Să râdem înainte de toate
Urmează o înștiințare scrisă și expusă public. Nu știu cât este de interes general.
Mi-am înscris blogul la un concurs pe Hyperliteratura, Cel mai bun blog de carte din România #2016 (ediția I).
Cititorii nu au nimic de făcut, nu se votează, există un juriu. Vă anunțam. Rar am participat la orice fel de concurs, nu știam să pierd. Am învățat. Pentru personalitatea mea, esențială este participarea și nu pierderea sau câștigarea.
Text scurt. Mulțumesc.
Am crescut, ca fiecare individ, în obișnuințele și convingerile părinților. Folosea mama, pentru a mă întâmpina când reveneam acasă, următoarea vorbă: iar ai umblat brambura toată ziua!
Îmi dau seama acum că niciodată nu m-am oprit în a întreba ce semnifică un cuvânt. De exemplu brambura. L-am preluat, l-am perceput, cu siguranță nu l-am priceput la vremea respectivă. Am crescut într-o intensitate a cunoașterii senzoriale.
În copilăria mea, datorită epocii și geografiei, un cartier mărginaș al Severinului, a umbla brambura ținea de firesc. Ieșeam în stradă, la dreapta dealuri și păduri, în stânga Dunărea. Cum să nu exclame mama, la apus când intram în casă, acel ai umblat brambura toată ziua?!
Mai târziu, am transformat brambura în a călători. Am început prin a descoperi lumea prin păduri, dealuri întinse, ogașe create de ape sau cărărui pe lângă calea ferată. Am privit ani de zile trenurile trecând și am adunat din urma lor niște pietricele mici, fierbinți și mov.
Într-o zi, într-un martie ploios, am coborât din metrou și m-am oprit în mijlocul unei piațete, Piazza del Popolo. Am avut senzația că toate trenurile mele din marginea Dunării pe care le-am urmărit curioasă m-au adus acolo.
Orice pământ ajung să calc în vizitele mele, mânată de dor de ducă, de cunoaștere, de interes, la un moment dat mă opresc. Stau nemișcată nu pentru a admira, ci pentru a-mi aduce în memorie strada neasfaltată și plină de gropi de la Schela, dealurile și pădurile, Dunărea și ogașul unde înfloresc din copilărie lilieci.
Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România. Printre plăceri, le am pe categorii, a călători stă la priorități. Orice călătorie m-a făcut mai româncă. Oriunde în lume am prezentat geografia mea, prin limbaj sau haină. Dar întotdeauna aș vrea să revin, să mă aștepte mama cu iar ai umblat brambura toată ziua!
Aș umbla, aș umbla toată viața fără oprire, dar să știu că mă întorc acasă. Călătoriile sunt firești, lumea e un gogoloi, iar omul îi dă semnificații. Acasă e însă un sentiment. De cele mai multe ori departe de orice rațiune sau bun simț.
Acasă, loc natal, familie, casa unde locuiești, singurul loc posibil în care individul dovedește singurătatea ca o limită și nu ca un fel de a fi.
Niciodată nu ești singur acasă. Acasă ești, iar limitele încep prin rostire. Acasă poți să rămâi mut. Acasă.
Pentru o stare sufletească intensă și deplină, am nevoie de ceai verde cu iasomie. Cutia de ceai, un obiect metalic reproducând o pictură a lui Klimt, Sărutul, a rămas goală de săptămâna trecută când am părăsit Timișoara pentru Severin.
Azi, pe o ploaie măruntă și deasă, sub o umbrelă pembe cu zâne a Marei, mă dusei la Miracolul plantelor să corectez lipsa ceaiului. Întorcându-mă acasă, mă zgâii la vitrinele buticurilor. Îmi atraseră atenția fardurile și mai că nu verbalizai boială și sulimăneală.
Mă încercă un sentiment de îngâmfare.
Cu ochii în vitrină, sub o umbrelă caraghioasă, ignorând cererile insistente ale unei cerșetoare, descoperii cum pot corecta câteva verigi în prezentarea femeilor românce. Aș îndrăzni să alcătuiesc un set de reguli, și contrar obiceiului, să recomand.
