Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "meditație"

Mă plictisesc! Mă plictisesc! Ce oroare să fii adult!

De 27 feb., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

10470590_959003054109849_7711674590638185490_nSunt adult. Punct.
Sex: feminin.
Vârsta: 32.

Sunt matură? Semnul întrebării.

ADÚLT, -Ă, adulți, -te, adj., s. m. și f. (Organism) care și-a terminat creșterea și a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoană) aflată în perioada de la 17-18 ani până la 50 de ani.

După dicționar sunt. Păstrez punctul.

MATÚR, -Ă, maturi, -e, adj. Ajuns la deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); cu judecată, cu experiență. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește judecată adâncă, serios, chibzuit.

După dicționar, nu sunt. Păstrez semnul întrebării.

Creșterea s-a sfârșit. Acum educ un pui de om și mă autoeduc. La o deplină dezvoltare nu am ajuns. Uneori mă simt penibil în situația de adult. Ce impostură! Să vină mama sau tata. Mă tângui. Asemenea crize au fost prilejuite de reîntâlniri cu foști colegi de școală sau facultate.

Imediat după salut, într-o stare de încântare că ne revedem după atâția ani, mulți încearcă, în cinci-zece minute, să facă o sinteză a vieții de după școală. Nepăsători de forfota mall-ului sau de zgomotul străzii, înșiră fără virgule faptele și întâmplările nemaipomenite ale maturității.

Îmi place să urmăresc, în discursurile fără virgulă, limbajul. Dacă am un interlocutor ajuns angajat într-o corporație, abia aștept să aud pronumele posesiv, proiectul meu, echipa mea etc. Recunosc identificarea cu munca și creșterea stimei de sine. Chiar atunci aș striga după mama. Să vină mama și să mă ducă departe. Mă plictisesc, mă înfioară delirul de grandoare și seriozitatea.

Iar ei rostesc un pronume posesiv după altul, cresc, cresc, iar eu mă micșorez, mă pitulez în mine până încep să mă aud cu ecou.

Mă plictisesc! Mă plictisesc! Ce oroare să fii adult!

Ne despărțim în zâmbete, iar cu unii, reîntâlnirea a dat cu șutul și la revenire. Un eveniment sau altul ne așază în aceeași societate. De cele mai multe ori tac, iar când nu tac, ajung să contrazic pe toată lumea. Sau să persiflez. Foarte urât din partea mea. Dar mă plictisesc, mama, mă plictisesc!

Aș vrea să-mi scot cartea din geantă. Am una semnată de Lucian Boia unde citesc despre modelele politice ale Europei, Franța și Germania, iar în ureche aud afară nu se întâmplă așa ceva, dincolo nu e ca în țara asta de căcat.

Mama, tata, e penibil să fii adult. Sunt copleșită. Nu am unde să fug. Am 32 de ani, sunt adult, sunt ca ei, dar ei nu sunt ca mine.

Am atins cote maxime de stres. Doctorița s-a uitat uimită la mine. Corpul e acoperit în întregime de bube. Am dat buzna la cabinet crezând că am bubatul. Nu-l am. E de la stres.

Cu rețetă și trimitere la radiologie, am decis să mă reapuc de meditație și de Freud. Eu, supraeu și sinele le repet în gând în loc de mantre. M-am așezat ieri și am adormit. Jumătate de bube s-au retras. Am un chip decent.

Mama, tata, e penibil să fii adult.

O să reușesc.

