Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "calitate"

Femeile sunt cicălitoare, bărbații sunt bărbați

De 16 ian., 2019 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Scrisul moare. Nimeni nu o să mai citească. Ziare cu renume și-au închis porțile. Bibliotecile adună praf. Nu li se trece pragul. Blogurile dispar și ele. Cuvântul galopează în extincție.

Mereu m-am întrebat de ce unele persoane refuză să deschidă o carte. A citi înseamnă a face un pas spre cunoașterea de sine. Cum putem să descoperim cine suntem dacă nu ne chestionăm, dacă nu renunțăm la convingerile luate de-a gata din familie? Și mai ales, cum reușim să fim interesanți?! Cum?!

Mă plictisesc înfiorător în compania unor persoane. La un moment dat în discuție încep să fantazez. Transform capul într-o nucă și o scutur puternic în mână. Dacă e un chip frumos, cu buze conturate, mă întreb cum sărută. Las să-mi scape câte o interjecție. Aha, înțeleg! De fapt mă prefac, nu înțeleg, nu vreau să.

E greu să fii interesant, să faci ceva interesant în zilele noastre. Sine qua non, nu se mai înfăptuiește nimic fără a utiliza următoarele cuvinte: originalitate, autenticitate, calitate. Cel puțin în mediile în care mă învârt eu. Îmi dau deseori ochii peste cap. În minutul imediat următor încep să mă cert. Cine te crezi?! Ești buricul pământului? Mă legitimează ceva sau cineva să reacționez sfidător?!

Nu știu să vă răspund, cum nu știu să-mi răspund. Nici nu-mi doresc să existe o mulțime de persoane asemănătoare mie. Pe alocuri, aș pretinde. Simplific totul în ultimii ani. Rar ajung la drame. Eșuez când vine vorba despre viața mea sufletească dedicată Marei. Mara mă provoacă și mă încearcă în prea multe feluri ca să deschid acum subiectul. Am folosit-o doar ca argument.

Nu ajung la drame. Abuzez de o conjuncție. Și?!

Și ce dacă nu mănâncă Mara supă și felul doi?! Și ce dacă nu locuiesc la casă?! Și ce dacă nu mă place vecina de sub mine?! Și ce dacă Făt Frumos anulează concediul în ultima clipă?! Și ce dacă deține puteri magice. Aproape orice acțiune, faptă, cuvânt sau gest încremenesc într-un sens obiectiv, lipsit de conotații.

Mara m-a apropiat de gândirea primară. Mă dusesem prea mult în abstract. În abstract femeile sunt exclusiv cicălitoare, iar bărbații sunt exclusiv bărbați, orice ar însemna banalitatea asta.

Și ce dacă moare cuvântul? Și ce dacă blogurile dispar? Ne suflecăm mânecile și lucrăm. Muncim mințile și lucrăm brațele. Ne adaptăm. Simplificăm. Fumăm din când în când. Iubim. Râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Insidecor

De 21 sept., 2018 1 Colaborari , , , , 0

Locuiesc de 3 ani la bloc. M-am obișnuit greu. De când mă știu, am trăit la casă. Există un apartament despre care povestesc părinții mei. Eu nu am nici o amintire. Mama evoca uneori cu nostalgie acel spațiu. O înțeleg acum. Tata a mutat-o undeva în câmp și s-a transformat peste noapte într-un fel de fermier. Multe animale au adăpostit curtea și casa. De la apă caldă și căldură, la teracotă și boiler, de la balcon la grădină de zarvaturi și grajduri.

Eu am învățat să merg în aceste condiții. Sufletește, port amprenta unor mirosuri deprinse. Bălegarul poate foarte bine să fie un simbol al copilăriei.

Înțelegeți acum atitudinea mea refractară de proaspăt locuitor la apartament. La mutare, pe lângă un copil și obiecte personale, am adus și cinci valize de cărți. Căutam disperată bibiloteca. N-am avut. Cărțile le-am împrăștiat peste tot și am început să le găsesc diferite funcții. Suport de cană lângă canapea, obiect de decor lângă perete, scăunel pentru Mara, noptieră lângă pat. M-am jucat cu ele într-un spațiu care te transformă fizic și psihic. Din punctul meu de vedere, un apartament te sfârtecă. Rupe bucăți mici din tine fără să se oprească. Te nimicește. Și bineînțeles că banul este salvarea. Cu bani îți răscumperi intimitatea. Se numește izolare fonică.