Recomand să renunțați la fardurile ieftine. Ieftin, în industria cosmeticelor, semnifică compromis până la primejduirea sănătății. Nu am cercetat ingredientele și pigmenții, articolul cântărește puțin ca sursă credibilă în confecționarea fardurilor de pleoape. Mai mult îmi dau cu părerea.
Nuanțarea chipului, pleoape, pomeți, buze, atrage, aveți dreptate, dar nu cu efectul dorit. Fenomenul care rezultă este similar nerăbdării probate în fața pomului de Crăciun înainte să aprindem instalația electrică. Felicitări, v-ați transformat într-un pom de Crăciun.
Renunțând la farduri, păstrați banii și luați un rimel și un ruj de calitate. Rezultatul: un chip dintr-o dată scăpat de produse chimice și pătrunzător. Cu răbdare și îngăduință, priviți-vă în oglindă. Iubiți imperfecțiunile, ele fac diferența. Defectele majore pot fi corectate și de bisturiu. Cine judecă e doar un sărac cu duhul. Suferința poartă același nume la fiecare persoană, dar durerea traduce o lipsă diferită a indivizilor.
Reguli:
– mai puțin machiaj.
– întotdeauna SPF.
– rimel pentru recunoșterea oficială a vorbei ochii sunt oglinda sufletului.
– ruj pentru un moft sau o aroganță.
Mai puțin fard, mai multă economie și o reducere considerabilă de îmbolnăvire a pielii. Știți că pielea este un creier exterior? Are Thomas Mann, în Muntele vrăjit niște pagini excepționale, bezmetice despre piele, funcțiile ei și cum ne influențează.
Renunțați la sulimăneală și boială, purtați atitudinea naturală sprijinită. V-aș garanta și atracția exercitată asupra sexului opus, dar poate unele dintre noi avem și alte preocupări. Eu port o carte în geantă mereu. În cafenele și la terase citesc, dar întotdeauna ridic ochii cu genele lungi și rimelate, și privesc. Cochetez. Apoi îi pun la loc pe paginile de carte.
Recomand atitudinea naturală sprijinită.
Purtați-o!
Tania Popa pentru #poartaocarte.
Va urma…
– Las ușa deschisă. Codul de la intrare, 9cheie, 8809. Ai reținut, da? Eu intru la duș. Faci cafeaua până ies, am și o sticlă de vin în frigider. Te pup.
Femeia opri telefonul. Îl așeză pe raftul cu prosoape și începu să se dezbrace. Transpirase de la atâta șmotru. Își mirosi degetele și simți mirosul înțepător și sufocant al Nufărului. Dar în sfârșit terminase curățenia. Aruncă hainele în coș și intră în cadă. Primul jet de apă o făcu să geamă de durere. Spatele o chinuia, pielea agresată de la dezinfectante o ustura, întreg trupul părea că se retrage la poziția fetală. Se chirci în cadă. Apa creștea și o dezmierda în timp ce ocupa întreaga suprafață a pielii. Atipi pentru câteva secunde. Ieși din cadă, se șterse pe trup zgâindu-se la imaginea ei. Făcuse o treabă excelentă în lustruirea oglinzii. Îi arată acum atât de clar imperfecțiunile, celulita, fleșcăiala de la brațe, aspectul lăptos al picioarelor. Luă crema și se frecă energic pe tot corpul, insistând pe picioare și la coate. Își luă chiloții, trase tricoul alb de bumbac peste cap, șosetele în picioare și ieși.
La bucătărie, prietena ei fuma pe fereastră. Făcuse cafelele, scosese sticla de vin din frigider și două pahare din dulap pe care ea le băga la loc.
– Nu mai bem vin?
Femeia zâmbi în timp ce așeza paharele la locul lor.
– Ba da, dar le schimb cu unele mai mari. După nevoile mele și ale tale. Eu nu fac în fiecare zi șmotru, iar tu nu te desparți în fiecare zi de bărbatul iubit.
Cealaltă femeie trase ultimul fum, stinse țigara, dădu de două ori cu mâna prin aer, și închise fereastra. Se așeză la masă și sorbi din cafea.
Prietena ei puse două pahare de vin pe masă, le umplu, bău din paharul ei, îl umplu la loc, apoi luă loc pe scaun.
– Îl mai iubești?
– Nu, nu-l mai iubesc.
– V-ați mai întâlnit?
