În arhiva imaginară a familiei Marei, se găsește următoarea poveste de care ne amintim amuzați de fiecare dată. În această familie râdem. Practicăm râsul și habar n-avem să funcționăm altfel.

În 14 februarie 2010 mi s-a rupt apa în timp ce mă aflam la baie. L-am anunțat pe tatăl ei. Nu-mi amintesc dacă am urcat la etaj în camera în care se juca sau i-am dat telefon. Știu că l-am zărit în ușă. Pe chip avea o expresie șocată. Ce faci acolo? M-a găsit în patru labe, ștergeam balta în urma cioc-cioc-ului Marei că vrea să ne cunoască.

Ieri ne-am aflat din nou în aceeași baie. Eu înăuntru, tatăl Marei în ușă. Eu îi uscam părul Marei. Azi mergem să facă poză pentru buletin. Firește că ne-am minunat. Când au trecut anii? Nu știu când au trecut, știu cum au trecut. I-am simțit intens, visceral, dureros. Am râs, am plâns, iar am plâns, ne-am certat, am râs și am luat-o de la capăt.

Din 2010 viața ni s-a schimbat ca familie. Ne-am despărțit după cinci ani de la nașterea ei. M-am mutat dintr-o casă de revistă într-un apartament dintr-un bloc comunist. Adaptarea la noua viața s-a realizat cu mult zgomot. Mi-am urlat frustrările, durerile, umilințele. În unele zile m-am întovărășit scurt cu nebunia. M-am refugiat în cărți cu speranța să găsesc soluții. Cum să-mi cresc fata în noua alcătuire? Din trei, mama, tata, fata, m-am trezit asaltată de rude. Aceste rude, de la Crăciun fericit și un Paște asemănător, așadar apariții sezoniere, s-au declarat atotștiutoare în relația noastră. M-au devalorizat ca mamă. M-au anulat ca persoană. Și-au bătut joc de situația mea financiară, o săracă scoasă din mizerie de tatăl Marei și mama acestuia. M-am aruncat în luptă fără să gândesc ca de fiecare dată. M-am apărat. Am adus dovezi ale lipsei de sărăcie. Opiniile le-am vomitat, iar dezonoarea mi s-a lipit pe umeri. M-am cocoșat.

M-am ridicat în fiecare zi câte puțin. Probabil certurile m-au ajutat cel mai mult. Nu m-am îmbolnăvit fizic. Zilele, lunile și anii au trecut în favoarea noastră. Comunicarea pentru binele Marei ne-a tratat și pe noi ca persoane. A fost un proces de transformare epuizant, dar satisfăcător.

Azi mergem împreună să îi facem buletin Marei. Suntem din nou trei, mama, tata, fata. Rudele s-au retras. Au avut rolul lor, dar acum ne-am detașat complet. Familia noastră s-a lărgit însă. Mara mai are doi frați, iar partenerii au instalat echilibrul.

Ca familie o ducem bine. Norocul a fost de partea noastră. Să râdem înainte de toate!

Curând am sfârșit a doua carte semnată de Robert Sapolsky. Robert Sapolsky este profesor de biologie și neurologie la Stanford.

În timp ce i-am citit cărțile m-am întrebat adesea cum aș fi fost ca persoană dacă l-aș fi descoperit mai devreme. Dacă schimbarea mea ar fi început cu el și nu cu Freud. Nu-l regret pe Freud și nu o voi face niciodată. Lecturile care îți solicită rațiunea și emoția în aceeași măsură au început să mă doară. Regret că nu le-am citit în adolescență. Simt că mi-am furat singură șansa unei vieți mai înțelegătoare. Să înțelegi comportamentul uman te eliberează. Te scutură de mentalități luate de-a gata pentru că ți se fixează în memorie că lumea poate fi reprezentată în mai multe feluri. Tot ce cunoaștem, în special religia, ține de mijloace, în nici un caz de un adevăr imuabil.

Câte aș putea să notez despre cele două cărți citite! O să mă rezum la câteva idei deoarece țin de contextul în care îmi desfășor viața.

Acordați o deosebită atenție copilăriei. Aici am preferat să imaginez o punte între Freud și Sapolsky. Nenorocirile din prima parte a vieții lasă cicatrici de la ADN până la culturi, iar efectele se pot manifesta toată viața, chiar de-a lungul mai multor generații.