Meditație în prelungirea cugetării

De 2 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De un an cochetez cu meditația. Meditația s-o citiți în prelungirea cugetării, s-o citiți ca pe o stare de concentrare mentală. De un an mă străduiesc să mă concentrez.
De puțină vreme, iar acest puțin să-l rețineți ca pe un pic, meditez cu un maestru. Din stânga, din dreapta, din jur și împrejur, de la mama și de la prieteni întrebări, zâmbete, atenționări.
Înaintea de grija oricui, există oricum grija mea. Și îmi port de grijă.
Merg să meditez pentru a satisface o nevoie, nevoia de plenitudine, căci nimicul este ceva ce încă mă obsedează.
Într-o atât de banală activitate, turnând apă în cana mea de ceai, într-o generoasă fantezie, văzui Pământul, apoi toate planetele și ridicai din colțul gurii.
De ce se cred oamenii buricul pământului? Cum au putut o secundă să se creadă singurii în Univers? Și dacă nu ar mai exista oamenii, Pământul, planetele?
Nimic.
Acest nimic mă mătrășește.
Mă întorsei la cana mea de ceai, la cura mea cu lămâi, la freshul meu de dimineață.

Meditez.

Meditez pentru nevoia de plenitudine, pentru nevoia de a sta cu mine, în mine. Cât timp stau oamenii cu ei înșiși?
Oamenii se trezesc.
Se spală pe dinți.
Fac duș.
Și se pornesc.
Planuri, planuri. Să facă, să facă, să facă! Când nu mai acționează, decorează: muzică, filme, cărți, conversații, cafea, ciocolată, zâmbete, plânsete.

Seara, în pat, un moment de solitudine. Cu cine să vorbești atunci? Unii vorbesc cu Dumnezeu sau cu oricare altă reprezentare a lui Dumnezeu. Eu vorbesc cu mine, dar adorm.

La meditație stau o oră eu cu mine. Eu în stânga, în dreapta, în jur și împrejur. Nu, nu mă plictisesc. Acesta ar fi un răspuns la o frecventă întrebare.
Pentru mine, acesta este scopul meditației. Să stau cu mine, în mine. Să mă ascult și poate într-o zi o să mă înțeleg, o să fiu ceea ce încă nu știu sau nu pot să fiu, un întreg dintr-un întreg.

Meditez.

d.30

De 23 iun., 2014 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Stă în puterea mea să-mi dedic un text pentru cei 31 de ani împliniți. Aș deschide un dicționar de simboluri sau doar m-aș strădui să scot din memorie ce știu despre cifra 3 și aș fi gata instant cu un text.
Blogul nu funcționează însă cu normă. Nu am nevoie de un text pentru azi, dar am o nevoie. Nevoia mea stă în semnificații.
Aș lucra, și chiar asta fac în acest moment, la topica semnificațiilor, aș face puțină ordine interioară.
Îmi este la îndemână.
Deoarece la 26 de ani am devenit mamă, de 4 ani observ un omuleț care mă ajută fără intenție să mă cunosc.
Cine sunt eu? Cine sunteți voi?
Întrebare cu risc ridicat de instalare a plictisului, știu.
Întrebarea poate instala plictisul prin etichetă. Ah! Iar filozofie mârlănească, pasivă într-o lume plină de acțiune.
Urmează acum să alung acest căscat pe care mi l-am închipuit pe chipul fiecărui cititor.
Mara are 4 ani. La 2 ani și câteva luni a mers la grădiniță. În ultimul an, observând-o pe ea, m-am întors foarte mult spre mine.
Mara, la 4 ani, exprimă prin atitudine mai multe persoane, eu, tatăl ei, mătușa, bunica, prietena ei cea mai bună, personaje de desene animate.
Persoanele și personajele care au influențat-o sunt atât de lipsite de congruență uneori încât luciditatea mă asigură că recuperez prin fetița mea manifestările altor oameni.
Așadar, m-am întors spre mine, cine sunt eu, dar mai ales, cum pot să descopăr cine sunt. M-a ajutat Mara să conștientizez procesele de asimilare și influențare.
La 31 de ani procentul de asimilare poate fi fatal ființei. Îmi cunosc două mecanisme de apărare, râsul și cearta. Prin râs am rămas pasivă când ceva mă deruta. Prin ceartă am rămas la ceea ce eu am presupus că sunt eu prin principii de viață.
Aici m-am încurcat. Mara m-ar întreba și chiar mă întreabă destul de des: mama, ești confuză?
Cam da, cam sunt.
Eu la 4 ani exprimam prin atitudine pe mama, tata, sora, bunica, prietenele de joacă. În plus, față de copilul meu, am mai adăugat influențe, profesori, alți prieteni, personaje de film, iubiți.
Cine sunt eu? Unde sunt eu? Cât sunt eu? Cum poți să devii un eu autentic?
Am un singur răspuns: renunțarea și pierderea.
Pentru o perioadă determinată trebuie, dar trebuie imperativ, să renunțăm, printr-o izolare a ființei noastre de toate aceste influențe. Să ne desprindem de părinți, prieteni, modele alese. Să ne curățăm asemeni foilor de ceapă. Învelișul nu e ceapa propriu zisă, caracterul nu reprezintă omul propriu zis.
Nu vă grăbiți în presupuneri, știu, izolarea poate fi o aberație de lentile roz, ale mele lentile roz. Aș prefera galben, rozul nu este culoarea mea.
Izolarea fiind grea într-o realitate plină de responsabilități și priorități, putem practica meditația.
Meditația ajută să te întâlnești cu tine, să cureți ceapa pe care o reprezinți, să dai semnificații adevăratelor valori ale vieții.
Eu am încercat să răspund la o întrebare, dar acum se impune o altă întrebare: vrei să te cunoști? Tu, cititorul meu, vrei să te cunoști?
Eu vreau.
Tu vrei.
El vrea.
Ea vrea.

