Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "timp"

Importanța pe care și-o dau unele femei după ce au născut

De 3 aug., 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Lipsa copilului de acasă, prin revenirea timpului liber de altă dată, îi permite minții să se adune și să se concentreze pe sine. Mara se află la tatăl ei de o lună. Pentru prima dată în zece ani am stat o lună fără copil. Prima săptămână savurezi liniștea. Dorul nu împunge. Din a doua săptămână te deranjează liniștea. Dorul împunge.

De ce deranjează liniștea? V-ați întrebat? Propun să lăsăm deoparte iubirea de părinte. Toți părinții își iubesc copiii. Să lăsăm deoparte și delirul de grandoare. Unii părinți sunt mai părinți ca alții prin omagiul adus reproducerii și confundarea cu viața copilului.

De când lipsește Mara nu mai slujesc altă persoană. Nu mă dau jos din pat pentru a face micul dejun pentru altcineva. Nu plănuiesc activități pentru altcineva. Fiind neobservată de un prunc, mănânc ciocolată seara. Nu sunt model. Nu iau masa la ore fixe. Gătitul e opțional. Am reluat Mari gânditori politici și am terminat o carte semnată de Dalai Lama. Mă culc când vreau. Mă trezesc când vreau. Totul este despre mine zi și noapte. M-am obișnuit să am ore la dispoziție pentru mine. Zilele adunate în săptămâni și culminate într-o lună m-au reîntors la timpul de altă dată. Un timp când nu o aveam pe Mara.

Am vizitat grădina zoologică cu nepotul meu. Am asistat la vreo două spectacole oferite de părinți. Performanțe ale unor femei care s-au erijat în rolul Mamei. Sunt absolut convinsă că nu sunt singura care a observat importanța dată de unele femei după ce au născut. Felul cum se adresează pruncului, cum li se schimbă tonul și gesturile știind că sunt urmărite de ochi străini. E momentul lor de a străluci, de a-și valida existența. Cu Mara plecată de lângă mine, aceste reprezentații teatrale proaste m-au făcut să respect mai mult cuplurile fără copii. Ce persoane curajoase! Să rămână o viață concentrate pe nevoi personale, să-și fie suficiente.

Unii dintre noi ne naștem cu sentimentul desăvâșirii. Cei desăvârșiți nu simt nevoia de a face copii. Ar trebui lăsați în pace aceștia. Ar trebui să știm. Să intuim persoanele desăvârșite. Să lăsăm deoparte teoriile despre familie, împlinirea prin copii, sensul vieții și moștenirea.

Oare cum s-a pricopsit individul cu sentimentul superiorității?! Să te crezi mai bun că ai copil, că n-ai copil, că ești alb sau negru, ortodox sau catolic și așa mai departe. Presupun că instinctual ne recunoaștem fragilitatea. Rațional ne-am ridicat la condiția de mici zei. Ne împărțim în zei și mici zei. Micii zei au nevoie de ceva mai mare ca ei. Zeii au nevoie de încredere în sine. Și unii și alții caută un sens pentru viață, un program pentru o zi din viața noastră. De aceea unii preferă să se dea jos din pat pentru a pregăti micul dejun pruncului. Copilul semnifică sensul. Cei fără copii nu se opresc din căutat nici măcar pentru un timp. Caută și caută, și caută.

Foto: Zenobia Lazarovici

Textele acestor zile. Plânge copilul că nu vrea să citească Iliada. Pe Roblox e update

De 31 mart., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Azi m-aș fi plimbat cu Mara prin Londra dacă. Dacă n-ar fi venit peste noi o boală nouă. E selecția naturală. Aveam de gând să luăm trenul din Londra și să călătorim la Down. Înainte de a vizita casa lui Darwin de la Down, ne-am fi delectat cu o seară de balet la Royal Opera House. Dacă.

Nu-mi plâng de milă. De fapt îmi plâng în fiecare seară. Îmi enumăr eșecurile. Pierd rândul. Adorm. Mă trezesc cu inima bătând tare. O să încerc niște gogoși cu lingura. Soră mea are o rețetă numai bună pentru o gospodină ratată ca mine. Mă mișc cu Mara la pilates și la o întindere, poziția copilului, îmi ling o lacrimă.