Adolescenții să fie iubiți, sprijiniți și încurajați. Mereu să le lăudăm eforturile și mai puțin inteligența. Creierul nostru studiat a scos la iveală că nu genele, ci experiența modelează cel mai mult cortexul. Nu le mai condamnați agresivitatea, ci căutați să le descoperiți frica.

A face lucrul corect ține întotdeauna de context.

Singura noastră șansă este să încercăm.

Îmi vine să le recitesc, De ce nu fac zebrele ulcer? și Behave. Să aprofundez. Îmi vine în același timp să mă răsfăț cu o carte de beletristică. Din compasiune pentru mine trec la roman. Comportamentul uman poate provoca ulcere, iar eu am predispoziție.

Îmi pare nespus de rău că pasiunea mea pentru cărți nu acționează ca un virus. V-aș infecta cu dorința de a citi Sapolsky.

Vine, vine primăvara. Am intrat în florăria de pe Porumbescu, colț cu Ulpia Traiana, și am comandat o duzină de buchete. Mara și Mateiu își plac profesorii.

Anul trecut am trăit altfel 8 Martie. Mă pregăteam de vernisajul #poartariduri la Casa cu iederă. Mi-am urcat muzele pe pereți și am petrecut o seară încântătoare. S-a scurs un an și nu m-am deranjat să încep vreun proiect nou. Asta pentru că mai primesc din timp în timp întrebarea: Dunia, ce ai mai făcut?! Am continuat proiectul, dar mai potolit.

Nici o modificare demnă de menționat nu s-a produs în gândirea sau în comportamentul meu. Intervenția fără limită asupra chipului practicată de unele dintre noi mă zăpăcește. Intuitiv resping această practică, rațional mă detașez. Fiecare femeie hotărăște pentru corpul ei. Mă interesează motivația. Ce semnifică pentru femei un chip cu caracter imitativ? Ce frumusețe perfectă imită?

Pe la 12-13 ani începi să legi prietenii. Grupul trece înaintea familiei. Aceste relații solicită enorm ființa umană. Un război s-a declanșat. Educația, caracterul, condițiile de viață, înțelegerea și sprijinul părinților, hormonii dau concursul stării de a fi tu însuți. Pici concursul. Iei concursul. L-am picat și eu de câteva ori când am încercat să fiu pe plac în loc să-mi fiu pe plac.

Cui încercăm să fim pe plac cu botox și injecții cu colagen în buze? Am auzit bărbați plângându-se de intervențiile partenerelor. În viața mea nu aș ieși cu o așa femeie! Firește, durata de viața a atins câteva săptămâni până s-a obișnuit. Am auzit bărbați chicotind că buzele augmentate sunt sexi. Numitorul comun: bărbatul.

Într-un fel, e un fenomen interesant de observat. Observ azi, mâine și tot așa.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Zilele trecute, de la o activitate banală, știu sigur că nu citeam, m-am simțit protejată de vârsta mea. Subliniez. Nu am gândit, am simțit. O căldură mi-a străbătut corpul. M-am întrebat și eu de unde vine senzația. Ar putea fi de la Mara. Crește. A crescut. O recunosc și nu o mai recunosc. Îmi fac griji pentru ea. Am încredere în ea. Încrederea și neîncrederea în ea, dihotomia asta mă strivește.

Strivită mă simt și de vise. Îmi servesc felii de trecut. Mă trezesc tristă ca într-o zi când urmează să participi la o comemorare. Căci asta fac, îngrop trecutul și refuz să mă mai gândesc la el. Ar putea fi tot de la Mara, de la prieteniile pe care i le observ și de la ceea ce presupun bazându-mă pe experiența mea. Mara nu e mama ei. Mara o să se descurce într-o manieră mult mai demnă ca mine.

La fel de bine mă strivesc magnoliile, narcisele și mirosurile revene de primăvară. Când trec pe lângă grădini îngrijite, când văd oameni aplecați să culeagă iarba, când în fundal copiii țipă și râd, atunci mă transport în fața ușii verzi de la intrarea în casa bunicilor. Stau cu mâna pe clanță, dau să intru, dar mă opresc și privesc peste umăr. Copiii țipă și râd în stradă. În grădină florile și-au deschis bobocii. Trag aer în piept, mirosul pământului reavăn mă întristează. Mereu m-am întristat în acest moment al anului. Port cu mine această tristețe inexplicabilă din copilărie.

