Foto: Dam
Voluntar oltean pentru Banat
Am scutire, pentru absența mea de pe blog, am scutire. Duminică toată ziua am poftit la scoici, iar seara am mers să dau curs poftei. Ieri toată ziua nu m-am ridicat din pat. Mi-ar plăcea să zic că am profitat de trândăveală meditând. Nu s-a întâmplat. Seara însă, funcțiile organismului meu s-au echilibrat cumva și mi-am amintit de evenimentul de sâmbătă la care am participat.
Sâmbătă am ajuns la Bastion pentru lansarea cărții Istoria din cutia de pantofi de Daniel Vighi. Mă bucură nespus asemenea lansări. Un motiv îl constituie statutul, Daniel Vighi mi-a fost profesor. Un alt motiv, atmosfera. Am posibilitatea să recuperez amintiri din facultate când ajung în preajma mai multor profesori. Îmi place să-i salut zâmbind, să le precizez că mi-au fost profesori.
Un alt motiv stă în învățare. Încă mai am ce învăța de la ei. Sâmbăta aceasta l-am ascultat pe Daniel Vighi citind, iar apoi s-a pornit o dezbatere pe subiectul clădirilor de patrimoniu din județul Timiș. Am ascultat zâmbind, urmărind chipurile din jurul meu, am reținut gesturi și glume. Fără îndoială, s-au ridicat în salonul Vega de la Bastion niște probleme cu care se confruntă omul modern preocupat de istorie, de identitate, de cultură.
Îmi place să cred și să spun despre mine că am și eu asemenea preocupări. Activități nu am adunat, dar acum m-am oferit voluntar. Sunt voluntar, dar nu orice voluntar, ci voluntar oltean.
În ora aceea plină cu amănunte de patrimoniu, s-a vorbit despre străinii care locuiesc în Banat și nu au educația necesară pentru păstrarea patrimoniului. Străini pot fi numărați și oltenii.
Aș vrea să fac o precizare, eu am descoperit că sunt oltean când am venit în Timișoara la facultate. Acasă, undeva în Oltenia, părinții mei m-au educat să fiu om și uneori român, educația de român pornind dintr-o firmitură de amintire cu tatăl meu urlând și fluturând un steag cu o gaură în mijloc. La Timișoara, în primul an de studenție, nubilă și naivă, am descoperit că însemn ceva geografic. Acestui val de dispreț și respingere am făcut față cu și mai multă respingere din partea mea.
Îmi amintesc acum de Mihail Sebastian. În Jurnalul său experimenta o identitate mai tragică, dar oarecum asemănătoare. Ce putea fi el în perioada dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial în afară de evreu? Așa și eu, ce aș fi putut să fiu, pusă în fața unei respingeri, în afară de oltean?!
Am acceptat să fiu oltean, am învățat să zâmbesc când mi se spuneau bancuri despre olteni în care se excludea persoana de față bineînțeles.
Cu timpul, obișnuința poate, simțurile s-au domolit. Am păstrat doar respingerea. Nu-mi place Banatul, la fel cum Banatul nu mă place pe mine. Sâmbătă, ceva s-a activat, și am realizat că nu-mi face bine deloc această respingere, iar direcția nu este direcție, căci nu ajung nicăieri. Într-adevăr, Timișoara nu e casa mea, dar Timișoara, cu unii oameni, m-au ajutat să dezvolt o identitate cu cerințe obligatorii de bun simt, cultură, educație și spirit.
Nu văd în Timișoara cel mai frumos oraș, cel mai frumos oraș e Severinul, dar mi-e clară frumusețea Banatului. Am experiența ambelor orașe, și ambele numără miresme și miasme.
Momentan sunt aici și nu plec nicăieri, momentan simt și gândesc în spațiul bănățean, dar nu ca un străin, ci ca un om, ca un român.
Chiar să fie olteanul străin în Banat? Nu, firește că nu. Prejudecățile sunt puternice, mă lupt cu ele de 11 ani, dar acceptarea e stringentă în Banat. Să ne acceptăm români, să ne educăm în valori și să facem schimbări în numele omului. Eu asta cred că a vrut școala să mă învețe, cea de la Severin, și cea superioară de la Timișoara.
Să fim oameni, să fim.
Basel fără cuvinte
Magia cuvintelor
Aseară am scris un text splendid. Asemenea mie, sunt convinsă că foarte mulți au scris și scriu.
