Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "frică"

Omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin

De 24 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vaccinații urlă. Nevaccinații urlă. Vaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Nevaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Sclavilor! Bai voi sunteți sclavi! Ping pong de acuzații de la o tabără spre alta. Curge ura șiroaie pe facebook. Dispreț. Furie. Obtuzitate.

Eu, pentru că nu sunt proastă deloc, vă povestesc și de unde știu acest lucru, am realizat că omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin. Nu.

Într-o zi, au trecut 20 de ani de atunci, urcam scările spre sala de clasă încălcând o regulă. Foloseam scările profesorilor pentru a scurta drumul. Asta o dată. Alergam pe scări sau urcam treptele câte două. Încălcam două reguli de fapt. Oare de ce sunt necesare scări speciale pentru profesori? Scări late folosite de o mână de profesori în timp ce elevii, cei mulți, urcă și coboară niște scări înguste și întunecate? Mi-am pus întrebarea în timp ce scriam. Nu m-am gândit niciodată la acest fapt pe care-l găsesc stupid, învrăjbitor și limitativ.

În ușă, de cele mai multe ori reușeam să urc fără să întâlnesc vreun profesor, am dat peste profesorul de sport. Bună ziua. Bună ziua. Ți-am văzut proiectul de la engleză. Fix cum ți-am spus, nu ești proastă deloc, dar ce ne facem cu lenea?! Ce lene, domn profesor, eu contemplu.

Nu-l deranja că folosim scările. Nu se ofensa că profităm de mintea proprie. Pe profesorii generației mele îi deranja din timp în timp întrebuințarea creierului. Cei mulți ne dresau, cei puțini ne educau. Așa că el, ca autoritate, m-a asigurat că nu sunt proastă și am decis să nu mă îndoiesc de cuvântul lui. M-am îndoit de ceilalți care au insistat cu umilințele și lipsa de corectitudine că nu o să fac mare lucru în viață din cauza gurii.

Pentru că v-am argumentat și v-am convins de inteligența mea, acum o să dezvălui și motivul pentru care ne urâm și ne disprețuim în aceste zile. Noi susținem că e din cauza vaccinului. Voi susțineți sau unii susțin. Eu vă asigur că ne urâm și ne disprețuim pentru că lumea, așa cum am cunoscut-o noi, s-a schimbat și nu o să mai revină. Unii țin cu dinții de vechile reprezentări. Am intrat la Scârț, o cafenea de hipstereală de la Timișoara, și m-a năpădit o senzație de muzeu. Vizitam un trecut care nu dorește să accepte că e trecut. E o tragedie a omului și nu știe.

Că vaccinații au încredere în studii. Că nevaccinații nu au încredere în studii. Că cineva încearcă să ne omoare sau să ne îmbolnăvească. Nu. Lumea noastră își trăiește sfârșitul. Nu sfârșitul apocaliptic, nu, ne mor reprezentările. Nu vă este frică, ci teamă. Cu frica luptați, aveți dușmani. De aceea ați decis că aici e de luptat. Vaccinul e dușmanul. Vă este teamă. Teama este de necunoscut. N-ai cu cine lupta. Cu reprezentările unei lumi viitoare cum și cu ce te lupți? Eu știu pentru că nu sunt proastă și pentru că am aflat de la Freud diferența dintre frică și teamă.

Acum știu și cititorii acestui blog.

Foto: Bogdan Mosorescu

Generații turbate de corectitudine

De 6 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-e frică.
Privesc fetele de 12 ani și mi-e frică. Mara are 11 ani și vă jur că e copil. Oare ce o să scriu anul viitor despre schimbările aduse de vârstă?
Mi-e frică.
Privesc analizele lui Mateiu și mi-e frică. Hemoglobina e stabilă, dar aici e povestea cu drobul de sare. Dacă pică drobul de sare?
Mi-e frică.
Privesc laptopul și mi-e frică. Cum o să-mi gestionez blogul cu tot acest politic corect? Dacă în toți acești ani de scris undeva mi-am pus în pericol libertatea?
Vin din urmă generații turbate de corectitudine pentru niște fapte de cultură cunoscute prin accesul la informație, dar străine prin experiență.

