Călin Stanciu Junior pentru #poartaocarte.
Michel Houellebecq, Platforma.
Va urma…
Am hotărât să nu mai vorbesc din auzite. Ăsta a fost un moment favorabil al vieții. Decizia a venit oarecum târziu, prin facultate.
Am început să verific. De ce cred asta, cum am ajuns să cred asta?!
Am scuturat verbul a fi al etniilor prima dată. Am crescut lângă un tată rasist. Am privit evreii, țiganii, negrii, nemții, italienii, pe cât a fost cu putință, prin filtru personal. M-am îndrăgostit de Mihail Sebastian, am conversat cu țiganii, am admirat actori de culoare, am citit istorie, am vizitat Italia.
Cu o asemenea decizie nobilă și umanistă, există convingeri care rămân înfipte în noi fără să ne dăm seama. Ultima căpușă înfiptă în raționament de care am devenit conștientă conține o antipatie. Mereu m-am referit la italienii adulți de sex masculin ca fiind niște crai ofiliți. Le cer scuze. Dar să nu galopez în poveste.
Am notat căpușă. Mi-am ales cu grijă parazitul. O căpușă se înfinge în carnea noastră, trăiește cu noi, ne îmbolnăvește și are puterea să ne ucidă. La fel fac convingerile. Se înfig, există individual, ne infectează și ne nimicesc.
Ce am avut eu cu italienii? Cu acei bărbați cu vârsta cuprinsă între 45 și 60 de ani să-i numesc crai ofiliți?! Mă deranja pretenția lor pentru carnea fragedă a tinereții. Găseam umilitor acordul duduilor de a le sta alături. Exista o gâlceavă în mine fără ordine.
Am purtat convingerea asta până de curând. S-a întâmplat să mă așez la o terasă în aglomerata Romă. Să-mi păstrez ochelarii fumurii pe nas, soarele sfredelea. În fața mea ședeau două doamne. Ca să înțelegem diferența la nivel de limbaj, un limbaj social aici, sunt doamne în Italia, în România ar fi două babe.
Amândouă aveau în jur de 80 de ani, poate mai mult. Pielea oxidată până la stafidire arată convingător timpul scurs de la naștere. Slăbirea excesivă a pomeților și a încheieturilor mâinilor m-au atras și mi-au provocat un șoc cultural.
Femeile alea, babele alea simțeau viața, și-o doreau în toate zbârciturile lor. Fiecare sorbea dintr-un pahar cu gheață puțin coniac. Am dedus lichidul după culoare, pahar și cantitatea redusă. Ce drept am avut eu să fac bărbații de 45 de ani italieni crai ofiliți? Ei la 40 de ani își încept viața. O simt și o afirmă inclusiv prin hainele caraghioase. Nu m-am rușinat de convingerea mea, de greșeala în care am persistat atâția ani fără să mă chestionez vreodată. Rareori poți justifica antipatiile.
M-am necăjit ca persoană educată ce pretind că sunt. Le-am zâmbit doamnelor cu bunăvoință. I-am dat surâsului semnificații. Am pus în ele scuze și păreri de rău.
Am rămas cu o bucurie. Am mai smuls din mine un parazit, o convingere. Mi-a trebuit un șoc cultural să devin conștientă. Mă simt mai ușoară sufletește. Pe cele două doamne le păstrez într-o imagine sacră, să mă inspire întru venerația bătrâneții mele destul de îndepărtate.
Acesta este un alt moment favorabil al vieții.
Mi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.
Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!
Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.
Reconfirm: aprob avortul.
O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.
Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.
Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.
A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.
Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?
Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.
Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?
Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.
Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.
Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!
Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.
Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.
Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.
Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.
Reconfirm: aprob avortul.
Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.
Sincer!
NU FACE.
Îmi place sau nu, Mara îmi cere să privesc cu ea la desene. După un an întreg cu Sponge Bob, îmi repet, când poftesc la turtiţe Krusty krab, că nu au corespondent în realitate. Da, mi s-a întâmplat de câteva ori!