– După ce plec de la tine. Mă obosesc toate întâlnirile astea. Nici măcar nu le înțeleg. Dacă nu am fost bună pentru el în cuplu, ce prieteni să fim acum?
– Mi se pare firesc. Ați locuit 5 ani împreună. Nu te poți desprinde atât de ușor.
– Ba se simte vinovat. Ăsta e motivul lui. Vinovăția. Iar vinovăția asta mă obligă pe mine să-l suport din când în când.
– Și asta e firesc. Te-a înșelat. Ce ai vrea să simtă?
– Aș vrea să mă lase în pace. Nu pot fi prietena lui. Și ce să vorbesc cu el?
– La ce te referi? Femeia mai luă o gură mare de vin și își lipi paharul rece de obraz. Îi ardea. Gustul vinului, puțin dulce, ușor grețos, o făcea să soarbă cafea după fiecare gură de alcool.
– La ce să mă refer? La capacitățile lui intelectuale. Când mă întâlnesc cu tine nu vin să vorbesc despre vreme.
Femeia nu știa cum să-și ascundă sentimentul de satisfacție. Rânjea și își acoperi jumătate de față cu paharul de vin.
– Mă flatezi și îmi place atât de mult. Ce reacție copilărească, îmi cer scuze. Să revenim la tine, la voi. Mă surprinzi. Întotdeauna am considerat că soțul tău e o persoană inteligentă.
– O fi, este în domeniul lui, dar nu avem ce să discutăm.
– Ești furioasă. Încă nu te-ai calmat.
– Sunt și furioasă, dar prietenă nu pot fi cu el. E simplu. Nu am fost bună pentru el în cuplu, a ales-o pe cealaltă, nu suntem prieteni și nu am fost niciodată.
– Dacă a ales-o pe cealaltă nu înseamnă că e neapărat mai bună, ci mai nouă. Greu putem lupta cu ceva nou, în cazul nostru, femei de 40 de ani, greu putem lupta cu femeile de 20. Mută unghiul, ce naiba?! Îl cunoști. E același om.
– Nu-l mai cunosc. Credeam că îl cunosc. Nu l-aș fi crezut capabil de minciună, de trădare.
– Ziceai că nu-l mai iubești?
– Nu-l mai iubesc. Nu am fost bună pentru el. Nu-l mai iubesc.
Zâmbete, compasiune, înțelegere, mult vin, discuții interminabile, râsete puternice, ieșiri nocturne și matinale, pierderea noțiunii de timp, mese copioase. Pentru că prietena ei nu mai iubea.
– Nu-l mai iubești.
(eu nu te cred) De nerostit.
De câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.
Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.
Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.
Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.
Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.
Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.
Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!
Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.
Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.
Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.
Viața mea. Mea este un pronume posesiv.
Lăsați-mă în viața mea.
Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.
Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.
Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.
Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.
În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.
Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.
Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.
Pentru că la început a fost cuvântul.
Dragi bărbați, ați observat că există femei bune, plăcute, excepționale doar prin comparație cu fosta sau cealaltă?
Sugestie. Luați poziția gânditorului.
Ce spune asta despre caracterul ei? Eu pricep un calificativ, un suficient, ceva între insuficient și bine. Persoanele suficiente, indiferent de sex, reprezintă o amenințare pentru umanitate.
Zic.
Foto: Flavius Neamciuc
Oricât de neplăcute și plictisitoare găsesc manifestările bruște de pe facebook, le recunosc utilitatea. Am aflat despre medicul specialist neurochirurg Leon Dănăilă. O să las link la nume. V-aș da și timp, dacă ar fi cu putință, să citiți tot ce scrie.
Prima dată l-am zărit într-o fotografie în metrou cu un titlu țintind senzaționalul. Mi-e lehamite de senzațional, iar apucătura oamenilor de a stârni compasiune pentru un interes propriu, de deificare, mă îngrețoșează.
Un om merge cu metroul. O persoană alege ca mijloc de transport trenul subteran pentru a se reîntoarce acasă. Au considerat unii specialiști în probleme de morală, lumea întreagă e plină de ei, că nu se cuvine ca o personalitate asemenea doctorului Dănăilă să călătorească cu metroul, iar nu știu care alde, să dețină mașini scumpe și grețos de scumpe.