Cum nu m-am mutat la bloc dintr-o dorință sinistră de a mă tortura, ci în urma unei despărțiri, am fost forțată să-mi descopăr Ritmul. Am un ritm personal. Vă pot interpreta asta. Am refuzat să văd apartamentul. Am început să mi-l povestesc în imaginar. Mi l-am dorit într-un fel și-l am într-un fel apropiat după putințele financiare.

Cel mai imens câștig sunt rafturile pentru cărți, biroul și un loc special amenajat pentru o vază cu flori. Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Greu am obținut mobilierul. Zeci de întâlniri cu meșteri mi-au întărit răbdarea. Plângerile lor pun în umbră tânguielile persoanelor în doliu. Pierderea celor dragi nu smulge atâtea văicăreli cât provoacă cererea unui proprietar modest ca mine să-și renoveze apartamentul. Dar, doamnă, doar faianța, de ce nu și gresia?! Ah, decât să reparați ușile, mai bine le schimbați de tot! Nu, parchetul nu merită șlefuit, dat afară complet! O dezamăgire fără margini am surprins pe chipul fiecărui meșter, designer sau inginer. Puțini doresc să lucreze cu cârpaci ca mine care nu-și acceptă limitele financiare.

Într-un final am ajuns să lucrez cu cei de la Insidecor. Cu ei, reprezentarea mea de hipster a luat sfârșit. Scriu în acest moment de la birou, nu de pe masa de călcat. La o întâlnire, unde mi-am exprimat dorințele însoțite de gesturi melodramatice, am primit în sfârșit o bătaie pe umăr. Facem! Aș vrea să vă pot descrie cu exactitate bucuria din acel moment. Mă pregătisem să-mi susțin cauza. Eu am o cauză, să cârpesc tot ce pot cu un buget decent, dar cu materiale superioare. Nu câștig pantagruelic, dar gusturile și preferințele nu mă trădează. Pe cei de la Insidecor i-am ales urmându-mi un simț: am pipăit mobila într-unul din magazinele lor. Am luat cunoștință de calitățile lemnului și meșterilor ca omul peșterii: am pus mâna. Atentă la formulări, nu am lăsat loc de interpretări. Mereu doresc ceva cu un preț decent, dar nu ieftin. Ieftin nu înseamnă prost, dar nu înseamnă nici bun. Ieftin înseamnă o aglomerare de lipsuri. Meșteri impertinenți, cu aspect neglijabil, ore nerespectate, muncă dezordonată etc.

Am avut parte de o poveste cu întâmplări normale. În România apreciem normalitatea din cauza haosului. Meșterii au fost exemplari, chiar perfecți. După ce au plecat, m-am apucat direct de aranjarea cărților. Rușii au locul lor acum. Un raft întreg numai pentru ei. Literatura română stă demnă într-un dulap al ei. Apartamentul meu comunist mă face să zâmbesc tot mai mult. E al meu, e făcut în timp și vorbește despre mine. Firește că recomand Insidecor. Asta fac bloggerii, dar asta fac mai ales clienții fericiți. Să fie clar, nu sunt mulțumită de ei, sunt fermecată de execuție, igienă și politețe.

V-aș invita pe toți la o cafea în apatamentul meu, atât de sinceră este bucuria mea.

Dar vă rog să nu vă invitați singuri, încă n-am ajuns în punctul în care să iubesc și prezența omului nu doar omul.

Râdeți! Să râdem înainte de toate.

Confundați stilul cu trendul, eroul cu spânul

De 14 aug., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Nu este nici un secret. Freud și Darwin sunt eroii mei. Am și un antierou, acela este iubitul meu. Totuși, cu asemenea eroi, rămân un spirit care refuză actualizarea. Prefer să-mi analizez copilăria, să-mi perfecționez reacțiile, să-mi dezvolt însușirile intelectuale și morale.

Îmi imaginez grimasele și pârțurile unora cu sensibilitate ridicată la utilizarea unui vocabular felurit. De ce să folosesc verbul a fermeca? Toată lumea se exprimă cu a plăcea! Și auzi la asta, șă-și perfecționeze reacțiile, să-și dezvolte însușirile intelectuale și morale?!

Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha!