Sufăr. Îmi compătimesc copilăria. Îmi compătimesc traseul în viață. Îmi plâng de milă. Sunt conștientă de pericolul care mă pândește. Incapabilă să mă detașez, mă epuizez emoțional. Primăvara mă epuizez emoțional. E semnalul de alarmă pentru un plan. Un plan pentru viitorul apropiat mă urcă din nou în tren.

De aceea am căutat bilete spre Copenhaga. Este Copenhaga un loc potrivit pentru a celebra 41 de ani?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Bunicii mei s-au născut înainte de Al Doilea Război Mondial. Copii în război. Copii în război în România într-un sat din Oltenia. Părinții s-au născut și au crescut la marginea orașului. Copii după război. Copii după război în România într-un oraș de provincie. Eu m-am născut la Severin, un copil post foame. Foamea este comună bunicilor și părinților mei.

Mi-ar plăcea să cred că le înțeleg foamea și lipsurile. Și le-o înțeleg dacă reflectez puțin. Înțeleg totul într-un scenariu acaparat de rațiune. N-am nici o emoție. Mie mi s-a astâmpărat foamea de la primul țipăt când mă alăpta mama. Doar că m-am întrebat cum anume ne-a afectat pe noi, copiii născuți post foame și post comunism?

Lumea s-a zguduit și s-a reorganizat după Primul Război Mondial. Al Doilea Război a panicat o lume deja confuză. Din foame, panică și confuzie ne-am ridicat noi, nepoții bunicilor, copiii părinților. Nu avem experiența ororilor, dar am crescut cu poveștile despre orori.

În acest context, generația mea este privilegiată. Sunt privilegiată istoric, dar n-am fost o privilegiată ca individ. Lupta de pe front s-a transformat într-o luptă pentru uitarea zilelor negre. Pune deoparte pentru zilele negre. Ține bine pentru zilele negre. Zilele negre înseamnă orice, război, foame, boală, servicii. Nu e vorba că nu ni s-a permis să visăm, ci că s-a raționalizat visul. Să visăm cu măsură. De ce? Pentru că părinții noștri știu ce vorbesc, iar noi nu avem habar.

Atitudinea ne-a blocat pe mulți dintre noi în Neverland. Nu ne-am maturizat cu intenție și fără intenție. Lipsa maturizării în termeni de responsabilitate și independență financiară nu a oprit maturizarea biologică. Ne-am trezit adulți cu mutre de copii, blocați în comportamente infantile, cu pretenții de oameni mari. Copiii pretind adesea că sunt mari.

Așa îmi văd și simt generația, de copii care pretind că sunt mari. S-ar putea să mor și să nu-mi schimb sau să nu mi se schimbe părerea. Nu renunț. Sper. Educația are forța să ne salveze.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am citit la Sapolsky despre următorul studiu. Un experiment care viza conformarea. Bine, am citit multe la Sapolsky, dar un interes m-a determinat să povestesc anume despre acest experiment și nu altul.

S-a separat femela alfa de grup și i s-a arătat cum să deschidă o cutie având diverse dispozitive secrete de acces. Cutia conținea hrană. Procedurile de deschidere arătate erau dificile. Când femela a stăpânit tehnica a fost introdusă în grup unde își demonstra repetitiv abilitatea cu care deschidea cutia. Toți din grup au ajuns să aibă acces la cutie și toți au copiat tehnica femelei. Din când în când, un cimpanzeu descoperea o metodă alternativă de deschidere a cutiei după care abandona. Revenea la procedura normală.

Stați că mai este!

Studiul demonstrează conformarea. Un cimpanzeu se conformează comportamentului manifestat în același timp de trei indivizi decât celui manifestat de un singur individ de trei ori. Același lucru e valabil la copiii de doi ani.

Cum vi se pare? Acum știm de ce ne trimitem copiii la grădiniță. Să se conformeze și să funcționeze adecvat în societate.

În urmă cu 20 de ani am început să folosesc pudră pentru față. Îmi amintesc cutia neagră, lucioasă cu o formă geometrică simplă. O deschideam cu grijă să nu risipesc praful fin. Întindeam cu puful moale praful pe față și oglindă, oglinjoară, cine este cea mai frumoasă din țară?! Tot în urmă cu 20 de ani funcționam într-un grup de patru fete. Fetele au respins utilizarea pudrei. Au urmat certuri. S-au adus argumente. Una dintre ele a început să folosească la un moment dat. Curând am folosit toate.