E firesc să alegi metroul ca mijloc de transport. În epoca noastră e rapid. Când am ajuns în marile orașe europene, Paris, Londra, Roma, Viena, Barcelona, Moscova, și am coborât la subteran, m-a încercat admirația și recunoștința pentru realizările societății actuale. Rar experimentez gratitudinea pentru colectivitatea în care mi-au fost date zilele. Metroul din Moscova a devenit punct de atracție, se vizitează ca oricare altă atracție turistică.
Dacă aș crea poezie, m-aș avânta să fac o odă metroului.
Lipsită de sensibilitatea poetului, la mine se impune o potrivire între concept și imagine, notez că metroul reprezintă un apogeu și mă bucur să profit de fiecare dată când am ocazia de înfăptuirea unor proiecte elaborate.
Alegerea doctorului Dănăilă dovedește spirit practic, inteligență, bun simt și o opțiune personală, evident nerespectată de părerea masei dornică să compătimească pentru a avea motive de ură.
Cu facebook-ul, cu puseul de femeie la menopauză datorat utilizatorilor, a ajuns și la mine numele doctorului și mă declar mulțumită. Mi-ar plăcea să-i citesc o carte sau două, cât îmi permite mintea mea. Întru respectul personalității și realizărilor doctorului Leon Dănăilă, deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator, și este autor a 39 cărți de specialitate, lăsați mila și aruncați-vă ochii pe cărțile lui. Mila poate și să ofenseze, mai ales când nu există motive, ci percepții și false percepții ale vieții.
Eu aș alege Psihoneurologie, Sculptură în creier sau Chirurgia Psihiatrică. Rămâne de văzut dacă o să ajung în posesia lor.
Leon Dănăilă, de citit și admirat.
O izbi în față. O mișcare scenică prin lentoare. Își lăsă capul ușor pe spate și strâmbă din nas.
Aerul era sufocant. Bătea soarele în ferestre, iar încăperea devenea o seră. Fructele și florile îi împrumutau aromele și mirosurile, dar fără să facă o favoare locului sau persoanei care deschidea ușa.
Se duse pușcă spre geamuri. Călcă pe petale de bujori, iar tălpile goale transmiseră un fior. O senzație de rece și ud. Se opri. Ridică un picior. O talpă colorată, roșu spre violet. Iar strâmbă din nas. Dădu drumul piciorului din strâmtoarea mâinii.
Deschise fereastra și se aplecă în față. Inspiră. Își ținu respirația câteva secunde și închise ochii. Cât e până jos? Poți să mori de la o asemenea înălțime? Un stejar mare și bătrân nu îi permitea pământului să se facă văzut. Ce straniu! Muma lui, muma stejarului, iar stejarul îi ascunde chipul. Te poți referi la pământ altfel? Nu simți pământul când rostești mamă, dar ce emoție când înlocuiești mamă cu mumă!
Ce gânduri! Oare de unde îi vin?! Un porumbel s-a așezat pe pervaz. Un revanșard. Penele din jurul gâtului îi sunt înfoiate și se mișca în stânga și în dreapta ca un înfumurat.
Femeia ridică capul. Undeva în stejar s-a întâmplat ceva. Sau poate la un pervaz de la blocul de peste stradă. Cui îi afișează aroganță porumbelul de la fereastra ei? Nu zărește nimic în jur, nu sesizează nici o mișcare, dar e sigură că undeva există un alt porumbel sau o porumbiță.
Se retrage de la fereastră. Privește peste umăr. Numai petale pe parchet. Tălpile! Și pe tălpile ei. Trebuie să scoată aspiratorul, să dea cu mopul, să. Afară verdeață, răcoare, păsărelele cântă. În cealaltă cameră se află pruncul și aspiratorul.
Privește din nou stejarul. Mai măsoară cu privirea distanța până jos. Porumbelul dispăruse. Ciripitul încetase. Asta ar putea fi liniștea. Nu o cunoaște. Ea are mereu un vâjâit în ureche. E o boală. Simptomul, tinitusul, o face să perceapă sunetul în ureche. Meniere, bolii, îi datorează vertijurile și scăderile de auz. Fix ca acum.
Poate să fie liniștea. La ea e un simptom.
Plânset. S-a trezit fetița.