Absența telefonului schimbă valoarea timpului

De 5 feb., 2014 9 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De câteva luni fac meditație. Cum fac asta? Mă întind pur și simplu jos, pe o pătură, închid ochii și las toate gândurile să vină la mine.
Prima încercare pe care am avut-o în această direcție descrie o Dunia fetiță. Ca urmare a unui film pe care l-am experimentat senzorial, am căutat în sertarul unde ținea mamanu lumânările, am înșfăcat una, am aprins-o și m-am pus la meditat.
Secunde, atât a durat. M-am plictisit și m-am simțit caraghioasă să stau și să mă holbez la o flacără, oricât de mult atrage privirea.
A doua încercare se situează undeva prin liceu. De data aceasta ceva mai cumpătată sau doar mai educată în această direcție pe care niciodată nu am respins-o, m-am așezat și m-am străduit să nu gândesc, să mă relaxez.
Am transpirat. Oricât am încercat, gândurile se îngrămădeau, se organizau, concurau să iasă din conștiință.
Am abandonat meditația.
Am reluat-o în vara acestui an. M-am așezat fără așteptări și amuzată. Am oprit telefonul. Nu am încercat să-mi opresc gândurile, din contră, cu orice gând mergeam înainte sau înapoi. M-am dus înapoi, m-am învârtit prin griji zilnice, am ascultat zgomotele străzii și am adormit de foarte multe ori.
De două ori s-a întâmplat să mă întâlnesc în cele câteva minute de meditație cu câteva persoane. Una a fost un profesor al meu de la facultate care mi-a zâmbit dintr-un costum de arlechin și cu o pereche de ochelari fumurii.
A doua persoană, am stat cu un actor la masă. Un actor bătrân cu ochi albaștri și îmbrăcat într-o cămașă albă. I-am uitat numele.
În afara acestor experiențe curioase aș zice, doar stau întinsă în jur de 10-15 minute și 30 de minute dacă adorm.
Din vară, de când am început să-mi trăiesc oarecum altfel timpul, am început să am întâlniri la care pur și simplu închid telefonul. Telefonul reprezintă o dependență prea mare. Nu sunt multe persoane în preajma cărora fac acest lucru, să opresc telefonul, dar vă reamintesc că e un timp în care se reînvață senzația de libertate.
Iar ieri am căutat pe internet cursuri de meditație și am descoperit cursurile Vipassana. Am citit puțin, dar mi-a rămas în minte faptul că aceste cursuri presupun 9 zile de tăcere.
Tăcere. Tăcere. Tăcere. Tu cu tine 9 zile întregi. Fără telefon, fără familie, fără prieteni, doar tu.
Ce îndrăzneală, ce timp pe care să-l trăiești atât de intim cu ființa ta! Aș îndrăzni, dar oare aș face față la 10 zile fără să știu nimic de copilul meu?
Și acum am la ce să meditez când mă așez, oare maternitatea mi-a eliminat sau doar mi-a suspendat individualitatea?
10 zile, imaginați-vă 10 zile la munte în compania voastră. Hm!!! Asta e frumusețe pură.

