Așa cum m-am așezat, pe fotoliul cu design, dar confortabil de la Mosen, îmi privesc pisicile cum dorm. Ultimul membru al familiei se numește Luna, o pisicuță de numai cinci luni. Am luat-o cu rolul de a-i ține companie lui Motan. Un singur animal de companie într-o familie mi se pare egoism din partea oamenilor care-și pierd ani, jumătate de viață sau chiar viața întreagă în căutarea jumătății. Căutarea jumătății nu aparține rasei umane. Căutarea aparține ființelor vii.

Îi privesc pe Motan și pe Luna. Mă întreb dacă rasa lor ar sesiza schimbarea sistemului politic. Firește că în China ar descoperi destul de repede diferența de trai. Cum trăiesc în România, stat democratic, dorm și visează pe canapea învăluiți de privirea mea binevoitoare.

Mara împlinește 15 ani în februarie. Mulți ani sănătoși înainte cu o recunoaștere apreciativă a persoanei ei. Îmi doresc pentru ea. Mi-am dorit și îmi doresc pentru mine. Cu toții ne dorim, este veriga lipsă despre care vorbește Francis Fukuyama.

O s-o chestionez în viitorul apropiat despre cunoștințele ei despre stat. Cum se creează un stat? De ce anume are nevoie un stat ca să funcționeze. Nu mă interesează răspunsul. Sunt curioasă de reacția și de capacitatea ei de a sintetiza în informațiile primite la școală.

Vă spun și eu ce am aflat de la Fukuyama. Mereu am dat mai deparate ceea ce știu. Stabilitate și bunăstare financiară există și în afara democrației. Din nou trimit la China. China, în urma dezvoltării economice din ultimii 30 de ani, a asigurat bunăstarea financiară a cetățenilor ei. Ce anume le lipsește? Cetățenii nu au recunoașterea importanței și valorii personale.

Toții susținătorii lui Georgescu sau a altor reprezentanți extremiști, trăind într-un stat democratic, sunt deplin conștienți de importanța și valoarea propriei persoane. Asta ne înnebunește de fapt. Eșecul de a ne face recunoscuți și apreciați de ceilalți. Gândiți-vă la acest aspect când ajutați indivizi ca Georgescu.

Mi-am comandat pe Târgul cărții, partener vechi al blogului, două cărți de Francis Fukuyama. Am comandat tot ce am găsit publicat de el. O să mai revin pe blog după lectură. Vă reamintesc, educația este singura noastră șansă în fața extremismului, iraționalului, sărăciei și violenței.

Educați-vă!

De fiecare dată când îmi fac bagajul pentru o călătorie am grijă să-mi iau patru sau cinci cărți cu mine. Prima dată pun două. Mai adaug una. Închid fermoarul cu cinci. Obișnuiesc să iau în vacanțe beletristică. Prefer romanul. Am plecat la munte cu romane, dar am citit După sfârșitul istoriei de Francis Fukuyama. Mărturisesc că senzația corectă ar fi de încorporare. Am devenit una cu gândirea lui Fukuyama. Așadar, aș putea declara că m-am întors alt om.

Sunt alt om? Deloc. Mi s-au corectat și îmbunătățit multe informații istorice, sociale și politice. În drum spre Austria, acolo ne-am bucurat de zăpadă o săptămână, dacă aș fi fost întrebată de cine îmi este frică, aș fi răspuns că de Rusia. La întoarcere din Austria, la aceeași întrebare pusă, aș fi răspuns că de China. Nu m-a întrebat nimeni, dar eu am împărtășit cu Făt Frumos.

De la începutul anului mi-e frică de China. Firește, aceste interese de ordin politic sunt depășite de viața de toate zilele. Vecina nu mai suportă tropotele lui Mateiu și se revoltă. Mucegaiul a reapărut la bucătărie. Mara îmbrățișează adolescența ca la carte.