Societatea mea izolează oamenii educați în instituții. Pare să-i favorizeze pe aceia cu școala vieții orice înseamnă asta. Un tânăr de 21 de ani privește disprețuitor un senior care-i sugerează să nu-și neglijeze studiile. Instituțiile nu s-au actualizat nici ele. Tinerii nu urcă pe umerii uriașilor, sunt uriașii înșiși. Socrate, Platon și Aristotel, puf, pistol cu apă. Ia de aici nume: Afrojack, Armin van Buuren, Martin Garrix. (Nu știu cine sunt, am căutat pe google și i-am descoperit într-un top de DJ ai lumii).

Nici măcar nu-i contrazic, au dreptate. Perspectiva lor e pertinentă. Instituțiile refuză actualizarea nevoilor. Necesitățile s-au schimbat. Dinamica a explodat. Ritmul vieții ne înnebunește pe toți.

Lipsiți de stăpânire de sine, tot nu-mi vine să vă spun ce fac eu în fiecare zi, în fiecare dimineață și în fiecare seară pentru că asta impune noul marketing. Oamenii vor să știe! Oamenii au nevoie să știe!

Greșit! Oamenii nu-și mai cunosc nevoile. Oamenii, cu noile lor apucături pe repede înainte, cer să aurim mediocritatea. Să o înălțăm pe o cruce. Să ne închinăm prostiei și să disprețuim academismul. De acord și cu asta. Academicienii sunt rigizi, convenționali, reci, dar tot ei dau tonul în demnitate, stil, eleganță, educație.

În orice cultură, în oricare țară, eu nu întorc spatele educației. Civilizația e singura care rămâne verticală în fața materiei negre care ne înconjoară.

Sunt om educat. Mai departe sunt femeie și mamă. Reprezint persoana educată. Caut eficiența, calitatea și profesionalismul în relațiile mele, în afacerile mele. Refuzul de a vă saluta dimineața nu vine din neputința de a mă adapta noilor cereri sociale. Nu o să vă salut pentru că vă respect viața și cred că aveți altceva mai bun de făcut decât să vă strecurați un ochi în activitățile unui străin. Dunia are și o viață separată. Dimineața încercați să vă priviți partenerul sau în lipsa lui soarele. Seara sărutați-l sau visați în fața lunii. Dacă ați uitat să mergeți, reînvățați.

Într-adevăr nu știu dacă acțiunile mele trădează o incapacitate de adaptare sau pur și simplu iau atitudine în fața mediocrității. Tind să cred că cei mai mulți greșiți. Speculați prea mult. Vă vindeți prea ieftin. Confundați stilul cu trendul, eroul cu spânul.

Concluzia: prea multe concesii scad calitatea vieții. Nu sunt dispusă să revin la peșteri. Chiar dacă moda aduce asemănări îngrijorătoare, iar vocabularul, maltratat și redus, amintește de articularea sunetelor la primitivi.

Acceptați educația în viețile voastre.

Foto: Anca Ciobănescu

La prăvălie, la Rămăria

De 8 aug., 2016 0 Colaborari , , , , 0

13895342_702476043233676_2809269814207303850_nUrmează să povestesc o întâmplare. Ieșit din comun pentru mine este începutul. Nu pot decide de unde să pornesc.

Aș menționa o prezentare de modă Diana Bobar la mansarda Facultății de Arte, urmată de o ieșire într-o cafenea unde am conversat despre mormoni cu Andi Popescu. Am reținut conversația. Se întâmpla în 2009, dar a fost prima și ultima dată când am avut ca subiect secta creștină care practică poligamia.

Sau aș aminti de o vizită la muzeul Freud de la Londra. Am petrecut ceva timp în magazinul de suveniruri. În viața mea de plimbăreață pe suprafața pământului, magazinului de suveniruri de la Londra îi port o amintire încântătoare spre bezmetică. Mi-am luat, printre alte obiecte, două fotografii: o imagine cu Freud și o imagine cu scaunul conceput special pentru el. Brațele redau îmbrățișarea mamei.

Două episoade, dialogul din cafenea și vizita la muzeul Freud, reprezintă un moment inițial. În 2009 făceam cunoștință cu fotograful Andi Popescu, în 2014 achiziționam două fotografii. Andi Popescu și fotografiile sunt subiectul meu în acest text.

În 2016 l-am reîntâlnit pe Andi Popescu. Multe s-au întâmplat între timp. Amândoi am devenit părinți, iar nevoile fiecăruia s-au orientat într-o nouă direcție. Andi nu mai face fotografie. A deschis de curând o prăvălie. Mi-am ales special exprimarea cu prăvălia. Locul unde o să descoperiți expuse spre vânzare cu amănuntul diferite mărfuri poartă numele de RĂMĂRIE.

