectelor nimic, el trăiește experiențele.

Puterea obișnuinței sau legea cauzalității, pentru oameni, tot ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză.
Cauza și efectul, dar aici vorbim de obișnuințele omenești și nu despre ceea ce este rațional.
Legile naturii nu sunt nici raționale, nici iraționale, ele sunt pur și simplu. Așteptarea nu e înnăscută.
Exemplu: bila neagră lovește bila albă. Aici avem de-a face cu așteptările omului.

Ne naștem fără așteptări în ce privește felul în care e alcătuită lumea sau felul cum se comportă lucrurile. Lumea este cum este și noi o aflăm treptat. Dacă lucrurile urmează unele altora în timp nu înseamnă în mod necesar că există o conexiune cauzală între ele.

O sarcină importantă în filozofie: să nu se tragă concluzii pripite.

Hume nu crede că rațiunea hotărăște, ci sentimentele. Nu putem dovedi prin rațiune cum să ne comportăm, trebuie să ne intensificăm sentimentele pe care le avem despre binele sau răul celorlați.

De exemplu: naziștii au omorât milioane de evrei. Ce era în neregulă cu ei, rațiunea sau sentimentele lor?

Aici se oprește cursul. O să revin cu George Berkeley. Când? Într-o altă zi lipsită de soare, dar nu de strălucirea minții. Cu această strălucire mă pun și eu la meditat, lipsa unei constante în personalitate mă derutează puțin, căci nu sunt convinsă, iar fără convingere faci doar gargară, niciodată tratament, iar eu mă aflu sub tratament de acceptare sau nu a divinului în viața mea.

Am plecat în Turcia, dar nu sunt sigură de unde m-am întors

Știu sigur că săptămâna trecută am plecat în Turcia, dar nu sunt sigură de unde m-am întors.
Timp de șapte zile am fost întâmpinată pretutindeni, recepție, restaurant, bar, terasă, plajă în limba rusă. De aici confuzia. În jur multă sporovăială în limba rusă, încât am ajuns să tresar plăcut când auzeam oricare alt grai.
M-am întors din această țară încântată, eu încântată, dar alte persoane care au fost cu mine s-au întors dezamăgite.
Am asistat și la câteva discuții în avion, de fapt am cam tras cu urechea, dar e greu să te împotrivești când cineva vorbește în fața ta pe un ton ușor afectat, ușor nazal, repetând într-una raport calitate-preț.
O spun cu dezamăgire, mulți români merg în Turcia cu prea mari pretenții, pretenții culinare. În ceea ce privește mâncarea, mie mi se pare că ce se întâmplă la hotelurile din Turcia este o risipă, în primele zile chiar m-a cuprins o ușoară indispoziție. Am descoperit mai târziu că mâncarea rămasă se aruncă, dar nici nu au unde s-o trimită, în jur nu există oameni fără hrană. Se pare că duc textul într-o direcție neinteresantă, dar astea au fost gândurile mele în primele zile. Tot ce am descoperit, că mâncarea se aruncă sau ce mai urmează să povestesc, se datorează curiozității mele. Întotdeauna m-am întrebat cum învață turcii istorie, cum potrivesc unghiul potrivit să treacă peste un anume fel al lor de a fi, cotropitori. Am aflat de la un ghid turc, pe care l-am năucit cu o năvală de întrebări, oștenii morții, comportamentul turcilor cu femeile și așa mai departe, că nouă ni se prezintă istoria Turciei, nu o cunoaștem. Referitor la oștenii morții, despre care nu a știut să ne povestească, dar ne-a promis că se va interesa, ne-a povestit ceva foarte interesant despre armata lor. Într-o luptă, nu am reținut care sau cu cine, un general a comunicat că sunt depășiți numeric și nu au nici o șansă de izbândă, iar răspunsul care i-a revenit a fost: nu te trimit în luptă să câștigi, te trimit în luptă să mori, în timp ce tu mori, alții ajung aici ca să lupte.
Știu că am întors capul și am privit pe geam. Nu am văzut nimic, doar îmi repetam în gând această frază.
Oho! Dar pe ce cărări am dus povestea despre Turcia. Oricum mă opresc aici, nu aș mai putea să scriu un rând după fraza de mai sus. Există o posibilitate să mai urmeze un text despre Turcia, dar încă nu știu.
Până atunci, îmi rog cititorii să fie ei înșiși.

Luxembourg

După Brugge, a urmat Luxembourg. Hm! Esența și esențialul în Luxembourg, bărbați frumoși, bărbați eleganți, femei în rochii strâmte și tocuri, o dâră de parfum după ele și mașini decapotabile.
Tot acolo, terase pline, bucurie și relaxare în jur, concerte în aer liber și petreceri bahice.
M-a surprins Luxembourgul, istoria lui, arhitectura, dar în amintire rămâne orașul bărbaților eleganți.
Mi-aș dori mult să vad bărbați eleganți și la noi, bărbați care nu-și urcă pantalonii până la buric, bărbați care pun o cămașă pe ei, nu o iau pe ei, bărbați care poartă cravată nu pentru interviu.
Personal cunosc câțiva bărbați eleganți și fiecare întâlnire cu ei mă bucură, mă răsfață estetic. Mă uit la ei cu admirație.
În Luxembourg am admirat, cât a fost ziua de lungă am tot admirat, orașul și partea masculină din oraș.
Bărbații, esența Luxembourgului.