De fapt nimeni nu scrie nimic, doar formulează în timp ce-și împinge capul mai adânc în pernă. Pernei mele, dacă i-aș putea smulge gândurile de aseară, aș putea să vă demonstrez că într-adevăr textul descria splendoarea.
Era vorba despre Mara, porneam de la ea, iar apoi analogiile se întreceau în magia cuvintelor.
Seara simt această magie a cuvintelor, seara simt și căldura care îmi cuprinde interiorul. Seara, când las în așteptare tot ce înseamnă exterior, și rămân doar eu, mă cuprind cu mâinile de umeri într-o scurtă, dar puternică îmbrățișare. Mă îmbrățișez și îmi sărut uneori umărul.
Un gest de recunoștință, de mulțumire că sunt așa cum sunt. Nu s-a întâmplat să fiu, sunt cum am ajuns.
Un om care stă drept în fața defectelor, în fața calităților. Nervii încă mă doboară.
Dar în această etapă a vieții, pot să-mi iau răgaz și s-o privesc pe Mara. Mă uit la ea până mă întreabă: țe, mama, țe? Și atunci îi zâmbesc și îi spun că o iubesc. Alteori o privesc cum doarme. La 3 ani jumate, deja e un mic Gulliver în pat. Sunt fericită s-o privesc, să-i sărut obrazul, s-o miros. În minutul acela știu că tot ce a fost bun în mine a luat cea mai bună direcție, copilul meu.
Și sunt mulțumită.
Bineînțeles că dimineața, că acum când scriu, nu mă mulțumește doar maternitatea, dar las povestea aici, în fericirea mea de mamă.
Oamenii citesc
La începutul acestei luni am început o dimineață altfel pe blog. Scriu aceste câteva rânduri pentru a-mi exprima mulțumirea și bucuria.
Toate cărțile și-au găsit acum locul în casa și în sufletul cuiva. Oamenii citesc, asta constituie o imensă bucurie.
Unele cărți deja au ajuns, altele urmează să fie livrate. Mi-ar plăcea foarte mult ca fiecare să revină pe blog cu câteva cuvinte despre carte, dar probabil cer mult.
Totuși, îndrăznesc, cine dorește și găsește puțin timp pentru a mâzgăli ceva despre carte, eu aici aștept. Din toate colțurile țării, am livrat și la Tulcea chiar, putem să organizăm aici un blog cafenea.
În meniu să fie impresii, păreri, poate chiar senzații.
Eu aștept.
Experiența lui DAR în prietenie
Mi-am dat seama, prietenie adevărată există, dar, există un dar, iar pe acest dar știu să-l explic, am trăit experiența lui.
Am o soră mai mare.
Din copilărie, am și cea mai bună prietenă. Tot din copilărie, oamenii din jurul nostru, oameni trecuți prin viață, ne-au avertizat sau doar ne-au spus că nu există prietenie adevărată.
Răspunsul nostru atunci consta în hohote de râs, în grimase, în puternice negări.
La 30 de ani, cu o vechime de 15 ani, am aceeași bună prietenă. Am adăugat acestei vechimi experiența trăirii acestei prietenii. În toți acești ani ne-am confruntat și noi cu neînțelegerile. Oho! Viața noastră poate fi turnată într-o sticlă cu piper.
Am depășit neînțelegerile ca oricare dintre voi, cu compromisuri. Compensațiile au fost mult mai seducătoare rămânând împreună. Toți acești ani, credeam până mai ieri, că dovedesc existența prieteniei adevărate. Acum nu scriu să laud relația mea cu cea mai bună prietenă, ci să explic pentru prima dată avertismentele de care ne-am lovit de-a lungul anilor.
Toți oamenii aceia aveau și încă au dreptate. Nu există prietenie adevărată. Eu am dreptate, există prietenie adevărată, toți avem dreptate. Să vedem acum cât de bine reușesc să explic ceea ce am înțeles, ceea ce am dedus după ani mulți de observare. Prietenia se bazează în primul rând pe câteva însușiri și pe câteva activități comune. Aceste însușiri și activități asigură o relație armonioasă. Și stăm în această relație, relație de prietenie adevărată. Cu această relație creștem.