Colecționarul, frumos și urât

De 19 aug., 2013 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am citit pe tren, în prima parte a călătoriei, o nouă carte de John Fowles, Colecționarul. În facultate am citit Magicianul. Există pentru mine, la unii scriitori, un după, după Magicianul la Fowles, după Demonii la Dostoievski, după Cartea neliniștirii la Pessoa, după Fii și îndrăgostiți la Lawrence. Acest după poartă multe așteptări, căci noua lectură, Colecționarul de exemplu, e însoțită de încântarea primei lecturi care poate purta și numele de incomparabila lectură.
Într-adevăr lecturile amintite mai sus nu suportă comparație la mine și nu încerc să fac asta la o nouă lectură. Aștept doar, aștept senzația aceea cu efect năucitor. Eu procedez altfel: las cartea ușor pe poale și-mi mut privirea pe geam sau pe pereți, decorul diferă întotdeauna. Câteva secunde e liniște în mine, zarva se ivește când clipesc. Întotdeauna clipesc și pierd toată liniștea. Încerc apoi o recuperare, dar mintea mea pare s-o apuce în toate direcțiile. Amintiri, senzații, analogii mă năpădesc.
La Colecționarul nu am meditat mult, mi-a atras atenția doar un fel anume de a împărți lucrurile în lume: frumos și urât, nu rău sau bine, ci frumos sau urât.
Mi-a trecut și mie prin cap să anulez și eu termenii de rău și bine, dar am realizat ce Don Quijote aș deveni, unul jalnic, căci nu cred că o apucătură poate deveni convingere.
Doar că apucătura asta îmi tot dă târcoale. Am învățat și un cuvânt nou, eclectism. Pe mine mă caracterizează, descriu eclecticul. Lipsa mea de convingeri stă în contradicțiile care de ceva vreme se luptă neobosite în mine.
Aș vrea să anulez răul și binele, dar mai ales educația morală care ne învață că inconștientul poartă numele de Diavol și că Dumnezeu e punitiv. Aș vrea să scap nu de religie, că asta pot face, ci de învățăturile care otrăvesc sufletul și mintea copiilor.
Nu pot face asta, îmi pot schimba și rafina educația, dar nu pot scăpa de ani de încătușare a manifestării eului de frica vieții de apoi. Pot exista multe vieți, dar omului îi este dat să cunoască una singură, viața asta de pe pământ, iar rău și bine nu ajută la exprimarea ei, ci suprimă tocmai frumosul.
Frica orbește, paralizează, te ține inactiv. Unii își construiesc gard în jurul inimii, alții în jurul minții. Ambii se lipsesc de ceva, renunțând la unica viață pe care o trăiesc și alegând să trăiască după apucăturile unora care au devenit convingeri, care au devenit cuvânt scris, care au devenit legi, dar aș vrea să amintesc că nimeni nu poate să ne scrie sufletul, sufletul e al fiecăruia, iar dacă în viață mulți suntem sclavi, când vine vorba de suflet, toți suntem stăpâni.
Iar stăpânii gândesc și simt altfel, am găsit scris în cartea lui Jung. Și de asta avem nevoie, să gândim și să simțim altfel, adică personal, nu după părerea lumii.
Eu muncesc să fiu stăpân. V-aș face o promisiune că o să anunț când ajung stăpân, dar există șanse să mor încercând.
Nu promit nimic, aș vrea să vă surprind uimindu-mă pe mine. Lumea e frumoasă sau urâtă, încep de aici.