Are o poveste Rămăria?

Nu. Ce exprimă denumirea, la fel ca FLORĂRIE. L-am privit cu drag atunci pe Andi, a fost răspunsul lui. Recunosc că am o slăbiciune pentru persoanele care se așază bine în limba și cultura română. Când am aflat de cea mai nouă reprezentare a muncii lui, după ce am manifestat niște păreri de rău, îmi plăceau fotografiile lui, am zâmbit. Fotografiile mele cu Freud s-au ivit în memorie. Am vizualizat colțul de lângă bibliotecă unde stau nedespachetate de doi ani și repetitiv păianjenii își construiesc plase.

Nu i-am adresat nici o întrebare despre munca lui actuală. I-am acordat încredere pur și simplu, iar într-o zi m-am dus la Rămărie și i-am lăsat cele două fotografii. Andi a încercat să descopere ce anume îmi doresc. A reușit să obțină de la mine doar culoarea mobilierului din casă. Pentru că așa îmi place să lucrez, să-i acord celuilat încredere în talent și abilități ori în talent sau în abilități. Presupun că Andi le are pe ambele.

El a tot încercat. A adus în discuție paspartuurile. Hârtia provine din lemn, în timp devine galbenă, furnizorul lui e din Italia, nu o să mă deranjeze trecerea timpului datorită unei substanțe care tratează produsul industrial.

L-am ascultat, am reținut puțin, am rămas la încredere. Mă aflam la locul potrivit unde să-mi înrămez, departe de ieftenșuguri, splendidele și mărețele mele fotografii.

Rezultatul?

Să vedem. Fotografiile sunt deja pe perete și urmează să-i mai solicit serviciile pentru încă o fotografie și o pânză Oana Bolog Bleich.

Am avut două puncte de plecare. Am o unică încheiere, încântarea legată de Rămăria care pune la dispoziție calitate și grijă pentru obiectele din casă care ne reprezintă și vorbesc despre noi.

Rămăria, la fel ca Florăria.

Atitudine aveți, cumpărați calitate

De 27 iun., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13522038_1232532076756944_635897359677831889_nMi-am luat de la turci o splendidă geantă din piele albă. M-au convins zecile de cranii aplicate la exterior. Am ignorat tipul de geantă, plic, și am ales după înclinație. Ador craniile. Le-am dăruit admirația designerilor Alexander McQueen și Philipp Plein.

Doamna de la care am achiziționat geanta a încercat să mă convingă cu numele lui Alexander McQueen. Ar fi o copie, dar pe ea nu scrie. Motiv de bucurie pentru mine. Nu am nimic cu replicile dacă nu folosesc numele designerului.

Nu intenționam, dar o să mă aplec puțin asupra subiectului. Poate am șansa să mă asculte vreo duduie și să o liniștesc sufletește.

Ca aproape orice femeie, ador gențile. Le prefer pe cele cu o croială specifică, Shopper am înțeles că s-ar numi. Gențile tip poștaș mă provoacă să țopăi de bucurie uneori. Am argumentat suficient întru iubirea de genți. Obligatoriu de piele, neapărat cusături impecabile, morțiș calitate. Când ne alegem pantofii și gențile nu facem compromisuri. Pentru haine există magazinele H&M sau oricare altul, și croitoriile, pentru pantofi și genți alegem calitatea.

Dau puțin înapoi. În copilărie ne-am jucat cu păpușile. Ni s-au pus în mâini ca obiecte exterioare și ca un fel de despăgubire. Băieții se joacă cu puța, limbajul copiilor sau penisul, limbajul adulților. Vedeți, nici un compromis la masculin. Penisul reprezintă calitatea. Piele întotdeauna, aspect impecabil, morțiș valoare.

Ca femei, trebuie să ne alegem gențile și pantofii cum decidem și asupra penisului din viața noastră, cu o preocupare specială.

Dacă ne alegem gențile și pantofii după semnătura designerului, nu după calitate, îndrăznesc să afirm că bărbații îi alegem după bani. Văd o strânsă legătură. Designerul și banii celuilalt vorbesc despre nesiguranța de sine. Împodobim exteriorul, pentru că la interior avem în stăpânire un abis.