Pentru fiecare individ în parte, din experiență și observație, interesul propriu bate binele comun. Până la un punct înțeleg. Când nevoile primare sunt satisfăcute, atunci omul pune umărul și la binele comunității. În România clasa mijlocie n-a crescut considerabil, iar inegalitatea în câștiguri ne-a înrăit și mai tare. Greșesc? Cum să ajuți dacă exiști la limita supraviețuirii? Prea mulți români supraviețuiesc. Prea puțini acceptă și îmbrățișează noțiunea de bine comun.

În România soluțiile sunt chiar probleme. Cum să rezolvăm asta? Firește, prin educație. Educați-vă pentru un viitor stabil economic. Vin alegerile peste noi. Populiștii ne-au acaparat prin discurs și imagine. Nu avem pe cine să votăm, dar cu siguranță deținem capacitatea de a acționa în numele liberalismului. Adică? Adică votăm democratic, dar purtăm și de grija instituțiilor fără de care un stat încetează să existe.

Nu luați România de-a gata. Democrația tării e fragilă și șansa vine de la putința fiecăruia dintre noi de a le reaminti semenilor ce înseamnă un stat dictatorial. Citiți istorie. Citiți gânditori politici. Taxați derapajele persoanelor lipsite de o cultură elementară.

Nu s-a investit în educație cât s-a investit în economie. Consecințele le trăim la superlativ prin lipsa celor șapte ani de acasă, prin instabilitate financiară, prin revenirea unor boli eradicate, prin angoase personale și dezrădăcinări naționale.

Suntem cu toții români, părinți, angajați, suferinzi. Să ne identificăm cu cetățenia, statutul familial, meseria și bolile trupului. Să ne ajutăm prin consens.

Puneți umărul să construim o comunitate românească. Lipsește.

A mai trecut un an. Ieri s-a întâmplat. Toți ați prins de veste.

Miezul nopții ne-a prins la META Spațiu, o galerie de artă de la Timișoara. În acest spațiu dedicat artei și științei, am petrecut câteva ore cu mâncare bună, conversații demne de atenție (Hannah Arendt, Habermas, Sapolsky), joacă, dans, lichide închinate lui Bachus, lumina lumânărilor, expoziția lui Sorin Scurtulescu și muzică. S-a creat o comuniune indiferent de forța exercitată de fiecare persoană prezentă, indiferent de trăinicia post Anul Nou.

Dimineața mi-a sorbit ceaiul pe canapea obosită, dar mulțumită. Încep anul mulțumită de viața mea, de casa mea, de relația mea, de copiii mei. Mateiu a deschis ochii și mi-a spus că e fericit. Eu nu mă consider fericită și vă asigur că nu-mi fac un țel din a fi sau din a-mi face copiii fericiți. Îmi tot vine în cap o vorbă a Marei dintr-o conversație purtată acum vreo 2 ani. Da, timpul nu pare să mai aibă răbdare cu mine, cu familia mea. Părinții au îmbătrânit, Mara merge la liceu din toamnă, Mateiu cere petrecere de ziua lui. Ritmul alert mă înnebunește, mă slăbește și am nevoie de vitamine.

Mara consideră că valorile și principiile practicate și aplicate de ea se datorează cicălelii. Eu o cicălesc, firește. Mai exact îi repet și repet, și iar repet aceleași lucruri. Citindu-l zilele trecute pe Alain de Botton, Religia pentru atei, am descoperit că știu ceea ce nu știam că știu. Anume că religia repetă porunci și reguli pentru fiecare aspect al vieții omului, iar repetiția și întrebarea dețin o forță incomensurabilă.

M-am întrebat de ce nu funcționează cicăleala mea și pe o comunitate mai mare, mă refer la comunitatea online. De ani de zile desfășor campania #poartaocarte. Oare citesc mai multe persoane datorită repetiției și insistenței campaniei? Or citi, n-or citi, dar am decis să sporesc postările atât despre #poartaocarte, cât și despre #poartariduri.