Curs de filozofie povestită XI

De 24 mai, 2013 2 Cursuri povestite, Trăiri afective ale mele , , , , 0

Fără un soare suveran pe cer, mă gândii că un nou curs de filozofie povestită va fi foarte bine primit.
Finalul ultimului curs amintea de filozoful empirist Locke.
Azi ne distrăm cu Locke, iar eu îl plac foarte mult, deși nu i-am citit nici o lucrare. Cea mai importantă lucrare a lui este O încercare cu privire la rațiunea omenească.

Locke a trăit între anii 1632-1704. În tot acești ani a încercat să-și răspundă la unele întrebări, doar asta fac filozofii.
De unde își iau oamenii gândurile și reprezentările?
Putem să avem încredere în ceea ce spun simțurile noastre?
Locke era de părere că toate gândurile și reprezentările noastre sunt un reflex a ceea ce am văzut sau auzit. Înainte ca noi să fi simțit ceva, conștiința noastră este asemenea unei tabula rasa – unei table pe care nu se scrie nimic.

Locke compară conștiința cu o cameră nemobilată. Se ivesc senzațiile, vedem lumea, o mirosim, o gustăm, simțim și auzim, astfel iau naștere ideile simple senzoriale.

Și în conștiință se petrece ceva. Ideile simple vor fi prelucrate prin meditație, reflecție, credință și îndoială. Așa se nasc ideile reflexive.

Locke face diferența între senzație și reflecție.
Conștiința nu e un receptor pasiv. Ea ordonează și prelucrează toate impresiile senzoriale care o asaltează.
Locke subliniază că prin simțuri noi preluăm numai simple impresii.
Exemplul mărului.

Mănânci un măr, simți întregul măr într-o unică impresie simplă. În realitate preiei o serie de impresii simple, că e vorba de ceva verde. care miroase proaspăt, e zemos și are gust acrișor.
Abia după ce ai mâncat mai multe mere, te gândești că ai mâncat un măr.

Tot materialul cunoașterii lumii noi îl datorăm aparatului nostru senzorial. O cunoaștere care nu se lasă redusă la simple impresii prin simțuri este o falsă cunoaștere și trebuie respinsă.

Urmează a doua întrebare.
Este lumea cu adevărat așa cum o simțim noi?
Locke făcea deosebirea între calități senzoriale primare și cele secundare. Prin calități primare înțelegem: greutate, formă, mișcare și numărul lucrurilor.
Mai sunt senzații și cu privire la alte însușiri ale lucrurilor, ceva e dulce sau acru, verde sau roșu, cald sau rece. Locke le numește secundare, iar acestea nu redau însușiri reale, ci ele reprezintă doar influența însușirilor exterioare asupra simțurilor noastre.
Însușirile secundare diferă de la animal la animal, de la om la om.

Locke susține că e în firea rațiunii omenești să afirme existența lui Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu provine din rațiunea omenească.
Locke a apărat libertatea de opinie și toleranța. A preconizat egalitatea în drepturi a sexelor socotind că poziția subordonată a femeii a fost impusă de bărbați și tocmai de aceea bărbații pot schimba o asemenea postură.
Locke a fost printre primii filozofi care s-a preocupat de problema rolurilor care le revin sexelor în societate. Acest lucru a fost de mare importanță pentru John Stuart Mill.
Tot Locke a propus principiu al separării puterilor. Puterea în stat trebuie divizată în 3 instituții:
– legislativă sau parlamentul
– judiciară sau tribunalele
– executivă sau guvernul
Împărțire pornită de la Montesquieu.
Locke a susținut că legislativul și executivul trebuie separate dacă vrem să împiedicăm tirania.