În prezent funcționez într-un grup de femei. Nici una dintre noi nu a apelat încă la injecții cu botox sau colagen. Ce credeți că se va întâmpla în viitor?! Una dintre noi începe să corecteze. În cât timp ne conformăm? Și pot intra operațiile estetice la conformare socială?

Eu zic că intră. Apoi vine povestea personală a fiecăreia dintre noi. Cum ne simțim apreciate de celălalt sex, de partener? Forța situațională provoacă și susține sprâncene tatuate, buze augmentate, riduri umflate.

Sunt bine venite contrazicerile. Nu fiți de acord cu mine! Vă ascult.

Ieri, ca o mamă dedicată, implicată și cu pretenții intelectuale, am trimis-o pe Mara la Teatru Merlin. Dar după ce m-am gândit puțin, i-am invitat și pe prietenii ei. La 14 ani, grupul a luat părinții. Intensității crudei tinereți îi pun în față experiența.

Adulții n-or fi ei mai inteligenți, dar sunt trecuți prin viață. Nici o filozofie, doar biologie. Mara a împlinit 14 ani. Eu urmez să împlinesc 41. La aproape 41 de ani mi-e clar că mi-e mai ușor cu Mara în grup. Vreau ceva de la ea, atunci cu grupul am câștig de cauză.

Așa au ajuns copiii în rândul șapte la teatrul Merlin pentru spectacolul Dar cu femeia ce s-a întâmplat, un text de Csaba Kiss bazat pe câteva nuvele de Cehov. În drum spre teatru le-am menționat numele lui Cehov, dar Cehov mă convinge pe mine să ies la teatru nu pe cei patru puberi care m-au însoțit. Ieșirea Marei la teatru a devenit ieșirea noastră la teatru.

Eu m-am așezat în rândul opt și am așteptat. Știam că o să fiu cuprinsă de o mare și neașteptată mirare. Cehov e un vrăjitor. Când crezi că o să caști, atunci o să te minunezi. Nu știam ce să mă aștept de la actori, dar ce mixt desăvârșit! Laurențiu Pleșa, Cristian Bratoiu și Lucian Matei au fermecat puberii. La plecare nu se mai dădeau duși din fața panoului cu actori ca să descopere personajele de pe scenă.

Trei bărbați, mai multe personaje, câteva povești și Irina Bikulina care leagă și dezleagă poveștile. Un spectacol grandios pe scena cu care ne-am obișnuit că lupul cel rău mănâncă în prezent orez cu lapte. Interpretarea a creat o stare spirituală și ce nevoie avem cu toții de asemenea stări!

Prima poveste este despre un bărbat care în urma unui pariu ajunge să trăiască 15 ani într-o aparentă închisoare. Fiți curioși și mergeți la teatru să descoperiți ce a urmat.

Dar cu femeia ce s-a întâmplat?
Am aflat, dar nu spun. Actorii o spun cu talent pe scena teatrului Merlin.

Foto: Alin Zelenco

Au trecut 14 ani. Mara are buletin. Eu am clipit. Părinții știu ce se întâmplă. Clipești, intră ceva în ochi, te freci cu degetul, tragi de gene, dai cu apă, iar când revine privirea clară duci o adevărată conversație cu nou-născutul. Nou-născutul acum nou-adolescentul închide ușa camerei și a început să practice acuzația.

Ca mamă tot mai cauți obrajii moi și dolofani să-i săruți, dar te lovești în oase. S-au ascuțit vorbele, s-au ascuțit formele, o muniție întreagă la dispoziția copilului să-și atace părinții.

Mara a lansat un atac asupra mea la muzeul Albertina. În fața unei picturi de Edward Munch i-am zărit ochii. I se măriseră ca cepele. Mama, tu nu m-ai învățat nimic de Edward Munch. Am răspuns ca o primată. M-am apărat. Nu te-am învățat multe, Mara, nu mi-a scăpat doar Munch!