M-am distrat prima dată. A doua oară m-am încruntat, iar într-o zi m-am întrebat dacă să-mi fac griji. Mi-am revenit în urma unei greşeli de gramatică.
Pe lângă Sponge Bob, urmăresc şi Sirenix, Alvin şi veveriţele sau Spioanele. La Sirenix am auzit prima dată.
Nu fă asta, nu fă asta! Apoi am devenit atentă. Nu fă, nu fă, nu fă în toate filmele de animaţie. M-am indignat. Încă o revoltă sufletească în zbuciumul de toate zilele. Lângă Mara am încercat să vorbesc o limbă curată şi corectă. Anii petrecuţi acasă sunt elementari, şcoala vine să completeze. Am crezul acesta, unicul păstrat. Omul e format până la 5 ani, la şcoală, în adolescenţă, în viaţă, scoate ce a introdus.
Desenele, cu greşelile lor frecvente de gramatică, fixează în memoria copiilor un anumit limbaj, cu accent pe ascultător.
Lumea se confruntă cu foamea, războaiele şi imigranţii, dar lumea mea suportă o depreciere a limbii cu o atitudine indiferentă. Că sunt desene, că majoritatea aşa se exprimă sau marea majoritate, că studiourile fac traducerile şi angajările! Uite aşa pleonasmul şi tautologia ajung lecţii plictisitoare şi inutile în manualele şcolare. Un manual nu rezistă în faţa inteligenţei unei instanţe ca mama sau tata care se fac înţeleşi şi plătesc cursuri de limbi străine.
Rândurile de mai sus, exerciţiu de ironie.
Mi-am zis şi o să pun în practică, indiferent de rezultat, că o să scriu celor de la studioul de la Oradea. Acolo am înţeles că se fac traducerile pentru canalele de copii.
Nu primesc sfaturi cu nu fă asta, nu o să schimbi nimic!
Ascult cuminte şi zâmbitoare încurajări.
Fă asta!
Zic!
Am anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.
Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.
Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.
În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.
M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.
Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.
Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.
Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.
În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.
Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!
Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.
Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.
Belgrad, Tesla, o să vin, promit!
– Cât a trecut? A trecut un an?
– Mai lipseşte o lună.
La o terasă din centrul oraşului, la cea mai retrasă masă, izolată prin postamente care susţineau uriaşele umbrele de la Pepsi, doi tineri îşi şopteau la ureche. La fiecare replică, se aplecau spre urechea celuilalt. Ochelarii fumurii sprijineau, dacă cineva le-ar fi acordat atenţie, ideea de conspiraţie.
Nimeni nu le purta grija. La o masă, în colţul opus, mai era o femeie, o mămică cu fetiţa ei. Tocmai o aşezase pe canapeaua de nuiele şi îi pusese în mână un biberon mare cu un lichid colorat. La bar, chelnăriţa şi barmanul, amândoi cap la cap, se holbau pe ecranul unui telefon.
– Ce ziceai?
– Nu am zis nimic. Stai să-mi iau geaca pe mine, e răcoare. Femeia s-a mişcat uşor spre dreapta adunându-şi umerii. Mâinile îi îngheţaseră, iar cafeaua aia nu mai ajungea. Chelnăriţa şi barmanul priveau la acelaşi telefon, dar acum râdeau.
– Asemănările m-au amuzat, dar diferenţele mă zăpăcesc.
– Asemănări?
– Da. Fumează aceeaşi marcă de ţigări.
Bărbatul s-a lăsat pe spate şi a scos un sunet ridicol şi vesel. Râdea cu poftă.
– Îi place Seinfeld?
– M-am gândit la tine când am descoperit că nu-i place. Altă asemănare. Nici fostul soţ nu gusta umorul din Seinfeld. Fostul meu soţ, iubita ta, iubitul meu nu consideră absurdităţile din lucrurile fireşti haioase. Noi ne prăpădim de râs, ei ne privesc cu îngăduinţă. Nu o să discut acum despre inteligenţă pornind de la Seinfeld.