O să vă amintesc zilnic despre beneficiile lecturii, despre înaintarea în vârstă cu demnitate. O să găsesc formulări, pentru a aduce în atenția celor curioși de blogul și persoana mea, despre curaj, ordine, curățenie, corectitudine, autocontrol, inteligență, umor, demnitate. O să vă cicălesc. Toți veți fi tratați asemenea fiicei mele Mara.

O să studiez cu atenție și Arta oratoriei de Cicero. Să-mi îmbunătățesc discursul. Să vă seduc și să vă conving că nu sunteți siguri în nesiguranță, neliniști, tristeți, disperări. Literatura poate fi un excelent aliat. Consolează. Conține răspunsuri și soluții cu atenție din partea voastră. Nu vi se dau direct ca în predicile preotului sau ca în sfaturile părintești, dar o să prindeți de veste cum se strecoară ideile. Cultura ține locul religiei. Alain de Botton s-a documentat strașnic pe subiect. Citiți-l pe el, mulțumiți-vă cu menționarea mea, cum vă este voia.

Voia mea este să vă reamintesc la nesfârșit. Ajutați-mă!

Foto: CRM

Ieri a fost Crăciunul. Mâine e Crăciunul. Timpul nu mai are răbdare la 40 de ani. M-am chestionat legat de senzația sâcâitoare de imponderabilitate. Simt că mi-am pierdut greutatea identitară. De la fata cuiva mustind de tinerețe vorace de acțiune am devenit mama cuiva locuită de nostalgii.

Pentru mine 40 de ani reprezintă habitatul nostalgiilor. Prinsă în rolul de mamă ale cărei responsabilități presupun punerea în slujba copiilor, călătoresc des în trecut.
Spăl vasele și rememorez o anumită seară de iarnă. Mama urcată pe masa de la bucătărie să prindă perdeaua. Afară strigă o vecină îmbrăcată în haine de țigancă. Covorul alb cu albastru și ridicarea părților de mobilă pentru a băga cu mânuțele mele de copil marginile acestuia revin obsesiv.
Citesc pe canapea. La un moment dat las cartea deoparte. Ridic capul spre fereastră. Bradul mă fericește mereu. Anul acesta l-am împodobit în 2 decembrie. Acasă la mama și tata împodobeam bradul în Ajun. Într-o casă încălzită cu sobe de teracotă, bradul se făcea în camera neîncălzită. Așadar, bradul a ajuns să însemne luminițe, aburi de la frig și un fel de călătorie între două spații. Ca să admirăm bradul și să ne bucurăm de luminițele lui, traversam un hol, urcam scările, traversam al doilea hol. De la cald la frig pentru un sentiment de liniște, de speranță, de magie. Bradul a fost magia copilăriei mele. Promitea, cu frumusețea, mirosul, luminițele și alteritatea lui, o lume mai bună. Între-o lume mai bună sora mea și cu mine am fi avut un tată mai blând.
Conduc mașina și rememorez o lume trecută de care nici nu mai sunt atât de sigură. Vecina îmbrăcată în țigancă a strigat la poarta noastră într-o seară de Crăciun sau de Paște?!
Pe firul evocării aș mai scrie rânduri după rânduri. Dar nu mă interesează să povestesc. Ce nu vă povestesc e mult mai trist și dureros. Mă interesează apariția și manifestarea nostalgiei.

Trecutul, alegerile, viața confortabilă, ce nu-mi dă pace? Cât sunt eu în prezent și cât joc rolul mamei cuiva? Mama Marei, mama lui Mateiu mai lasă loc Duniei? Grădinița și școala îmi dau ore pe care uneori le irosesc în contemplare. Nu reușesc să-mi adun mințile să scriu sau să citesc. Mă învârt. Moștenirea lingvistică îmi servește o expresie. Mă învârt ca un coi în căldare.