Obișnuiam să-i aduc Marei din călătoriile mele în marile orașe, cărți de colorat și albume de la magazinele de suveniruri ale muzeelor. A crescut cu câțiva pictori aleși intenționat sau din hazard. Van Gogh am luat în urma unui plan, dar Paul Klee sau Kandinsky s-au nimerit. Consecința a fost o aniversare sărbătorită la Viena pentru a putea să-l admire pe Monet. Asta și-a dorit de ziua ei, familia extinsă, Monet și Cafe Central.
În muzeu, după faza cu Munch, am urmărit-o atent. I-am atras atenția asupra lui Miro, Chagall, Kokoschka. Nici n-a clipit. La Kandinsky a izbucnit, creierul ei emoțional luase foc. Coperta albumului, de data aceasta lucrarea în sine, se afla pe perete. Fiecare pictor aflat în biblioteca personală i-a smuls sunete de încântare. Nu o să mă feresc de expresie. Restul au lăsat-o rece.

Morala e simplă. Dacă aveți impresia, și știu că o aveți, că vă străduiți degeaba cu copiii în primii cinci ani, că totul le intră pe o ureche și le iese pe cealaltă, atunci vă înșelați. Mara este o dovadă vie.

Nu știu sau știu pe alocuri cum se raportează părinții la copii lor. Să le asigure viitorul, rangul și statutul. Să învețe matematică și iar matematică. Ah, urăsc această parte și nu pentru că eu n-am avut și n-am habar de matematică! Doar că. Majoritatea copiilor nu e dotată cu capacități pentru matematică. Aceia sunt cei puțini, o categorie aparte. Restul ar putea înfrunta viața cu alte abilități ignorate și ucise de matematică. Cum ajung s-o și facă de altfel după ani de zile în care li s-a spus și li s-a arătat că nu-i duce capul. O rușine pentru noi ca rasă.

Pentru viitorul Marei m-am străduit să-i țin familia lângă ea, s-o respect ca ființă umană și să-i stârnesc curiozitatea. Un copil curios  va practica întotdeauna desfășurarea de activități. Nu va aștepta să-i pice nimic din cer, statut, iubire, respect, muncă, plăcere, apartenență. Un copil curios va acționa pentru binele lui și binele comun.

Binele comun începe cu educația. Educația începe cu primii ani de viață. Citiți-le copiilor, ieșiți cu ei la munte, la muzeu, la teatru. E startul lor. Cursa nu începe cu unu plus una sau tabla înmulțirii, ci cu Poftim, Te rog și Mulțumesc.

Zilele trecute, pe pagina de Facebook a Teatrului Național, s-au postat fotografii de la spectacolul Zorba grecul. Mi-a atras atenția o fotografie anume. Alina Ilea, actrița, mergeți la spectacol să-i descoperiți rolul, se șterge cu un prosop pe mâini. Un minut întreg m-am uitat admirativ la brațele ei cu mușchii subliniați. O femeie care respiră de jumătate de secol, ce încântare pentru ochi!

Din istoricul acelorași zile trecute, menționez chipul unei tinere femei care nu-și putea lua ochii de la o doamnă care și-a amplificat frumusețea prin injecții. Am urmărit amuzată situația, iar seara, înainte să adorm, am cugetat la o întrebare adresată deja publicului pe blog. Ne este frică de femeile care intervin fără limită asupra chipului?

Noi și ele, am creat două tabere (noi, cele naturale sau aproape naturale și ele, cele injectate și operate). Pot fi două grupuri, într-adevăr. Dar la nivel de individ? Mai e posibilă separarea la nivel de individ? Ca femei, ne dorim același lucru, să încetinim procesul de îmbătrânire și să ne simțim frumoase și dorite indiferent de vârstă.

Îmi pun întrebări și caut în continuare să înțeleg această fază a femeii actuale. La nivel de discuții am atins câteva scenarii. Cel mai des s-a menționat stima de sine și frica de îmbătrânire. Femeile intervin fără limită asupra chipului de frică și din nesiguranță. Nu combat nici o afirmație, dar nici nu mă așez confortabil în ea. Îmi place să practic schimbarea de perspectivă. Ce ar mai putea fi?

Dacă cineva are altă idee, atunci s-o împărtășească cu noi. Sunt curioasă.

Eu în continuare susțin acceptarea vârstei. Azi asta susțin, asta îmi e povestea. Mâine s-ar putea schimba povestea.

Vă aștept cu interes teoriile.