– Dar nu crezi?!
Discursul şi apropierea dintre cei doi s-au frânt de la tava chelnăriţei. Spaţiul dintre postamente îi permitea să servească doar printre clienţi. Îi separa şi îi obliga să se îndepărteze unul de altul. Fiecare a privit în partea opusă. Au revenit după ce consumaţia era în întregime pe masă. Ea a apucat cu amândouă mâinile ceaşca. Să le încălzească puţin. El şi-a preparat cafeaua şi a sorbit.
– Înveţi să accepţi alte obişnuinţe. Înţeleg, e greu.
– Am fost dezorientată, mai ales în primele luni. Am decis să mă străduiesc. Dacă nu o să funcţioneze, şi muncesc ca un bou în jug la relaţia asta, o să-mi dau voie să fiu egoistă. O să nesocotesc interesele altora şi o să fac numai ce vreau eu.
– Ce copilă eşti!
– Posibil, dar te rog, dă-mi ceva din experienţa ta în cuplu, să aplic în relaţia mea. Ai un altgoritm?
– Am o atitudine, compromisul. Şi uneori mă retrag la casa de la sat pentru câteva zile. Chiar nu am habar, iubita mea şi cu mine suntem doi oameni singuri într-o relaţie.
– Doi oameni singuri într-o relaţie, doi oameni singuri într-o relaţie, asta sună aşa…
– Cumplit, groaznic, înfiorător, adevărat!
– Mi s-a făcut şi mai frig.
Femeia şi-a strâns geaca peste piept şi nici unul nu a mai scos nici un cuvânt.
Unii caută cu toate puterile cafeaua de dimineață. Alții își pierd nădejdea dacă până la 35 de ani nu au făcut copii. Mulți exasperează dacă nu-și au numele pe un contract de vânzare-cumpărare al unui imobil.
Rostul vieții prin realizări, a stabilit societatea.
În același ton, cu disperare, umblu după un dialog cu persoane spirituale. Să nu aud vorbindu-se despre vreme, copii, canalizări, drumuri neasfaltate, idiosincrazii la locul de muncă, mâncare sau facturi de telefon sau curent.
Îmi doresc, din când în când, să-mi răsfăț auzul și mintea cu cercetări metafizice, studii de filozofie sau religie, istorie, semiotică, iar acum, zilele astea, să miros liliacul până uit de mine.
Cu asemenea pofte, am ajuns luna asta la Schimb de cărți. Marea mi-a fost răsplata. În jurul discuțiilor despre cărți, am ajuns să dezbatem despre conștiința de sine. Poziția mea față de conștiința de sine, sub influența lecturii lui Noica, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, a prilejuit un discurs în contradictoriu. Sorin Oncu a respins socoteala mea.
Eu am susținut și îmi mențin părerea, conștiința de sine ține de educație și civilizație. Un prunc nu are conștiință, mama este o prelungire a lui. Mai târziu, când rostește eu și se identifică cu o imagine, ființa umană devine persoană.
În plus, că am amintit de Povestirile despre om, Noica și Hegel, am reținut că oamenii au nevoi biologice, la fel ca animalele, dar își satisfac și nevoi nebiologice. Hegel vine cu exemplul realizării sociale.
Nu am ajuns să ne strângem mâinile într-un acord, ci într-o promisiune. O să ne întâlnim separat, Sorin Oncu și cu mine, și o să-mi anuleze tot discursul. Nu pot pune conștiința de sine pe seama devenirii și a educației. Zice el.
Eu susțin că ține de educație, devenire și civilizație.
O ultimă notă: nu vreau să am dreptate și nici nu e important acest aspect, esențial mi se pare subiectul ca preocupare a unor indivizi care au cont de facebook, greutăți financiare, dileme sufletești și griji superficiale.
V-am povestit și dumneavoastră. Eu v-am povestit, persoană cu conștiință de sine.