Unde mi-e ambiția? Deschideam ușa de la bloc când am concluzionat că n-am conviețuit cu ambiția. În familie am crescut pe modul supraviețuire și nebunie. Mama s-a mulțumit cu puțin. Tata s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma. Ca să-ți dorești o viață glorioasă trebuie să ai habar că există una și că ți se poate întâmpla chiar ție. Mi s-a întâmplat o viață ușoară. Cred că aici am câștigat și am pierdut în aceeași măsură. Confortul te tocește. Maternitatea pune frână. La mulți ani! Ai împlinit 40 de ani. Ce faci cu viața ta?,  a devenit Ce ai făcut cu viața ta?

M-am descurcat.

Am grijă, de la temperaturile scăzute, să bag dimineața cât mai devreme la spălat. Să aibă timp hainele să se zvânte. Îmi place verbul ăsta, a se zvânta. Parcă aș fi din nou la mama acasă. Le întind pe terasă să ia aer. Să înghețe. Apoi le usuc pe calorifer. E o plăcere. Refac și retrăiesc viețile mamei și bunicii.

Scutur hainele și le așez pe sârmă. Mi se ivește în gând Constantin Noica. Ah, Jurnalul de la Păltiniș! A marcat sufletele cititorilor mioritici. Noica trăia altfel diminețile: micul dejun, plimbarea, lectura, scrisul, aprinderea focului și impresia puternică de primordialitate.

La masa din bucătărie, deasupra unei căni de ceai verde cu iasomie, i-am destăinuit și lui Făt Frumos ce mă frământă când gospodăresc. În cea mai mare parte a timpului gospodăresc și mamicesc. Restul de timp îmi îngrijesc mintea. Suficient cât să nu-mi pierd stima de sine. Este foarte important pentru mine să pot să mă respect.

M-am respectat în aceste zile tulburi că m-am aflat în tabăra cetățenilor cu vederi europene. Exult că s-a anulat turul doi la alegerile prezidențiale. La acuzația că îi consider pe votanții lui Georgescu proști răspund cu modestie. Nu din cauza prostiei ne atacăm reciproc, ci din cauza sărăciei, ignoranței și suferinței. Votanților lui Georgescu le lipsesc informația corectă și spiritul critic.

Într-o familie adultul decide ceea ce este corect și sănătos când, prin comportament, copilul derapează. În scenariul acesta imaginat de mine, toți ne asemănăm cu copiii. CCR reprezintă adultul. Și noi, ca părinți, uneori luăm măsuri cu întârziere, dar le luăm spre beneficiul copiilor. Curțile constituționale au apărut recent în viața noastră, după al Doilea Război Mondial și au rolul de a nu permite derapaje dictatoriale și autoritate. Germaniei lui Hitler i-a lipsit o Curte constituțională. Știm ce a urmat după ce Hitler a ajuns la putere.

Decizia CCR este un ajutor extraordinar în ciuda a tot ce s-a speculat, oricum niște deducții deloc folositoare.

Gândirea mea critică i-o datorez și Jurnalului de la Păltiniș chiar dacă diminețile mele nu descind din vremurile primordiale.

Viața merge mai departe, așa este vorba. Tuturor ne-a trecut pe la urechi. Dar e corect? Viața chiar merge mai departe? Planeta continuă să se învârtă. Ea merge mai departe. S-a rotit înainte de apariția omului și va continua și după dispariția lui. Viața, cum o cunoaștem noi, adică prin reprezentări, nu merge neapărat mai departe. Viața românilor are șanse crescute să nu meargă mai departe dacă ne dăm votul unui farsor. Nu va mai merge înainte cu democrație. Adică? Poporul nu va mai participa la conducerea societății. Poporul va accepta și se va supune. Pentru părinți am un exemplu. Practicați parentingul autoritativ sau cu autoritate? Acordați atenție nevoilor și dorințelor copiilor? Vocea le este auzită? Acesta ar fi stilul autoritativ similar cu un guvernământ democratic. Sau. Practicați aplicarea regulilor stricte și nenegociabile? Pretindeți supunere și vă impuneți cu forța și violența? Acesta ar fi stilul autoritar similar iubitorului de popor, Putin.