Ne-am distrat zilele astea. Am râs mai mult ca de obicei. Nu mă întrebați de ce. Utilitatea de a citi Ființă și timp nu am descoperit-o. Cu excepția satisfacției personale. Ce ai făcut în izolare? Îmi imaginez un dialog. Am citit Ființă și timp. Ce ai învățat? Un cuvânt sigur am învățat. Dasein. Ființarea poate fi întâlnită și se poate arăta în ființa sa ca ființare care a fost descoperită.

Ce ai făcut în viața ta? Viața pe care o iei ca pe ceva de la sine înțeles. Am ridicat o casă. Mi-am întemeiat o familie. Mi-am cumpărat o mașină, un ceas, o geantă, pantofi. Mda! Da! Am citit cărți considerate extrem de dificile. Să nu mai zic plictisitoare! Asta aș răspunde eu. La discuții despre copii mi se schimonosește chipul. Când aud mamele turnându-și personalitatea într-o unică direcție. A fi mamă! Fleoșc! Un trup tânăr și sănătos înnoiește ușor specia. Educația ne dă peste cap. Când plânge copilul că nu vrea să citească Iliada. Că pe Roblox e update.

După Cântul III din Iliada, Mara povestește. Afrodita a zis cu cuvinte mușcătoare. Subliniază mușcătoare. Ieri a subliniat același cuvânt. Bărbații s-au luptat întotdeauna pentru femei. Zâmbesc cu colțul gurii. De ce zâmbești, mama?! Gândesc: Uite ce i-a atras ei atenția! Verbalizez: Îți cam place cartea. Nu ești prostovană. Nu sunt, dar tot mă străduiesc mult să înțeleg.

La Londra, cu Mara de mână, am fi pășit cu emoții la casa lui Freud. M-aș fi simțit ca atunci când am dus-o prima dată acasă la Severin. Sau prima dată pe dealurile unde mergeam cu caprele. Sau prima dată la Dunăre. Nu sunt la Londra. Sunt acasă, pe canapea și scriu un text neinspirat.

Mă întreb dacă o să recitesc peste ani textele acestor zile. Dacă o să pot desprinde dintre rânduri frământarea, dacă. O să încerc gogoșile cu lingura.

Foto: Bogdan Mosorescu

Timp fără ființă. Concluzie în vremea COVID 19

De 21 mart., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sirenele urlă afară. Mara stă ghemuită în pat și scrie o poveste pentru un concurs organizat de librăria La Două Bufnițe. Motan doarme în stânga. Eu stau cocoțată în mijloc cu laptopul în brațe. Diferența dintre zilele săptămânii și weekend. Nu ne-am mutat pe canapea. Nici exercițiile de pilates nu le-am făcut.

O sticlă de lapte expiră azi. M-am apucat de clătite. Mara, clătite groase sau subțiri? Subțiri. Dasein. Mara, ființă sau ființare? Mi s-a părut o lectură potrivită pentru viața în stare de urgență. Am citit un capitol din Ființă și timp de Heidegger. Izbită de obtuzitate, am căutat cu disperare simplitatea din exprimarea autorului. Nu vorbește pe înțelesul tuturor.

O ambiție realizez cu Heidegger. Mă consum într-o stare sufletească care tinde spre ceva. Să am citite cărțile monument ale umanității. Război și pace, Așa grăit-a Zarathustra, Un veac de singurătate, Ulise, Omul fără însușiri, Demonii, Interpretarea viselor, Ființă și timp, Muntele vrăjit, Faust etc. Nu mă întrebați de ce.
Heidegger mă pune pe gânduri cu întrebarea despre ființă. Faci transparentă o ființare – cea care întreabă – în ființa ta. Ce înțelegeți de aici? Că veșnic ne interogăm? O interpretare. Ființarea suntem noi înșine, deține posibilitatea interogării și se numește DASEIN. Am repetat. Am repetat. Am repetat. Pare că am ținut minte. Capitolul are 21 de pagini, cartea 576.

O întrebare nu are astâmpăr. De ce dintr-un întreg capitol am reținut două rânduri? Mă paralizează uneori mărginirea spirituală. Când nu cad în desuetudine, vremea mea aparține Facebook-ului, Iphone-ului, Netflix-ului, mă chinui să pricep frământări existențiale. E utilă o asememea lectură? Sunt utile lecturile cărților enumerate mai sus?