Da, designerii concep lucruri frumoase. Pentru mine parpalacul de la Burberry sau rochia neagră și sacoul de la Boss sau Dolce semnifică un alint rafinat și privilegiat. Neputința financiară nu mă poate opri din a admira, dar nici nu mă îndeamnă să pretind că dețin ce nu am. O croitoreasă bună îți coase o rochie impecabilă, dar nu-i cere să adauge eticheta Prada sau oricare alt designer. Oamenii care apreciază etichetele sunt ei înșiși stăpâniți de abis. Oameni lipsiți de empatie, superficiali, oameni cu o copilărie chinuită care defulează prin delirul de grandoare. Își iau revanșa la vârsta adultă pentru neplăcerile și chinurile copilăriei.

Geanta mea albă de la turci este sau nu este o copie Alexander McQueen. Nu scrie pe ea Alexander Mcqueen. Dacă ar fi scris, m-aș fi îndepărtat cu tristețe de lângă ea. Îi admir sincer munca, îi port creațiile, fie false, dar cu o condiție, să nu-i fie numele scris. Aici aduc în discuție empatia. Financiar nu-i suport prețul mare, dar estetic, mă înclin asupra obiectelor. Un designer să probeze măgulirea și înțelegerea, oamenii copiază din sărăcie, iar cine folosește reproduceri, să respecte. Nu pretinde că porți un designer anume, poartă cu atitudine un model de geantă, pantof sau haină.

Cu atitudine mi-am purtat și eu geanta plic la o petrecere Parliament vineri seară la Musiu. Da, am fost fumătoare pentru o seară. Pentru mine țigara semnifică unica mângâiere a soldaților și o să rămân îngăduitoare cu acest viciu.

În urma petrecerii Parliament, o consecință splendidă, am descoperit utilitatea genții plic. A doua zi urma să părăsesc casa, să-mi iau geanta mea mare pe umăr și am avut un sentiment de respingere, cauzat de caniculă, să-mi așez bareta pe umărul gol. Atunci mi-au picat ochii pe geanta plic. Ce ușurare! Am purtat-o de atunci în fiecare zi, o privesc și acum în timp ce scriu.

Ascultați! Fără compromisuri la genți și pantofi. Fără dorințe de designeri mari. Pentru genți și pantofi optați morțiș pentru calitate.

Atitudinea ține de persoană.

Atitudine aveți, cumpărați calitate.

Mulțumesc.

McBlog: Vă mulțumim că ați citit la noi. Vă mai așteptăm

De 26 mai, 2016 9 Trăiri afective ale mele , , , , 0

FLVN9243La o masă întinsă, într-un pub timișorean întors cu spatele la soare, după două pahare de vin băute pe îndelete, cineva mi-a mărturisit că nu obișnuia să citească bloguri.

Am râs și am rostit înaintea gândului: nici nu prea ai ce să citești.

A doua zi mi-am analizat răspunsul, dar mai ales reacția. Nu am stat pe gânduri, nu m-a oprit faptul că dețin un blog, am fost sinceră și am vomitat replica.

De ce am luat o asemenea atitudine? De ce nu m-a oprit dunia.ro?

Pentru că eu știu dubla semnificație a blogurilor sau a blogului personal cel puțin. Să vă povestesc un episod din viața mea de studentă la Litere. Am părăsit facultatea la amiază și mă îndreptam cu o colegă spre camerele de la cămin. În două zile urma un examen la literatură și bibliografia obligatorie ne anula multe activități bahice în sesiune. Dialogând despre restul cărților rămase necitite și timpul scurt până la examen, colega mi-a spus soluția ei: rezumatul de pe internet.

Am plecat ochii cu dezamăgire. Nu m-a decepționat colega, ci studenta de la Litere. Fiecare specializare te obligă la responsabilitate. Cu un rezumat nu poți da socoteală nimănui. O carte citită te legitimează să stai în picioare și să vorbești.

Fragmentul acesta de la facultate o să-l aplic la bloguri acum. Unii au reușit să-și transforme blogul în loc de muncă. Bravo lor, îi invidiez, eu nu am reușit și scriu de 9 ani. Pentru a trăi de pe urma blogului, ai nevoie de nemernicul și nesuferitul trafic.

Am înțeles și eu asta, dar întotdeauna m-a interesat cititorul, calitatea lui, mai puțin numărul. V-am povestit despre colega mea și rezumatul de pe net. Similar, mulți cititori de bloguri sunt niște leneși. Mă refer la capacitate intelectuală, disponibilitate sufletească, gestionarea priorităților?