La revoluția din 1989 aveam șase ani. N-am trăit comunismul, am debutat ca ființei umană într-un stat cu regim dictatorial. Sunt prima generație de elevi care a studiat cu manuale conținând o gaură. O lipsă transmitea un plus. Un copil de șase ani ca mine poate și-a vârât degetul în gaură și a râs. A continuat apoi să umple acea gaură. Am umplut-o cu amintirile bunicilor și părinților, experiențe personale, de familie și spațiu geografic. Nu toți au experimentat comunismul la fel. Numitori comuni au fost frica, suspiciunea, ignoranța, o casă și un serviciu. Casa și salariul trezesc nostalgii în unele persoane. Instabilitatea financiară prezentă le-a modificat memoria.
Eu n-am memoria comunismului și mă bucur. Comunismul mi l-am însușit din cărți de istorie, din vizitarea lagărelor, din poveștile celor bătrâni. De la ei mi-a rămas foamea. Lubenița gustată de o bunică a venit sub forma unor felii ascunse în găleata de tărâțe a porcilor. Mama ei lucra la o familie înstărită. Și atunci, ca și acum, privilegiații s-au bucurat de viață. Clasa privilegiaților nu o să dispară niciodată. Tot ce putem face este să veghem asupra lor să conducă lumea după valori democratice.

Vegheați în 8 decembrie să ne îndreptăm către ordine, securitate, bunăstare economică și justiție. În felul acesta ne reprezentăm viața în prezent. E cineva dispus să riște viitorul? Fiți suspicioși politici. Nu votați omul, votați direcția. Direcția este una singură. Se numește Europa.

Tocmai în aceste zile tulburi am avut parte de o întâlnire extraordinară. Am petrecut câteva ore alături de o persoană îndrăgostită. Prima lună a două suflete care se miră mult unul de celălalt. Cum de nu li s-au intersectat drumurile până acum? Cum de nu au nevoie de vorbe ca să se înțeleagă? Cum de se privesc fără presiunea femininului și fără agresivitatea masculină? Cum de erotismul îi consumă fără așteptări, critici, jocuri de putere? Cum de?
Când te îndrăgostești totul devine posibil prin zăpăcirea reprezentărilor lumii până la regresia la timpurile imemoriale.

Scurtul contact cu o îndrăgostită m-a ajutat să suport vrajba dintre români. Ne certăm. Ne certăm în familie. Ne certăm cu prietenii. Ne certăm cu străinii. Eu cu cine votez?, înseamnă ceartă.

Mara și Mateiu mi-au atras atenția și ei. Mara, adolescentă deja, a desfăcut la școală subiectul alegerilor, dar prin filtrul religiei. La discuția unor colegi despre originea omului, divină sau din maimuță, Mara a ales să tacă. Mama, Darwin a zis că avem strămoș comun cu maimuțele, nu că o maimuță s-a transformat în om, așa-i? Corect. Oricum nu m-am băgat. Hm! Mateiu, mândru prichindel, a refuzat vineri să îmbrace un articol de la un costum popular. I-am explicat ca să sărbătorește ziua României, țara în care s-a născut. A continuat cu nu. Nu vrea, nu poartă. Când l-am luat de la grădiniță l-am chestionat în legătură cu hainele celorlalți colegi. Mama, eu le-am spus că nu azi este ziua României, le-am spus. Ce se naște din pisică șoareci mănâncă. Asta-i vorba. I-am născut pe amândoi cu materialul meu genetic, dar își manifestă voința diferit. Mara preferă marginea observatorului. Mateiu preferă provocarea.