Ies în stradă pentru cumpărături cu o sticluță de dezinfectant. N-am purtat încă măști și mănuși la supermarket, dar mă uit lung la mâinile mele. Mâinile au devenit dușmani. Nu le duc la gură, nas, ochi. Nu le duc conștient. Când mă trezesc cu mâna la gură, cred că se activează dasein-ul heideggerian. Ce am priceput din cele 21 de pagini. Mă interoghez existențial. Aberez. Adevărul e că nu am priceput suficient. Mă apuc de capitolul doi și de dezinfectat.

Din Ființă și timp, titlul cărții, aș scăpa de conjuncția și. Timp fără ființă e mai potrivit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii

De 18 mart., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Când au anunțat că se închid școlile, atunci am scos din bibliotecă Ființă și timp de Heidegger. Cartea asta groasă aștepta o lentoare în activitățile mele. Am răsfoit-o. Am mirosit-o. Am citit câteva rânduri. Am așezat-o lângă pat. N-am atins-o de când am înălțat grămada de cărți de la cap.

Mă mănâncă mai des nasul. Ochii cer și ei atenție. O să-mi smulg chipul. M-aș scărpina încontinuu. Nasul. După ureche. Obrazul. Când ies din casă, ochii, nasul și gura mă înnebunesc. Mă dezinfectez de fiecare dată când revin de la supermarket. Supermarketul a devenit piața, teatrul, cafeneaua, restaurantul. Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Mă consum în treburi casnice. Îmi doresc mai mult ca oricând o cameră doar a mea. Uneori ciulesc urechea. Aud tații. Aud mamele. O cameră doar a mea! O cameră doar a mea! Aud copiii. E greu cu adulții!

Nu m-am atins de Ființă și timp. Nu am deschis blogul. Mă consum în legume tăiate, carne fezandată, curățat litiera, băgat la spălat, băgat aspiratorul. Niciodată n-am agreat viața de casnică. Mereu mi-am dorit pasiune în viața mea. Pasiune cu pasiune dacă se poate, vă rog frumos! Mama n-a fost casnică. Bunica a fost casnică. Mama a trăit în patriarhat. Bunica a trăit în parteneriat. Cunosc disprețul afișat de unii bărbați și de unele femei pentru treburile casnice. Bărbatul se întoarce de la muncă la soția casnică. El presupune că ea e odihnită, doar stă acasă.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Într-o zi am băgat perdelele și draperiile la spălat. În alta am curățat cu Triumf blenderul. Cum poate cineva să numească odihnitoare viața gospodinei?! Seara adorm înaintea copilului. La pilates tremur. Pantalonii flutură ca vița de vie în vânt. Mereu aud vița de vie în geam atunci când bate vântul. Acasă la mine, la Severin, vântul bate altfel. Nu știu cum să descriu. Altfel! Spune povești. Șoptește. Urlă. Pătrunde în oase.

Zilele acestea ne reîntoarcem la povești. Mereu și mereu, ne reîntoarcem la povești. A fost odata ca niciodată COVID 19. Ceva o să le povestesc nepoților. Dacă o să am, când o să am.

Poate mâine o să mă apuc de Ființă și timp. Poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cabaretul cuvintelor

De 12 feb., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Timpul, prin intervenția oamenilor, poate să rămână fără sens. Oamenii au turnat timpul în ceas, în calendar, în cronologie. Ne socotim anii. Dar când nu mai socotim, nu mai măsurăm, mai are timpul sens?
Când ființa noastră doar simte, nu cumva avem de-a face cu alterarea noțiunii de timp?
Dacă stau bine și mă gândesc, semantic, oamenii au dibuit și o expresie a ființelor care doar simt, care se abandonează senzațiilor, și anume, am petrecut timp minunat.
E nevoie să ne fixăm în timp, în teluric, să nu ne pierdem bătrânețea și decrepitudinea.
Ceea ce vreau să transmit este că mie îmi place să ies din timp, să-l las fără sens, să fiu un hoț de vocabular.
Pentru a deveni un asemenea hoț am nevoie de un mijlocitor sau mijlocitori. Unul dintre acești mijlocitori este teatrul, piesa de teatru cu tot ce presupune, decor, actori, joc, subiect, idee.
Sâmbătă seară am furat sensul timpului. La Cabaretul cuvintelor, o piesă după Matei Vișniec, am simțit. Am experimentat teatrul ca pe un drog, căci mă găseam stupefiată de ceea ce primeam de pe scenă, o stare de bine care mă desprindea de toate cerințele lumii, de toate constrângerile sociale, de toate mofturile inimii, de toate capcanele minții. Am simțit. Atât. Am primit o stare de bine, două, trei stări de bine. Și nici una nu anula efectul celeilalte. Așa că s-a ivit prilejul unui abandon total, mintea și sufletul au tras cu nesaț plăcere de pe scenă.
Am aplaudat extatică cu un zâmbet larg și binevoitor pe față. Am privit chipurile actorilor și i-am admirat. Pe Cătălin Ursu l-am felicitat printr-un mesaj. Nu m-am putut abține, cuvintele se îngrămădeau, starea de bine îmi dădea ghes.
Aceasta a fost sâmbăta mea. Eu nu recomand sau de prea puține ori am recomandat să se meargă la o piesă sau alta, eu îndemn lumea să depășească limitele cunoașterii perceptibile, a transcende nu este doar un verb, și ce îndrăznesc, căci îndrăznesc, este să instig. Instig oamenii să meargă la teatru sau la orice manifestare a culturii.
Instig, provoc, stârnesc, tulbur. Nu se simte nimeni tulburat?!