Cam atât pentru azi, atât e chiar întins, știu. Dar nu avem soare, ne putem încumeta. Și v-am zis că îmi place Locke, nu?
Pe viitor revin cu Hume.

Îmi permit tot pentru a mă controla

De 20 mai, 2013 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În ultima vreme mă gândesc foarte mult la mine, mă gândesc exagerat de mult la mine. Fraza asta trebuie citită altfel: în ultimul timp meditez la alcătuirea mea. Și fraza asta trebuie citită doar în realitatea prezentă.
Cum sunt eu?
În aceste meditații am descoperit în copilăria mea lipsa firescului. Ca orice descoperire, deși pare instantă, firește că nu este.
Viața mea în casa părintească mereu s-a agățat în idei preconcepute, ce trebuie, ce nu trebuie.
Îmi amintesc cât de uimită am fost atunci când un foarte bun prieten a zis că ar sparge un geam, iar sora lui l-a întrebat care geam. Pur și simplu am rămas cu gura căscată. Mintea mea o luase razna.
Cum care geam?
Cum care geam?
Asta e întrebarea? Asta e reacția?
La mine în familie s-ar fi criticat această apucătură și poate aș fi ajuns și pedepsită. La mine în familie totul se critica. Nu ne ascultam, iar dacă ne ajungea totuși ceva la urechi, mesajul era complet distorsionat. Fiecare îl asculta pe celălalt subiectiv, după propriile lui pretenții.
De aceea nu ne-am înțeles niciodată, de aceea cred că în familia mea nimeni nu știe să comunice, doar ne impunem sau ne supunem.
Azi știu că am această problemă. Dar până azi m-am mirat mult de alții, am citit cartea lui Lawrence, Fii și îndrăgostiți. Cât firesc în cartea aceea, câtă comunicare între fiu și mamă, câtă sinceritate, câtă normalitate. Încă mă mir.
Am început să tânjesc după normalitatea sentimentelor, după puritatea reacțiilor. Vrei să fii rău? Fii rău. Fii orice, dar sincer.
Am citit zilele trecute o carte despre mintea zen. Mi-am pus ochii în tavan și i-am întors în interior. Îmi doresc sinceritate. Uneori viața nu este deloc așa cum ne-o dorim, dar dacă ne străduim să fim noi înșine, ne putem face viața frumoasă. A fi tu însuți uneori contravine cu societatea, cu familia. Dar ce rost își are și prefăcătoria? În situațiile astea se cere stringent o cale de mijloc. Care e calea de mijloc?
Aceasta este întrebarea, acesta este și întrebarea mea. Nu am răspuns, nu cer unul de la nimeni, răspunsul semnifică munca individuală a oricărui individ care nu-și întoarce spatele de la nevoile spirituale ale ființei.
Tot ceea ce intuiesc acum că pot face, iar acestă facere sau nonfacere să fie autentică, este că caut firescul.
Vreau să fiu rea?
Sunt rea.
Vreau să înjur?
Înjur.
Vreau să nu vorbesc?
Nu vorbesc.
Îmi permit foarte multe, par să-mi permit tot pentru a mă controla. Din cartea despre mintea zen am înțeles că pentru a te controla trebuie să-ți permiți să fii tu. Iar când facem ceva rău să ne supraveghem, nu să ne interzicem, iar atunci se ivește și controlul. Am înțeles și am învățat multe din această carte, căci nu mi-a spus decât ceea ce cunoșteam, doar că nu aveam habar de acestă cunoaștere.
Tot ceea ce îmi doresc de la mine este să fiu eu însămi, tot ce doresc cititorilor mei este să fie ei înșiși.
Fii tu și viața se orânduiește de la sine.