Citesc Dawkins și notez pe marginea foilor. Citesc când îmi permite Mateiu. Alăptam ieri și priveam pe fereastră teiul uscat din fața blocului. Mi-am zis că suntem niște primitivi. Dacă luăm prin comparație, vârsta universului, vârsta pământului și vârsta oamenilor din momentul când peștii au ieșit din mare și până în momentul prezent, concluzia ar fi că suntem o formă primitivă de viață. Ochiul perfect nu vede, dar mintea imperfectă vede în perspectiva timpului.

Închei. Nu pot să fredonez Elefantul Cici și să scriu. Vă sperie gândul că suntem o formă de viață primitivă?

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim

De 10 mai, 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am ascultat, în copilăria mea, următoarea întâmplare. Un veterinar s-a deplasat la un cățel bolnav. Pentru că nu-i suporta stăpâna, a lăsat cățelul să moară. Pe veterinar îl cunosc. L-am privit nelămurită. Fix ca un copil care nu înțelege și nu e capabil să potrivească în minte și în suflet ceea ce tocmai a auzit. Mi s-a făcut frică. Dacă o să-l supăr, o să-mi lase câinii să moară! Cât poate un copil să fie cuminte și să nu deranjeze un adult?! Eu m-am străduit.

Am crescut și am păstrat frica de doctori. O auzeam pe mamanu discutând despre această frică. Să nu tulbure doctorii sau asistentele pentru a nu le face rău celor dragi. Oare numai la mine în familie ne-am confruntat și ne confruntăm cu această frică?

O să redau un dialog dintre mine și o doamnă doctor. Am fost sfătuită să nu o fac. Am fost rugată insistent și cu disperare în glas să nu o fac. De ce? Pentru că tăcerea nu ar provoca. Pentru că tăcerea nu ar atrage atenția asupra mea. De ce? De frică. Frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim. Am refuzat. Mi-am luat câteva zile să mă îmbărbătez, să mă calmez, să alung gândirea de reptilă.

Am fost două zile internată cu Mateiu. Într-o seară la ora 10 i s-a pus o perfuzie. La trei dimineața când am schimbat poziția în pat pentru a-l alăpta, mâna i-a picat pe lângă corp. L-am atins și m-am cutremurat. O mână de Pinocchio i-a smuls un țipăt de durere. M-am pierdut câteva secunde. Am vrut să-l iau în brațe și să fug după o asistentă, dar am raționat rapid. Branula nu-mi permite. Am lăsat copilul urlând și am năvălit spre recepție. A doua zi am cerut externarea pe propria răspunde. Iar acum o să redau dialogul.

Vreau să mă externez azi.
De ce vreți să plecați? Încă nu știm ce anume menține icterul copilului. (Detalii despre analize, despre sărbătorile care împiedică unele analize). Eu plângeam ca ploaia și-mi strângeam copilul la piept. O doamnă doctor îmi vorbea ușor lezată.
Tot vreau să mă externez.
Văd că sunteți atât de supărată pe noi pentru ceea ce s-a întâmplat azi noapte.
Da, sunt foarte supărată.
Dar dumneavoastră de ce nu ați observat? Asta se întâmplă destul de des.

După ce am fost găsiți vinovați de accident, Mateiu că a mișcat mâna, eu pentru că nu am observat, s-a schimbat dinamica discuției. Doamna doctor mi-a vorbit ca un tragic personaj rusesc. Să nu generalizez când afirm că nu mai dă nimeni de un doctor după ora trei în spital. Tot timpul este cineva în spital. De acord, găsești rezidenții și asistentele. Când am întrebat de doctorul lui Mateiu mi s-a răspuns că poate mai vine, poate nu mai vine după ora 5 după amiază. Nu a mai venit. Jignită de observația mea, conversația a semănat izbitor cu o ceartă în curtea școlii. Eu mi-am anunțat furia pe sistemul sanitar românesc, iar doamna doctor mă lovea cu exagerări hidoase ale posibilelor probleme ale lui Mateiu.