Da. Mă refer la toate.

Mulți cititori de bloguri nu verifică sursa. Urmăresc o informație alcătuită din bucate puține, iar un blog, comparat cu un meniu, rar sare de aperitiv. Notă: aperitivul reprezintă alcoolul, nu gustarea rece.

Sursa este esențială. Nu și pentru cei din spatele blogurilor dacă urmăresc numărul de cititori.

Societatea în care trăim, ritmul impus, ne țin nervii în permanență excitați. Stăm atât de prost la capitolul odihnă încât am ajuns să căutăm relaxarea in extraordinarele festivaluri cu muzică electronică care extenuează nervii.

Fără suficiente ore într-o zi, o carte pare risipă de timp. A devenit risipă un volum de 200 de pagini. Un blog vine cu o foaie A4 și îți povestește cele 200 de pagini. Simțim că am câștigat, că am păcălit, dar nu avem un pe cine am păcălit?

Mai aduc în discuție comoditatea. Ține de confort psihic și fizic să ai impresia că știi. Rămâne un efect în conștiință după ce parcurgi un text pe un blog: cunosc subiectul.

Nu. Nu cunoașteți subiectul. Întotdeauna trebuie să vă întrebați despre motive. De ce au scris bloggerii ce au scris? Cu ce scop?

Intențiile rămân separate de fapte.

Aș mai sta de vorbă despre, dar noi, bloggerii, păstrăm succintul ca atu. Treceți pe la noi ca la McDrive.

Vă mulțumim că ați citit la noi. Vă mai așteptăm.

Foto: Flavius Neamciuc

Ținută: Atelier Bobar

Pretențiile plictisesc și nu aduc cititori

De 19 aug., 2015 12 Trăiri afective ale mele , , 0

11920341_1038686846141469_896772441_nPrezentarea blogului s-a tot schimbat. Înfățișarea o să mai suporte intervenții. Conținutul a rămas consecvent. Eu consider asta.

Fidelă unor principii neformulate ale blogului, nu accept compromisuri când vine vorba despre scris. De acord, nu am scris Critica rațiunii pure. Cu o judecată sintetică, am renunțat să mă mai compar. Prin comparație, aș fi renunțat.

Nu sunt Kant.

Sunt Paula Dunia Aldescu.

Știu că un lucru este ceea ce este prin totalitatea însușirilor și laturilor esențiale. Principiile neformulate ale blogului stau în practicarea și instruirea calității. Descriu intransigența în orice dialog purtat despre conținutul blogului. Mi s-a sugerat să nu mai fac paradă cu erudiția mea. Pretențiile de competență plictisesc și nu aduc cititori.
Foarte exact mi s-a cerut: scrie mai simplu!

Printre obiectivele blogului se numără și creșterea numărului de cititori. Am nevoie de persoane care citesc pentru a transforma blogul într-un loc de muncă. În prezent fac paradă. Am notat mai sus.

Pentru număr, se impune să ating diverse subiecte. Cursul de filozofie nu mă ajută. Prea puține vizualizări. Un click am sigur din Dublin și este un prieten.

Dar despre ce să scriu? Nu mă uit la televizor. De pe facebook îmi iau informațiile și uneori cu întârzieri care aduc penalizări. Zilele trecute am aflat că s-a căsătorit Laura Cosoi și că Mutu a divorțat de Consuela.

În acest punct, cunoscându-mi nevoile și fiind constrânsă, motoarele oricărei ființe umane, menționez aici că aș putea încerca un alt fel de a scrie. Mi-au atras atenția unele texte foarte distribuite pe facebook. Fiecare conține o soluție sau un răspuns: cum să scapi de acnee, de kilogramele în plus, cum să te porți cu o femeie, cum să ții un bărbat?!

Nu recomand aceste texte, pe unele nu le-am citit, iar la care m-am încumetat, am descoperit lipsa unui răspuns. Păcăleli! Eu zic că sunt păcăleli, alții le numesc strategii de marketing.

Concluzia?

Lipsă.

Sunt la fel de curioasă ca cititorii dacă o să accept sau nu să fac concesii.

Schimbarea la față a Duniei

De 11 mart., 2015 0 Trăiri afective ale mele 0

10917365_629212033891778_5773287506755208551_nAm niște dorințe grozave. Îmi doresc uneori să merg la școală, să mai descopăr ceva nou, să mai învăț, să mai aprofundez. Îmi doresc alteori compania unor oameni frumoși, să le observ, să le percep și să-mi revină calitatea lor umană.