Absența telefonului schimbă valoarea timpului

De 5 feb., 2014 9 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De câteva luni fac meditație. Cum fac asta? Mă întind pur și simplu jos, pe o pătură, închid ochii și las toate gândurile să vină la mine.
Prima încercare pe care am avut-o în această direcție descrie o Dunia fetiță. Ca urmare a unui film pe care l-am experimentat senzorial, am căutat în sertarul unde ținea mamanu lumânările, am înșfăcat una, am aprins-o și m-am pus la meditat.
Secunde, atât a durat. M-am plictisit și m-am simțit caraghioasă să stau și să mă holbez la o flacără, oricât de mult atrage privirea.
A doua încercare se situează undeva prin liceu. De data aceasta ceva mai cumpătată sau doar mai educată în această direcție pe care niciodată nu am respins-o, m-am așezat și m-am străduit să nu gândesc, să mă relaxez.
Am transpirat. Oricât am încercat, gândurile se îngrămădeau, se organizau, concurau să iasă din conștiință.
Am abandonat meditația.
Am reluat-o în vara acestui an. M-am așezat fără așteptări și amuzată. Am oprit telefonul. Nu am încercat să-mi opresc gândurile, din contră, cu orice gând mergeam înainte sau înapoi. M-am dus înapoi, m-am învârtit prin griji zilnice, am ascultat zgomotele străzii și am adormit de foarte multe ori.
De două ori s-a întâmplat să mă întâlnesc în cele câteva minute de meditație cu câteva persoane. Una a fost un profesor al meu de la facultate care mi-a zâmbit dintr-un costum de arlechin și cu o pereche de ochelari fumurii.
A doua persoană, am stat cu un actor la masă. Un actor bătrân cu ochi albaștri și îmbrăcat într-o cămașă albă. I-am uitat numele.
În afara acestor experiențe curioase aș zice, doar stau întinsă în jur de 10-15 minute și 30 de minute dacă adorm.
Din vară, de când am început să-mi trăiesc oarecum altfel timpul, am început să am întâlniri la care pur și simplu închid telefonul. Telefonul reprezintă o dependență prea mare. Nu sunt multe persoane în preajma cărora fac acest lucru, să opresc telefonul, dar vă reamintesc că e un timp în care se reînvață senzația de libertate.
Iar ieri am căutat pe internet cursuri de meditație și am descoperit cursurile Vipassana. Am citit puțin, dar mi-a rămas în minte faptul că aceste cursuri presupun 9 zile de tăcere.
Tăcere. Tăcere. Tăcere. Tu cu tine 9 zile întregi. Fără telefon, fără familie, fără prieteni, doar tu.
Ce îndrăzneală, ce timp pe care să-l trăiești atât de intim cu ființa ta! Aș îndrăzni, dar oare aș face față la 10 zile fără să știu nimic de copilul meu?
Și acum am la ce să meditez când mă așez, oare maternitatea mi-a eliminat sau doar mi-a suspendat individualitatea?
10 zile, imaginați-vă 10 zile la munte în compania voastră. Hm!!! Asta e frumusețe pură.