M-am externat cu un topor deasupra gâtului. Am avut zile pline de disperare și neputință. Sunt curioasă dacă mai sunt cetățeni români cărora le este frică de doctori. Nu vi se pare că trăim ca-n romanul lui Bradbury, Fahrenheit 451? Acolo pompierii aprind focul în loc să-l stingă, iar în societatea noastră doctorii ne nenorocesc în loc să ne vindece?

Dacă suntem mai mulți, atunci ce ne împiedică să acționăm și să nu mai permitem doctorilor acest comportament obscen?! Și considerați că o să suport consecințele pentru că nu am tăcut?

Foto: Bogdan Mosorescu

Fericirea personală e o muncă

De 13 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am terminat de citit Magia despărțirii de Florin Alexandru. Sâmbătă am discutat cu Florin despre carte. Ne puteți auzi aici. În timpul lecturii am început să mă gândesc serios la frică. Mie în permanență îmi este frică de pierdere. Știu exact ce nu vreau să pierd. Știu exact pe cine nu vreau să pierd.
Cel mai frică îmi este de starea de bine, de ceea ce numim fericire. Ori de câte ori descriu fericirea, o senzație similară fiorului pe spate mă avertizează că s-ar putea întâmpla ceva neplăcut. De fiecare dată, același scenariu, stare de bine, fior pe spate. La fel cum mamanu nu renunță să-mi atragă atenția asupra capului gol la Mateiu sau asupra spatelui gol la Mara. Ceva rău o să se întâmple. Copiii or să răcească, eu nu o să mai fiu fericită. Dar de ce? De ce simt asta?

Am scormonit în copilărie. Asta fac de fiecare dată. Pot să numesc un episod și să indic o reacție. Mamanu a plecat în concediu cu sora mea și pe mine m-au lăsat acasă. Seara mi-am pus și eu haine în valiză. Mamanu mi-a permis. Dimineața m-am trezit fără ele. Ce nenorocită și trădată m-am simțit! Am plâns până am adormit la tata în brațe care a promis că mă ia cu el. M-am trezit fără el câteva ore mai târziu la bunică mea. Trădată de două ori într-o zi. Am supraviețuit, dar m-a marcat.

Soră mea mă paraliza de fiecare dată când o refuzam dacă rostea printre dinți: Bine! La mine ajungea acest bine altfel. Presupuneam că nu mai vrea să vorbească cu mine, să fie prietena mea, să se joace cu mine, să mă iubească. De foarte multe ori am onorat cererile ei doar ca să nu rostească bine. Are legătură cu episodul cu mamanu și valiza? Nu știu.

Episodul cu valiza și faptul că soră mea rostea bine când o refuzam au legătură cu frica mea actuală când descriu fericirea? Nu știu. Știu ce simt, nu știu de ce și de când simt. Dar sunt sătulă de frica asta care îmi strică mulțumirea sufletească. În prezent am mai multe motive de fericire decât de mâhnire, iar gândirea mea rațională e îngenunchetă de un aspect al intuiției. Intuiția presupune o multitudine de aspecte. Unilateritatea mă scoate din sărite. Asta dacă mă iau după Bertrand Russell. Și mă iau în detrimentul filozofiilor roz care au succes în viața cetățenilor actuali.

Mai scormonesc, mai caut. Vreau să mă bucur de viața mea fără frica de pierdere. Fericirea personală nu e o boală, o insultă, o mândrie. Fericirea personală e o muncă. Am muncit. Muncesc. Răsplata mi se cuvine.

Foto: Bogdan Mosorescu

La mine acasă tot mai bine e să fii bărbat

De 13 mai, 2020 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După două luni de stat exclusiv între betoane, mi-am completat declarația și am plecat acasă la Severin. La Severin are tata o casă pe deal. Când mă trezesc dimineața, mă uit pe geam și văd dealurile. Mi-e foame de dealuri. Am ieșit în fiecare zi. Am urcat. Am coborât. Am alergat. M-am trântit pe jos.