Am strâns atâta admirație în mine pentru laturile esențiale ale ființei umane încât mă trezesc uneori compătimind unele persoane pe care le văd alăturându-se cu niște oameni de o calitate îndoielnică.

La exterior se instalează o rigiditate. Corpul nu mai mișcă, ochii se retrag parcă în fundul capului, iar la interior mă tânguiesc. Mi-e dat să asist la bătălia de la Waterloo. Napoleon este învins! Napoleon este învins! Simțurile toate îmi sunt atunci în alertă.

Oare stă în putința mea să fac ceva? Am puterea necesară să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?

Comportamentul și atitudinea mea s-au schimbat în timp. A fost un proces lent, aproape că nu am simțit, dar m-a copleșit rezultatul. O frunte semeață.

Ca exemplu, o să amintesc de participările mele la evenimentele desfășurate la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor. Când am pășit pentru prima dată la sediul revistei Orizont, prin 2004, descriam o căprioară ce tocmai a scăpat de un vânător. Alegeam un colț, mă așezam, uneori chiar cu genunchii apropiați și palmele lipite de ei. Apăsam din când în când ușor genunchii. Să potolesc tremurul, să șterg suprafața pielii nădușite.

Îmi era destul de greu să urmăresc discursul, multe cuvinte necunoscute care mă trimiteau la dicționar. Asta dacă reușeam să le țin minte, căci tehnologia nu ajunsese în epoca Iphone-ului. Acum am instalat pe telefon DEX-ul. Încă mi-e necesar la aceste întâlniri.

Ultima întâlnire: lansarea volumului: Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.

La o distanță de 10 ani, mai bine de 10 ani, am pășit trufașă la Orizont. Mi-am fost suficientă mie intelectual să suport discursul și să mă bucur de el. Două minute. Două minute sunt necesare pentru a realiza că atmosfera cuprinde ceva savant. Departe de limbajul străzii, într-un puternic înveliș academic, am admirat atâtea minți strălucite. Le-am adulmecat cu superbul meu nas și am simțit sudoarea minții. M-am bucurat de calitatea umană, de frumusețea construită a omului, de puterea lui de sublimare.

Și de aici, pot să argumentez, să subliniez părerea mea de rău când văd o alăturare nepotrivită de oameni. Oamenii ar trebui să se sprijine, să se ridice, să se despartă simțindu-se mai bogați sufletește și intelectual. De fiecare dată când părăsesc sala de la sediul revistei Orizont, mă simt extraordinar de îmbunătățită. În primul rând descopăr întotdeauna un cuvânt nou. Ultimul: perihoreză.

Am povestit despre aceste întâlniri și am sperat să fixez următoarele în conștiința cititorilor:

– lansarea volumului Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.
– mediul academic necesar ca un raport al nostru privind setul de valori după care ne ghidăm în viață
– schimbarea mea de comportament din 2004 până în 2015 cu un rezultat: fruntea semeață.

Așadar, am puterea să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?

Nu știu dacă pot, dar o să mă străduiesc. Blogul acesta o să suporte o schimbare la față, Schimbarea la față a Duniei.

Dunia o să se implice foarte mult în promovarea calității prin trimiterea la cărți, teatru, activități care solicită mintea.

Am stabilit obiective, activități, un scop. Scopul e ușor de ghicit.

Recunosc: aștept rezultate și mă bazez pe această comunitate din jurul Duniei.

Dunia pentru o viață străbătută de laturi esențiale care se deosebesc de primitivismul copleșitor.