Dar cel mai mult mi-a atras atenția țara. E ca un copil la divorțul părinților. Mama și tata se ceartă, iar copilul suportă consecințele. Votanții lui Lasconi și votanții lui Georgescu întruchipează figurile autoritare care în loc să comunice și să coopereze pentru binele țării, copilul debusolat și picat în capacana adulților, se vatămă reciproc. Țara o să plătească scump apucăturile cetățenilor și ale politicienilor diluați moral. Unora ne este frică de ceea ce ar urma sub conducerea lui Georgescu. Altora par să li se fi ascultat plângerile. O să vină Tatăl și o să-i pedepsească pe străinii care ne-au furat țara. O să se descotorosească de comunitatea LGBT. Străinii și comunitatea gay n-au permis spiritului dac să se manifeste. Ce simplist am prezentat totul! Firește, e complicat și de-a dreptul periculos. Tot ce am citit despre democrație mi se pare că este amenințat. Bătălia finală se va da în 8 decembrie. Nu susțin că cei care votăm cu Lasconi deținem adevărul. Susțin că diferențiem dovada de credință. A crede. A dovedi. Cu toții suferim, separat și împreună.

Ieșiți la vot în 8 decembrie. Credincioșii să se roage. Necredincioșii să-și controleze anxietatea. E datoria noastră să luptăm. Luați ștampilele și apăsați fără milă pe candidatul care pricepe democrația. Votați!

Foto: CRM

Liniștea din casă mă agită. Cum să funcționez dacă nu mă strigă nimeni?! Mâțele dorm. Mașina de spălat nu produce nici un sunet. Oalele nu fierb pe aragaz. Ce se întâmplă cu vecinii? Pereții au muțit. O mașină tocmai a trecut pe stradă. Liniște din nou. Pândesc mașinile care trec. M-am surprins. Mă așteptam să mă reped la scris, să profit de liniște.

Aș încerca să plâng. Nasul intuiește o presiune. În loc să plâng, mai că îmi smulg un cercel, o albinuță, din ureche. Mă deranjează teribil. Nu știu de ce și nu scormonesc. E treaba inconștientului și n-am chef să plonjez azi în sine.

Ieri am prânzit cu Făt Frumos. S-a nimerit să dispunem împreună de două ore libere. Despre ce credeți că am discutat la masă? Firește, alegeri, părinți și copii. Ne-a tihnit mâncarea în doi. Ieșiți din restaurant, ne-am îndreptat spre Prospero, brutarul de treabă al orașului, pentru pâinea cea de toate zilele.

M-am destăinuit când pășeam alături. Lipsurile materiale din copilărie m-au marcat. Nu le-am depășit nici în prezent. Drumul în viață mi l-am croit pe a corecta aceste lipsuri. Dealurilor de la Schela și cărților le datorez sufletul. Posibil să-l fi pierdut fără forța naturii și fără neobișnuitul poveștilor. Mi l-am păstrat. Am încercat să-mi explic sufletul în câteva rânduri. Am șters. Am un suflet și e suficientă, pentru text, afirmația. În ciuda sufletului, lipsurile din trecut nu mă scutesc de neplăceri psihice. Visez în continuare rafturi de haine. O singură dată m-am visat în Suedia pentru Nobel. Ce dispoziție glorioasă a urmat! De fiecare dată când visez haine mă trezesc nervoasă și dezamăgită de mine. Până când? Cât mai am nevoie să depășesc momentul? Nu-mi lipsește nimic în prezent.

Asupra energiei pierdute pe corectarea lipsurilor trag atenția. Atenție! Voi, cei tineri, concentrați-vă pe corp să-l țineți sănătos, pe minte să o stimulați, pe relațiile de familie și prietenie și pe un sens al vieții. Căutați cât mai repede să-i dați un sens prin a deveni parte din ceva mare. Cultivați în voi conștiința binelui comun cu trecere prin starea de bine personală. Fii bine să faci bine!

În cei 41 de ani am pierdut câteva trenuri. Le regret închipuindu-mi că un tren anume sau o oarecare stație m-ar fi îndârjit să renunț la confort și presupusa fericire. Confortul și fericirea m-au blocat în mine și în afara mea. Să cochetez cu ratarea mi s-a părut interesant și artistic la 20 de ani. La 30 de ani deja mă prinsese viața în mrejele ei.

Cu cititul și scrisul pe blog am înaintat blamând-mă și consolându-mă. În continuare mă pedepsesc și mă răsplătesc pentru a putea să-mi suport alegerile.

