Ziua de ieri aș putea să o reduc la trei telefoane primite. Primul, dimineața, m-a anunțat despre o crimă. Un bărbat a intrat cu o drujba în casa unei familii. A omorât tatăl în timp ce acesta își ajuta copilul să sară gardul. Pe la prânz, mi s-a cerut mai mult decât atenția. Un copil de trei ani abandonat se află în recuperare la spital în urma unei operații pe cord deschis.
Din minutul acela lumea s-a micșorat, s-a întunecat. Un trup de copil zace la spital. Nimeni nu vine în vizită, nimeni nu varsă o lacrimă pentru el. Nu-i lipsește nimănui. Ca întotdeauna, gândurile mi s-au mutat la Mara. Mara să zacă la spital. Mara să suporte singurătatea neînțeleasă de un copil. Oare ce o fi în căpușorul lui, în capul oricărui copil abandonat?
Fix în acest moment mă întreb cum se suportă habotnicii. Mentalitatea lor e responsabilă de acel trup firav care zace în spital.
Nu știm cum să ne trăim viața. Învățăm de la primul țipăt, acel țipăt de durere pe care unii dintre noi nu reușim să-l transformăm cu umor într-o reprezentare suportabilă. În literatură, Kafka a scris în numele bolnavilor de viață.
Seara, un ultim telefon m-a pus la curent despre un stop cardiac al unei superbe tinere care s-a întâmplat să facă parte și din campania mea #poartaocarte. Într-un film, telefonul mi-ar fi picat din mână pe o muzică sumbră. Regizorul ar fi dat indicații să-mi fie filmat îndeaproape chipul înțepenit. Câteva secunde nu m-am mișcat. Nu am simțit. Nu am gândit. Am împietrit.
Am revenit la activitatea mea. Luam cina. I-am zâmbit Marei. Am renunțat să-i povestesc. Îmi interzisese discuțiile triste de la amiază când am împărtășit cu ea despre copilul din spital. La culcare, i-am citit din Micul prinț. Am isprăvit cu. Am acoperit-o. Am sărutat-o.
Pe canapea, cu o carte pe genunchi, Privește, înger, către casă, mi-am fixat privirea în întunericul de afară. Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă. Lumea copilului de trei ani care zace la spital. Lumea studentei de 25 de ani cu stop cardiac. Lumea Marei. Lumea vieții la bloc.
Orice om care a deprins să supraviețuiască și-a construit o lume a lui. Persoanele au rol de cărămizi. Ne construim case cu minți asemănătoare. Ne izolăm în grupuri. Câte lumi în lumea asta!
M-am întrebat aseară cum să trăiesc mai departe când știu. Știu de acel trup de la spital. Știu că a fost abandonat. Știu că sunt voci care îi descurajează pe cei curajosi. Nu adopta! Nu știi ce iei! Ca la măcelărie, nici o diferență.
Singurătatea este ceva scârbos. Te roade la interior. Te mutilează la exterior. Singurătatea te transformă într-o stană de piatră hidoasă. Sentimentele nepotrivite cioplesc în expresiile feței.
Niciodată nu o să-mi plec urechea la entuziaști. Viața e minunată dacă tu ești minunat, dacă tu ești bun, dacă tu manifești iubire!
Copiii abandonați, victimele psihopaților, victimele bolilor n-au nimic de-a face cu această filozofie stupid de roz. Viața conține ore intense de chin, de durere, de umilințe, de boli.
Câte lumi are lumea asta!
Iar eu trag de mine să râd înainte de toate.
Foto: Simona Nutu
Port în amintirile de la grădiniță niște dimineți speciale. Când ajungeam, toți copiii se aflau în curte. Asta însemna un singur lucru. Că intram strigați. Și după strigare, o doamnă fără chip scotea o seringă imensă. Nimic altceva. Nimeni altcineva nu-mi atrăgea atenția. Nu vedeam. Nu auzeam. Mă holbam cu groază la acul imens din care tâșnea lichidul, apoi se prelingea în timp ce cedam și mă puneam pe plâns. Diminețile au devenit speciale nu din cauza acului înspăimântător, ci pentru că am avut ghinionul să fiu strigată de trei ori.
