S-au întâmplat multe în excursia mea cu Mara în Spania. Pot să povestesc despre doar fragmentând. Decizia de a pleca în Costa Brava am luat-o după ce am citit o carte, Dali, Jurnalul unui geniu. Obiectivele mele s-au concretizat prin câteva activități nu neapărat preferate de Mara. Am terminat într-un final romanul lui Jules Verne, Călătorie spre centrul pământului. Citeam în fiecare seară câte un capitol sau două. Mara începea. M-am asigurat astfel că nu uită literele.

Trecea apoi plină de entuziasm pe telefon. Se joacă ceva. Minecraft cred că se cheamă. După prima seară, am dat peste o găselniță. În momentul în care se așeza cu telefonul în mână, porneam muzica. Așa se face că am ascultat Vivaldi, Mozart, Beethoven, Chopin. Am întins coarda până la Stravinski. Există șanse, jumate-jumate, ca Mara să se îndepărteze de cărți, de muzică, de artă. O împing mult de la spate. Dar și dacă în viitor va respinge arta, va fi o mică răsfățată ignorantă cu o memorie plină de persoane remarcabile.

În cele șapte zile la marea Mediterană, patru dintre ele au avut program educațional. Am vizitat casa lui Dali din Portlligat. Am mers la muzeul din Figueres. Am căscat ochii la canalele din Empuriabrava. La castelul din Roses am încercat să ne imaginăm cum arăta pe vremuri bucătăria sugerată de un vechi cuptor. Mara urmărea cifrele de pe mica hartă și mă întreba: Și aici ce a fost? Dar aici? Chiar strângeau apa de ploaie să o bea?

În ceea ce mă privește, bagajul meu a conținut patru cărți. Pe avion am isprăvit una. La hotel m-am apucat de Ionesco, Note și contranote. În geantă mi-am pus Pessoa, Cronica vieții care trece. Expusă la o dublă influență, Ionesco cu teatrul, Pessoa cu alienarea, mi-a venit o idee. Blogul îmi permite să o aplic. O să urmeze un dialog cu mine și Mara, dar o să vedeți despre ce este vorba.

Personaje:
Mama
Mara

Actul 1

O stație de autobuz în Roses. Două bănci. Pe una, aflată la soare, stă mama și citește. Pe cealaltă, întinsă pe spate, cu piciorul drept așezat peste cel stâng, Mara butonează pe telefon.

– Mara, vii puțin lângă mine?
– Vino tu.
– Îmi place la soare. La umbră mi-ar fi frig. Ție nu-ți este?
– Bate vântul.
– Vii? Vreau să vorbesc ceva cu tine. Să te întreb.

Mara schimbă banca.

– Tot timpul faci la fel. Atunci când mă joc, mă întrerupi.
– Îmi cer scuze. Nu o să dureze mult. Vreau să-ți citesc înainte ceva. Navigatorii de pe timpuri aveau o frază glorioasă. A naviga e necesar. A trăi nu e necesar. Mi-e de folos spiritul acestei fraze, dar într-o formă transformată ca să semene cu ceea ce sunt eu. A trăi nu e necesar; necesar este a crea.

Mama închide cartea. O așază pe bancă și se uită la fată.

– Ce este?
– Ai înțeles ce ți-am citit?
– Așa cred. Nu sunt sigură. Pot să plec acum?
– Nu. Eu voiam altceva. Simt acum ceva și verific dacă ți s-a întamplat și ție. Uite, după ce am citit rândurile astea am avut o senzație. Stai să găsesc ceva ca să te ajut să înțelegi.
– Oricum nu înțeleg. Nu știu ce vrei de la mine.
– Răbdare, Mara, răbdare.
– Așa zici mereu.
– Am găsit. Ai văzut când te-ai tăiat ușor la deget cum ieșea sângele? Ștergeai și el tot curgea, ba chiar țâșnea, se potolea, iar stropea.
– M-a durut atunci.
– Și asta, da. Dar sângele ai observat cum țâșnea?
– Da.
– Ceva similar mi se întâmplă mie acum, dar cu ideile din capul meu. După fraza asta, gândurile țopăie, se iau la trântă, fac asocieri, simt că e ceva mare în mine. O idee mă șicanează. Știu că e acolo, dar nu reușesc deloc să o formulez. Ți s-a întâmplat vreodata așa ceva când ți-am citit sau ai citit tu? Când am citit aseară despre Axel? Pentru că sunt curioasă.

Mara se uită în ochii mamei câteva secunde. Pare să caute ceva în propriile gânduri.

– Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată. Nici nu mai pot să mă joc acum.

Autobuzul trage în stație.