În prima zi am mers la Dunăre. Drumul înapoi spre casă m-a băgat fără întârzieri și ocolișuri în viața de aici. Mara a descoperit corcodușele. Cu un pumn plin de corcodușe, a renunțat să mă țină de mână. A mers în urma mea. Am luat-o pe câmp. Aici mereu găsești poteci: prin ogaș, prin fosta fermă, prin terenuri virane. La un moment dat ne-am intersectat cu o căruță. Cunosc regulile de circulație pe câmp. Am oprit-o pe Mara și ne-am tras în lateral. Mai cunosc și apucăturile oamenilor. Cel care conducea căruța s-a tras și el în lateral. Din grozăvie, băieții de aici mereu își afirmă bărbăția, a dat cu căruța peste o bucată ridicată de pământ. Calul s-a speriat, lichidul din butoiul neacoperit a dat peste, iar el a sprintat din căruță și a aterizat în picioare. Am trecut unii pe lângă alții speriați. Calul de noi, noi de băiatul cu biciul în mână. În urma noastră și-a reluat locul în căruță și a lovit calul cu biciul. L-a lovit de ciudă. L-a lovit să-și demonstreze bărbăția. L-a lovit pentru că oamenii sunt mici și toată viața luptă să-și demonstreze contrariul. Așa i-am răspuns eu Marei.

De ce lovește, mama, calul? Am 36 de ani și apucăturile oamenilor încă reușesc să mă traumatizeze. Aici trăim ca-n vremurile lui Marin Sorescu. Femeia s-a mai emancipat, dar distanța dintre om și animal nu s-a micșorat. Animalul e animal. Să stea în curte. De acord, să stea. Dar de ce legat? Animalul să tragă. De acord. Dar de ce să-l lovești cu biciul?

Frumusețea locului se deosebește în mod izbitor de frumusețea locuitorilor. Frumusețea locului e firească. Frumusețea omului e rară. Blândețea înseamnă slăbiciune. Pumnul face legea. Recunosc și confirm puterea pumnului. Când eram copilă, băieții grozavi luau cu japca fetele. Cunoașteți expresia? Eu am crescut cu ea. Am învățat să nu râd cu băieții. Râsul înseamnă confirmare. Confirmarea duce la un act sexual neconsimțit. Pentru că ai zâmbit. Pumnul lui tata a contat. Am crescut în frumusețea naturii cu frică de om, de bărbat, de viol.

De trei zile colind dealurile și frica e tot acolo. Mi-e frică de o întâlnire cu Omul pe câmp. Abundă scenariile îngrozitoare. Replici din trecut umplu spațiile goale dintr-o scenă imaginată cu un băiețaș ghelban. Sub protecția pumnului tatălui, nu mi s-a întâmplat niciodată nimic. Pacotea s-a abătut peste fete din jurul meu.

Mă întreb. De ce frumusețea locului nu îi face pe oameni mai buni? Azi o să ies din nou pe dealuri. Cu frică, dar ies. Sunt curajoasă și o îndemn pe Mara să-și asume riscuri. La mine acasă tot mai bine e să fii bărbat!

Frica de educație

De 27 iul., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , 3

10329315_959001764109978_5541619498504414115_nExistă frică în lume, frica de Dumnezeu. Există fobiile. Mie mi-e frică de educație. Și autoeducație. Sunt sau nu sunt capabilă să educ un pui de om? Puiul meu de om, o fetiță de 5 ani.

Mă uit uneori lung la chipul ei. Atent. Examinez în amănunt să descopăr transformările educației. Nu de puține ori m-am întrebat de ce am făcut-o?!

La 26 de ani când am devenit mamă nu mă loviseră avatarurile speciei. Nici datorie nu am considerat că am în fața speciei. Absența avatarurilor și a datoriei mă derutează. Am ales să fac un copil. Între timp, copilul a crescut, eu m-am trasformat: fată-femeie, stăpână pe viața mea-responsabilă de altă viață, alt individ.

Mi-e frică de educație. Rolul de mamă mă face model, model pentru copilul meu. M-am întors de foarte multe ori să privesc în mine. Am zărit multe conflicte. Ce proiectez pentru copilul meu? Personalitatea educă prin impresionabilitate. Cantitatea de informație trece uneori pe locul doi. Ce dau mai departe ca stare sufletească?