Procesul acesta de creștere nu e comun, fiecare îl trăiește diferit, cu toate activitățile și însușirile comune. Cum creștem? Creștem expuși la stimuli diferiți. Traversăm perioade, copilărie, adolescență, experimentăm educații, liceală, universitară, ajungem angajați. Toți aceștia indică diversitatea în adevărata relație de prietenie. Pe parcurs, multe prietenii se pierd. Ajungem la inteligența populară, nu există prietenie adevărată. De acord cu ei, căci mulți dintre noi am pierdut mulți oameni pe parcurs, oameni pe care i-am iubit și ne-au iubit.
Unii au rămas. Am ajuns acum fix de unde am pornit, la experiența lui dar. Există prietenie adevărată, dar oamenii se schimbă. La acest colț de viață, în care stăm derutați ca într-o intersecție a unei mari metropole, prieteniile mor sau renasc. Aici fiecare trebuie să aleagă și să accepte, iar alegerea poate fi luată cu rațiunea sau cu sentimentul. Rațiunea arată că există un dezechilibru în relație, activitățile comune au dispărut, însușirile s-au transformat.
Foarte repede, cât tragi aer în piept, oamenii spun cu voce tare că nu mai au nimic în comun și se despart.
Uită că se au în comun pe ei înșiși, ei copii, ei adolescenți, ei adulți. Proiecțiile lor despre celălalt nu mai sunt adevărate, doar ele, omul este același, dar schimbat.
Cum din bebeluș ajungem copil mic, din copil mic, adolescent, din adolescent, tânăr, și din tânăr adult, la fel se întâmplă și la interiorul nostru, ne transformăm. Nu rămânem pe loc, iar cine rămâne, nu descrie în nici un fel evoluția spiritului.
Știu acum că există prietenie adevărată și acolo unde s-a ajuns la despărțire. A fost prietenie până la un punct, unii merg mai departe, alții aleg comoditatea.
Prietenie adevărată există, DAR unii dintre noi nu știm să acceptăm schimbarea.
Schimbarea derutează, da, dar schimbarea face parte din viața noastră. Mi-ar plăcea să se întrebe toată lumea, înainte de a renunța la o relație de prietenie, dacă neconvenabilul prezent ar deveni convenabil cu un comportament al momentelor trecute de viață. Mă întreb și eu dacă prietena mea sau sora mea m-ar prefera comportamental ca la 15 ani.
Îmi răspund: nu, nu m-ar vrea.
Consider că am făcut o foarte mare descoperire, experiența lui dar corectează și armonizează vieți.
Anuschka
În viața fiecăruia dintre noi există o persoană căreia nu știm ce anume să-i oferim cadou. Cu toții avem o asemenea persoană. Ziua lor de naștere devine altfel un chin.
Ce anume îi put
em oferi când pare să aibă orice?! Cum anume îi poți face o surpriză ?! Mie așa mi se întâmplă cu bunica fetiței mele. Bunica aceasta pare imposibil de surprins.
Am găsit pe siteul iLUX.ro , răsfoit dimineața în timp ce-mi sorbeam ceaiul, portofelele de dama Anuschka. Eu le consider bezmetice, îmi place și cuvântul, și ce vrea să exprime alăturat unor portofele de piele cu niște desene și culori pe diferite frecvențe. Retina mea primește o impresie specifică, anume bucuria. Femeile au și bucurii simple care țin de detaliu, de culoare, de cusătură. Noi trecem cu mâna, mângâind aproape portofelul personal, căci lucrurile noastre povestesc despre noi.
Portofelul Anuschka a devenit astfel surpriza perfectă și cea mai potrivita dintre ideile de cadouri inițiale pentru bunica fetiței mele, iar cea mai importantă funcție a surprizei, bucuria neașteptată, este îndeplinită. Bunica fetiței mele apreciază lucrurile cusute manual, lucrurile de calitate, dar mai ales unicitatea. O persoană care își poate satisface orice moft caută în obiectele de care se înconjoară această unicitate, însușirea aceasta transferându-se de la obiect la subiect.
Așadar, cu un asemenea cadou, am reușit să mă liniștesc. Întrebările și căutările s-au sfârșit, tot ce mi-a mai rămas a constat în alegerea unui moment pentru ca portofelul să ajungă la bunica. Foarte greu nu a fost. Bunica aceasta are un program fix, se trezește, de obicei înaintea cocoșului, ia micul dejun, face o jumătate de oră sport, un duș și apoi fuga la birou. Între fuga ei la birou și revenirea acasă pentru masa de prânz am reușit să ne strângem cu toții la ea, iar eu să-i dau foarte încrezătoare acest cadou pentru femei care a făcut-o să ridice foarte curioasă din sprâncene.