Cele mai importante alegeri din viața unei persoane sunt să citească, să se educe, să cultive rațiunea și bunul simț. Căderea în ridicol pândește la fiecare pas. Suntem la un pas de cea mai rizibilă aventură ca români. Să votăm un farsor.

Iubire și pace, românii mei, iubire și pace, voi urmașii lui Decebal și al lui Mihai Viteazu! Pentru ca țara să fie a noastră, atunci hai să ne împrietenim noi, cetățenii.

Mateiu mi-a comunicat, pe un ton dramatic, că el refuză să mai asculte de adulți. Adulții să facă întocmai cum vrea el. A subliniat cu autoritate. Cum vreau eu! A bătut și cu piciorul în gresia nouă de la Tempini. Noi doi, Mateiu și cu mine, purtam discuția la bucătărie. L-am rugat să meargă la Mara în cameră. Să bată înainte să intre. Să o roage să-i povestească despre subiectul cărții Împăratul muștelor în care s-a imaginat o lume fără adulți.

Curios de fire, Mateiu nu m-a refuzat. A bătut la ușa Marei și a repetat cerința mea. Mara a dat drumul tonului monoton de ce care încerc să o dezvăț. Un grup mare de copii sunt singuri pe o insulă. Cercetează și vânează. Nu au reguli. Le este frică de monștri. Cei mari își bat joc de cei mici, de cei grași, de cei slabi. Nu-i respectă și nu-i lasă să vorbească. Cei puternici conduc.

Mateiu a revenit către mine și mi-a îmbrățișat genunchii. Din gest am priceput că lumea fără adulți nu l-a încântat. El dorește în continuare să-i fac de mâncare.

Vă propun acum să vă imaginați o lume fără români. Cât ne conține lumea largă și cum ar fi afectată de dispariția noastră? Reprezentanții de anul acesta la prezidențiale m-au făcut să-mi doresc să dispar. N-am avut cu cine să votez în primul tur, iar în turul doi votez obligatoriu cu Lasconi.

Viața continuă. Gustul românilor s-a schimbat. Ni s-a servit pelin.

Că în turul doi avem un extremist ține în primul rând de eșecul clasei politice. Mi-ar arde obrazul dacă aș desfășura orice fel de activitate politică. Dojana bunicii îmi împurpura obrazul și-mi accelera ritmul cardiac. Oare ce discută în aceste zile, în jurul mesei, cu familia și prietenii, politicienii noștri? Ce cale ne-a mai rămas pentru realizarea intereselor personale? Asta presupun eu că se întreabă. Despre demnitatea cetățenilor nu menționează, nu dezbat, nu le pasă. Le-a vorbit Georgescu despre demnitate. Le-a vorbit suficient cât să trezească monstrul ignoranței. De 35 de ani educația și sănătatea s-au neglijat sistematic. Tinerii își iau informațiile de pe Tik Tok și nu fac diferența dintre informație și cunoaștere. Verificarea sursei nu pare să-i intereseze. De ce? Pentru că nimeni nu le-a explicat importanța. Azi se vorbea la Radio România Cultural despre legionari și Zelea Codreanu. Cei care l-au votat pe Georgescu nu ascultă Cultural.

Acțiunilor clasei politice li s-au alăturat cu intensitate atitudinile celor două Românii, românii care le știu pe toate și românii care știu că le știu pe toate. Nu e chiar același lucru chiar dacă așa vi se pare. În urma dezbinării cetățenilor ne-am trezit, după o noapte furtunoasă, eroi caragialești.

Consider că e datoria mea să citesc cartea lui CG. Fragmentele descoperite pe internet nu le pot considera dovadă până nu le verific. Caut confirmarea pentru: ... ar trebui oprite avorturile și scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualității și orice propagandă în favoarea ei. Sunt condiții nenegociabile dacă vrem să ne mai păstrăm verticalitatea ca oameni și trăinicia ca neam.

Pentru mine este suficient acest fragment ca să recunosc lipsa calităților pozitive. România necesită un lider, nu un înstrăinat de vremurile actuale.