Încă o dată mă mir de felicitările pe care le primesc femeile când anunță că sunt însărcinate. De ce felicitări? Pentru că ne-am reprodus? Că am permis genelor să-și prelungească supraviețuirea? Nu.

Felicitările sunt binevenite și justificabile după ce am crescut copiii, după ce le-am fixat rădăcinile, după ce i-am lăsat să zboare, după ce le-am permis să fie individualități.

Mi-e frică de educație. Să o fac, mai ales de cum o fac. CUM a devenit fundamental. Esența stă în acest CUM. Cum ne educăm copiii? Și cum ne autoeducăm pe noi?

Procesul de educație nu trebuie oprit nici la adulți. Mulți se opresc. Un alt motiv de îngrijorare pentru mine.

Există frică în lume. Mie mi-e frică de educație.

A face bine nu înseamnă a ajuta

De 11 feb., 2013 17 Trăiri afective ale mele , , , , 1

Știați că în jurul vârstei de trei ani în viața copilului apare frica? Nu bau-bau, nu țiganii sau leul, ci frica, sentimentul de neliniște provocat de un pericol. Nu, nu o să urmeze o poliloghie despre frică sau copii, mă folosesc doar de vârsta lor pentru a ajunge la filantropie.
Și nu va fi nici o poliloghie despre filantropie. Folosesc tehnica silogismului, trei judecăți, printre care și o concluzie.
Concluzia: a face bine nu înseamnă a ajuta pe cineva.
Am scris pe blog de cele trei acțiuni ale mele de binefacere, donații în produse la centre de îngrijire și jucării la copiii bolnavi de leucemie. Am făcut bine, dar nu am ajutat pe nimeni cu adevărat. La asta mă gândesc eu de la prima mea încercare de a ajuta. Gândurile par prinse în clei. Simțurile și rațiunea s-au lipit, simt în loc să raționez și gândesc unde ar trebui să simt.
Centrul la care am mers se ocupă de copiii până la patru ani. Mara mea are trei. A început să-i fie frică de întuneric și să realizeze cât de mare aste lumea. Orice copil am luat în brațe, mă refer la copiii abandonați, nu mi-a permis să simt, ci să raționez. Am ținut în brațe, am legănat și sărutat un prunc într-un gând. Realitatea lui prezentă. Copiii abandonați sunt, copiii abandonați niciodată nu or să fie. În acest sunt sumbru am legănat și eu câțiva și mi-am zis că mogâldeața din brațele mele se află în cel mai fericit sunt, copiii abandonați sunt fericiți până la patru ani. După patru ani ei nu realizează că lumea e mare, ei se confruntă cu mărimea lumii. Un metru de material uman, de ființă cu conștiință sare de etapa cunoașterii în etapa acceptării. Copiii abandonați acceptă lumea mare fără să o înțeleagă. Acceptarea lor vine într-o declanșare a fricii. Frica de lumea mare în raport cu un metru de ființă. Și din acest start, plin de emoții neînțelese, de acceptări necunoscute, ne edificăm societatea.
Îmi este rușine acum de pretențiile oamenilor. Pretențiile de bun simț, de respect. Cum devine posibil respectul dintr-o neînțelegere?
Fapta mea, donația mea în produse acestor copii nu a ajutat deloc. A făcut un bine, a adus o stare de bine printr-un pampers uscat, dar fapta mea nu a ajutat la înțelegerea lumii mari. Copiilor abandonați nu le spun zilnic, lumea e mare, și până o să te poți ajuta singur în ea, te ajut eu, cum îi zic Marei atunci când se izbește de necunoscut.
Deci nu am ajutat pe nimeni, nu am ajutat nici un copil, am făcut un bine cu care mă amăgesc.
A ajuta nu stă în filantropie, a ajuta stă într-un bine făcut celuilalt și nu ție. Propriul copil nu-ți mulțumește că i-ai pus scutec curat, îți mulțumește pentru că l-ai îndrumat.
Lumea are nevoie de îndrumători, copiii abandonați au nevoie de îndrumători. Dar eu nu am ajuns încă să descopăr cât poate omul să fie de om.