Știu că am privit-o tot timpul cât a deschis cutia. Îmi place să privesc cu atenție, să observ, să mă bucur la rândul meu. A scos ușor portofelul, ne-a privit, copii, nepoți, apoi a ridicat puțin portofelul și l-a mai privit câteva clipe. Expresia feței ei, bucuria, dar mai ales surpriza, au lăsat-o fără cuvinte, doar pentru câteva clipe, bineînțeles, apoi o năvală de cuvinte, sărutări și îmbrățișări au confirmat reușita alegerii unui portofel Anuschka.
Dunia cu burka
Am de dat explicații, și le am de dat azi, mâine ar fi prea târziu. Blogul ăsta numără ceva ani, iar în toți acești ani am primit diverse oferte de colaborare, diverse, nu multe. Le-am refuzat pe toate, am acceptat să pun doar o fotografie cu câini pentru a îndemna oamenii la adopție.
Motivele pentru care am refuzat sunt destul de simple, nu cred în produsele despre care mi se cere să scriu, răsplata pecuniară e indecentă, iar eu am construit acest blog în jurul unei dezvoltări personale care nu prea are nimic a face cu publicitatea.
Totuși, niciodată nu am respins ideea de a scrie despre ceva care se potrivește cu mine, iar această potrivire pornește de la acel prim mail căruia îi este stringentă formula de adresare, ortografia, gramatica și spațiul după punct.
Un astfel de mail am primit cât timp adunam impresii de la turci. L-am citit cu o sprânceană ridicată și am cerut răgaz până a doua zi când am intrat pe un site să văd ce descopăr acolo.
Ei bine, am găsit produse pe care deja le cunoșteam și-mi plăceau. Am zâmbit. Aveam sub ochi ceva care se potrivea cu mine. De aici am pornit un dialog pe mail, am întrebat, am ascultat, iar am întrebat.
La un moment dat mi-a apărut dam în gânduri. Pentru prima dată i-am înțeles analogia. Dam vede o asemănare între bloggeri și pișcot, dar nu fac rânduri acum în text cu reprezentările lui, sunt convinsă că dacă ajunge să citească, dezvoltă el.
Am stat puțin în cumpănă dacă să accept sau nu chiar dacă produsul respectiv nu se opunea deloc cerințelor și așteptărilor mele.
Cât scade publicitatea, în așteptările cititorilor, calitatea blogului? S-a creat aici, din două părți, partea mea și partea cititorilor, o anumită obișnuință, obișnuința de a ne respecta intelectul și emoția.
La asta am meditat puțin. M-am împăcat verificând sentimentele mele. Absolut nimic nu le împrăștia, armonie și entuziasm când priveam produsul pentru care am scris.
Și astfel am acceptat.
Mâine o să stau în fața cititorilor ca femeile arabe, cu burka care o să mă acopere, dar sub burka, o să recunoașteți aceeași Dunia.
Basel
Excursia prin Europa, prin Europa cu trenul nu s-a încheiat la Luxembourg. Am rămas doar cu povestea la Luxembourg. Excursia mea s-a încheiat la Basel. Am ajuns la Basel obosite. Picioarele nu mai suportau nici adidași, nici balerini, nici măcar sandalele pe care nu am apucat să le scot din sacii lor. Ne-am plimbat prin acest oraș elvețian legănându-ne șoldurile mai mult cu lene decât cu feminitate.
Cu lenea după noi ne-am plimbat pe malul Rinului, pe străduțele înguste, pe poduri auguste. Când revăd acum unul dintre poduri, unde știu că am poposit și am privit năucă apa, habar nu am de ce fac asta, imaginea îmi revine augustă. Când l-am privit mi s-a părut doar mare, amintirea însă scormonește în vocabular și în reprezentări.
Tot la Basel am ajuns și la muzeu, excursia s-a încheiat cu Picasso. O oră întreagă de Picasso. I-am privit femeile așezate, oh, Dora. În fața Dorei sau a altei muze feminine, am stat câteva minute cu prietena mea. Ne-am lipit umerele, ne-am atins capetele.