Timpul din noi

De 16 sept., 2013 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Unde se duce timpul în noi? Pe trup, zărim timpul într-un rid sau pe o piele flască. Corpul este pur și simplu un ceas care refuză să rămână în urmă. La interior însă, unde e timpul?
Uneori la interior totul pare încremenit. De un astfel de timp, timp marmură, m-am lovit cândva săptămâna trecută.
Săptămâna trecută m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu, singurul băiat dintr-o clasă de 24 de fete.
Corpurile noastre ne-au arătat oarecum o oră exactă a anilor pe care îi numărăm, dar nu și simțurile noastre. Urma acum să amintesc de senzație, să fac o afirmație care făcea din senzație subiect de discuție. Aș fi scris, am avut senzația că nu 11 ani nu ne-am văzut, ci doar un weekend, pauza dintre vineri și luni, lunea mohorâtă a oricărui elev.
Dar firește că mă abțin de la această afirmație, nu e corectă, parțial nu e corectă. Ceea ce revine judecății, nu constituie o senzație nesuferită de confort psihic și sufletesc, ci un act creator, judecății îi revine un act creator. Vorbesc fix ca în cărțile de psihologie, dar situațiile mele de viață mă picură în rânduri de manuale școlare.
Privind curioasă la colegul meu, conștiința mea nu a sesizat deloc timpul, căci la interior totul era încremenit. 11 ani? Nu i-am simțit. Intuiția, lipsită cum este de prejudecăți, a trecut dincolo de suprafețele fizice. Am vorbit și ne-am purtat firesc, și ne-am descoperit cu zâmbetul pe buze.
O situație similară, similară ca percepție, nu ca fapt, este aceea când faci cunoștință cu un necunoscut, dar nu-ți revine nici o senzație străină. Există confort psihic și sufletesc în absența experienței. Și senzația, și intuiția derutează, mintea și sufletul traduc zăpăceala. Dacă încerci să înțelegi, te umpli de întrebări, dacă încerci o explicație, te pierzi în interpretări, și nici una nu aduce satisfacții.
Pentru psihic, senzația e vitală, dar intuiția creează, iar eu nu mă feresc de creație.
Creația e unica realitate plină de satisfacții.

Iubirea zboară, la iubire nu se dă send

De 1 nov., 2012 12 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În ultimii 50 de ani, omul s-a grăbit în știință. Toate domeniile de cercetare s-au dedicat confortului uman.
O grabă existențială a făcut posibilă revoluția tehnologică și științifică. Oamenii s-au grăbit să scape de aportul muncii fizice, telecomanda, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, aspiratorul sunt doar câteva exemple. În interiorul casei nu ne mai mișcăm să facem treabă, ci facem drumuri. Un drum până la mașina de spălat, un drum până la telecomandă. În rest, repaus.
Ce facem cu timpul obținut?
Care timp?
Nu am obținut timp, am pierdut timp.
Antagonismul acesta nu are împăcare. Nu mai spălam manual, dar nici timpul scutit nu-l mai avem. În graba asta, femeilor li s-au adăugat centimetri la tocuri, aici voiam să ajung.
În graba mondială a omului, femeia s-a înălțat la toc. Dacă în casă facem drumuri, afară ne deplasăm, iar deplasarea a amăgit stirpea feminină. Iluzia deplasării între A și B a mers până la rochie, a distrus eleganța și rafinamentul ținutelor feminine.
Eu mă uit la Poirot, sunt, într-un limbaj convențional, fana acestui personaj. Urmăresc intriga curioasă, dar cu plăcere și încântare mă pierd în admirația rochiilor. Personajele feminine stau în tocuri pe câmp, pe drum de țară într-un firesc care pe mine mă miră. În 2012 nu mai este firească eleganța nici la teatru sau operă.
Meditând de cele mai multe ori într-un sentiment copleșitor de rușine, de multe ori par să nu fiu îmbrăcată pentru moment, am tras această concluzie: tocurile înalte au distrus eleganța.
În tot acest proces de frământare femeiască am ajuns și la telefoanele mobile. Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.
Duduile măsoară dragostea în numărul de mesaje, îndrăgostiții ajung să măsoare inefabilul dragostei.
Magia nu se desprinde din caracterele mesajelor, cosmosul și psihicul uman nu fabrică povești de dragoste, cosmosul, psihicul și sufletul ivesc iubiri care se murmură doar în urechea iubitei, iar un aparat made in China sau oriunde în lume nu are nimic în comun cu imaterialul sufletului care se uită, cu un ochi, la lumea desăvârșită a ideilor platoniciene.
Iubirea zboară, oricât de greu ar fi să acceptați, la iubire nu se dă send.