Dunia cu burka

De 9 oct., 2013 9 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am de dat explicații, și le am de dat azi, mâine ar fi prea târziu. Blogul ăsta numără ceva ani, iar în toți acești ani am primit diverse oferte de colaborare, diverse, nu multe. Le-am refuzat pe toate, am acceptat să pun doar o fotografie cu câini pentru a îndemna oamenii la adopție.
Motivele pentru care am refuzat sunt destul de simple, nu cred în produsele despre care mi se cere să scriu, răsplata pecuniară e indecentă, iar eu am construit acest blog în jurul unei dezvoltări personale care nu prea are nimic a face cu publicitatea.
Totuși, niciodată nu am respins ideea de a scrie despre ceva care se potrivește cu mine, iar această potrivire pornește de la acel prim mail căruia îi este stringentă formula de adresare, ortografia, gramatica și spațiul după punct.
Un astfel de mail am primit cât timp adunam impresii de la turci. L-am citit cu o sprânceană ridicată și am cerut răgaz până a doua zi când am intrat pe un site să văd ce descopăr acolo.
Ei bine, am găsit produse pe care deja le cunoșteam și-mi plăceau. Am zâmbit. Aveam sub ochi ceva care se potrivea cu mine. De aici am pornit un dialog pe mail, am întrebat, am ascultat, iar am întrebat.
La un moment dat mi-a apărut dam în gânduri. Pentru prima dată i-am înțeles analogia. Dam vede o asemănare între bloggeri și pișcot, dar nu fac rânduri acum în text cu reprezentările lui, sunt convinsă că dacă ajunge să citească, dezvoltă el.
Am stat puțin în cumpănă dacă să accept sau nu chiar dacă produsul respectiv nu se opunea deloc cerințelor și așteptărilor mele.
Cât scade publicitatea, în așteptările cititorilor, calitatea blogului? S-a creat aici, din două părți, partea mea și partea cititorilor, o anumită obișnuință, obișnuința de a ne respecta intelectul și emoția.
La asta am meditat puțin. M-am împăcat verificând sentimentele mele. Absolut nimic nu le împrăștia, armonie și entuziasm când priveam produsul pentru care am scris.
Și astfel am acceptat.
Mâine o să stau în fața cititorilor ca femeile arabe, cu burka care o să mă acopere, dar sub burka, o să recunoașteți aceeași Dunia.

Editura Brumar

De 26 apr., 2013 24 Trăiri afective ale mele , , , 0

Am fost ieri, împreună cu câțiva bloggeri din Timișoara, Richie, Bogdan, Ovi și Andreea, la editura Brumar.
În timp ce-l ascultam pe Gabriel Timoceanu vorbind despre începuturile editurii Brumar sau despre crochiurile lui Șerban Foarță, eu m-am pierdut puțin din imediat. M-am îndepărtat cu gândul până am ajuns în facultate, prin anul 2005.
Prin 2005 cred, fără a fi absolut deloc sigură, pe o alee întunecoasă a complexului studențesc, am pășit sfioasă în spațiul cafenelei sau fostei cafenele, nu am habar dacă mai există, MV.
La intrare ne-a întâmpinat zâmbind Robert Șerban, iar în interior, într-o lumină atât de prost împrăștiată, se citea poezie, poezia lui Adrian Bodnaru, amintire de care iar nu sunt sigură, și se bea vin. Vin și poezie, lichid și spirit din plin pentru ca un student să devină plin de entuziasm.
Mi-am recuperat ieri această amintire la editura Brumar și am reușit chiar să pun și câteva întrebări. Notez acest lucru, este de notat, de obicei stau mută, nu ca să nu strivesc corola, ci pentru că am oroare de întrebările neinspirate. Ieri am întrebat, am aflat că editura Brumar, la inițiativa lui Andrei Ruse va scoate o colecție nouă, proaspătă, exclusivă, colecția Blogger. Nu spun acum și cine este primul blogger publicat, onorurile să-i aparțină lui Andrei Ruse.
Pe lângă editură, am vizitat și tipografia. În tipografie eram nerăbdătoare să ajung, căci ca orice iubitor de carte, mă fascinează drumul cărții. Ieri am urmărit oarecum acest drum, fără să înțeleg atât de mult, dar mi-a devenit clar că nu este deloc ușor să muncești la tipărirea unei cărți. În tipografie nu este loc de iubire de carte, în tipografie cartea e doar obiect, cartea nu manifestă nimic, ci devine. Devine lucru bine făcut sau lucru prost făcut, de aceea responsabilitatea oamenilor dintr-o tipografie este imensă.
La un moment dat am inspirat puternic și de la carte am ajuns la copiii străzii. Mirosurile fac ravagii în simțiri, te scot dintr-un concret și te aruncă în abstract. Copiii străzii nu sunt abstracți, dar păreau ieri într-un tablou plin de cărți, afișe și albume, calde sau mai puțin calde din tipografie.
Am părăsit Brumarul și oamenii de la Brumar mulțumită de instituție, mulțumită de oameni, și cu speranță. Calitatea nu este neapărat o dorință satisfăcută în vis, calitatea poate fi palpabilă, iar această afirmație nu stă într-o senzație, ci într-o certitudine, certitudine susținută de cei 19 ani de experiență ai editurii Brumar.