Hm!!!
Picasso ăsta a consumat oameni, a luat tot ce putea de la ei, apoi a trecut mai departe. Cred că și eu am ajuns să consum oameni.
Acesta mi-a fost gândul pe care l-am formulat și l-am dat afară zâmbind ghiduș. Atitudinea mea relaxată s-a corectat într-un nor de pe chipul prietenei mele. Greșeala mea nu a constat în împărtășire, ci în teama ei de mine. Am descoperit mai târziu.
Prietenei mele îi este teamă că nu mai reprezintă o poveste pentru mine, că am consumat, cum singură am ales să mă exprim, toată ființa ei.
M-am înfuriat la început când am discutat despre asta, apoi am transformat totul într-o declarație de iubire. Teama ei, după o reacție pritocită în minte și în suflet, am pozitivat-o.
De la Basel, de la o descriere a orașului, am ajuns la incursiune, dar o călătorie, funcția unei călătorii este și cunoașterea de sine, nu numai confecționarea de momente.
Aș putea, dar foarte rar am procedat așa, să fac dintr-un oraș vizitat un subiect, dar mai mereu a devenit obiect, mai ales de studiu.
În amintire, Basel va rămâne mereu legat de Picasso și consumul de oameni. Iar când scot imagini cu el, văd un pod, o barcă colorată, o terasă pe marginea Rinului.
Și aud un cor. Undeva deasupra Rinului, într-o biserică, la apus, într-o lumină blândă, am stat și am ascultat corul într-o rochie foarte scurtă. De ce am amintit de rochie? Pentru că a țâșnit din memorie, corul bisericii și rochia mea, nepotrivirea din simțuri, nepăsarea din minte.
Eu aș zice, după ce am scris acum, că abia la Basel, am început călătoria, până la Basel am fost în excursie.
Ce descoperire de luat aminte, blogul ăsta a început să fie mai mult decât benefic, a devenit învățător.
Blog infectat de eu
Am acestă rubrică cu Zice Dunia. Ei bine, simt că nu mai am ce să transmit. Blogul ăsta e infectat de eu, de amor propriu și individualism. Am căutat individualismul, dar parcă mi s-a luat și de el.
Sunt oarecum pierdută și de subiect, eu fiind subiectul, și de obiect, toate obiectele din jur de care sunt dependentă parcă se uită ostil la mine. Mda, obiectele nu se uita, dar privesc uneori dulapul meu de haine care dă pe afară ca un stomac despicat, și mă întorc pufăind.
Mamanu meu obișnuiește să pufăie când ceva nu-i convine. Detest acel pufăit, iar eu azi pufăi.
Mă gândeam zilele trecute la acest Zice Dunia. Voiam să scriu ceva despre cât de ușor ajungem fără importanță, fără valoare în ochii noștri. Renunțăm la noi pentru ceilalți.
Nu pot să merg îmbrăcată așa.
Nu pot să mai port acei pantofi.
Nu pot să merg nevopsită.
Ne impunem nouă unele măsuri de purtare pentru părerea celorlalți. O părere de cinci minute, iar aceste minute dictează unui fel de a fi. Despre asta am formulat și reformulat la mine în cap.
Legam această observație de punctele de cotitură ale copiilor. Am o carte, Puncte de cotitură de la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tău.
Se vorbește de aceste puncte în viața copilului, dar în viața adultului!? Eu trăiesc unul. Simt. Mă mișc în mine, mă reașez intelectual și sufletește. Mă schimb.
În această schimbare, legam ușurința cu care renunțăm la noi și punctele de cotitură. Încercăm atât de mult să-i învățăm pe copii despre lume când ei o trăiesc pur și simplu. Când noi încercăm să-i învățăm cum e lumea, unii dintre noi, în paralel, redescoperim nepăsarea din copilărie în fața lumii. Această nepăsare la maturitate ajută beatitudinea pe care atât de puțin o mai experimentăm.
Toate astea, sucite, răsucite în două fraze, alcătuiau o concluzie pentru Zice Dunia. În loc să zic, am reflectat puțin. Suspectez că nu prea m-am făcut înțeleasă, dar întrebările sunt binevenite.
Până la întrebări, rămân cu mine, mi-e atât de dragă propria mea tovărășie.
