Recent Posts by Dunia

Tesla. Bucuria pretinde dinari și un loc de parcare

13020553_1187441611265991_923929911_nAm anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.

Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.

Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.

În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.

M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.

Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.

Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.

Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.

În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.

Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!

Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.

Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.

Belgrad, Tesla, o să vin, promit!

Doi oameni singuri într-o relaţie

531513_10151450250370854_537875420_n– Cât a trecut? A trecut un an?
– Mai lipseşte o lună.
La o terasă din centrul oraşului, la cea mai retrasă masă, izolată prin postamente care susţineau uriaşele umbrele de la Pepsi, doi tineri îşi şopteau la ureche. La fiecare replică, se aplecau spre urechea celuilalt. Ochelarii fumurii sprijineau, dacă cineva le-ar fi acordat atenţie, ideea de conspiraţie.
Nimeni nu le purta grija. La o masă, în colţul opus, mai era o femeie, o mămică cu fetiţa ei. Tocmai o aşezase pe canapeaua de nuiele şi îi pusese în mână un biberon mare cu un lichid colorat. La bar, chelnăriţa şi barmanul, amândoi cap la cap, se holbau pe ecranul unui telefon.
– Ce ziceai?
– Nu am zis nimic. Stai să-mi iau geaca pe mine, e răcoare. Femeia s-a mişcat uşor spre dreapta adunându-şi umerii. Mâinile îi îngheţaseră, iar cafeaua aia nu mai ajungea. Chelnăriţa şi barmanul priveau la acelaşi telefon, dar acum râdeau.
– Asemănările m-au amuzat, dar diferenţele mă zăpăcesc.
– Asemănări?
– Da. Fumează aceeaşi marcă de ţigări.
Bărbatul s-a lăsat pe spate şi a scos un sunet ridicol şi vesel. Râdea cu poftă.
– Îi place Seinfeld?
– M-am gândit la tine când am descoperit că nu-i place. Altă asemănare. Nici fostul soţ nu gusta umorul din Seinfeld. Fostul meu soţ, iubita ta, iubitul meu nu consideră absurdităţile din lucrurile fireşti haioase. Noi ne prăpădim de râs, ei ne privesc cu îngăduinţă. Nu o să discut acum despre inteligenţă pornind de la Seinfeld.
– Dar nu crezi?!
Discursul şi apropierea dintre cei doi s-au frânt de la tava chelnăriţei. Spaţiul dintre postamente îi permitea să servească doar printre clienţi. Îi separa şi îi obliga să se îndepărteze unul de altul. Fiecare a privit în partea opusă. Au revenit după ce consumaţia era în întregime pe masă. Ea a apucat cu amândouă mâinile ceaşca. Să le încălzească puţin. El şi-a preparat cafeaua şi a sorbit.
– Înveţi să accepţi alte obişnuinţe. Înţeleg, e greu.
– Am fost dezorientată, mai ales în primele luni. Am decis să mă străduiesc. Dacă nu o să funcţioneze, şi muncesc ca un bou în jug la relaţia asta, o să-mi dau voie să fiu egoistă. O să nesocotesc interesele altora şi o să fac numai ce vreau eu.
– Ce copilă eşti!
– Posibil, dar te rog, dă-mi ceva din experienţa ta în cuplu, să aplic în relaţia mea. Ai un altgoritm?
– Am o atitudine, compromisul. Şi uneori mă retrag la casa de la sat pentru câteva zile. Chiar nu am habar, iubita mea şi cu mine suntem doi oameni singuri într-o relaţie.
– Doi oameni singuri într-o relaţie, doi oameni singuri într-o relaţie, asta sună aşa…
– Cumplit, groaznic, înfiorător, adevărat!
– Mi s-a făcut şi mai frig.
Femeia şi-a strâns geaca peste piept şi nici unul nu a mai scos nici un cuvânt.

Pofte metafizice, dar să mirosim liliacul

10686616_989803641029790_8977369664765484123_nUnii caută cu toate puterile cafeaua de dimineață. Alții își pierd nădejdea dacă până la 35 de ani nu au făcut copii. Mulți exasperează dacă nu-și au numele pe un contract de vânzare-cumpărare al unui imobil.

Rostul vieții prin realizări, a stabilit societatea.

În același ton, cu disperare, umblu după un dialog cu persoane spirituale. Să nu aud vorbindu-se despre vreme, copii, canalizări, drumuri neasfaltate, idiosincrazii la locul de muncă, mâncare sau facturi de telefon sau curent.

Îmi doresc, din când în când, să-mi răsfăț auzul și mintea cu cercetări metafizice, studii de filozofie sau religie, istorie, semiotică, iar acum, zilele astea, să miros liliacul până uit de mine.

Cu asemenea pofte, am ajuns luna asta la Schimb de cărți. Marea mi-a fost răsplata. În jurul discuțiilor despre cărți, am ajuns să dezbatem despre conștiința de sine. Poziția mea față de conștiința de sine, sub influența lecturii lui Noica, Povestiri despre om după o carte a lui Hegel, a prilejuit un discurs în contradictoriu. Sorin Oncu a respins socoteala mea.

Eu am susținut și îmi mențin părerea, conștiința de sine ține de educație și civilizație. Un prunc nu are conștiință, mama este o prelungire a lui. Mai târziu, când rostește eu și se identifică cu o imagine, ființa umană devine persoană.

În plus, că am amintit de Povestirile despre om, Noica și Hegel, am reținut că oamenii au nevoi biologice, la fel ca animalele, dar își satisfac și nevoi nebiologice. Hegel vine cu exemplul realizării sociale.

Nu am ajuns să ne strângem mâinile într-un acord, ci într-o promisiune. O să ne întâlnim separat, Sorin Oncu și cu mine, și o să-mi anuleze tot discursul. Nu pot pune conștiința de sine pe seama devenirii și a educației. Zice el.

Eu susțin că ține de educație, devenire și civilizație.

O ultimă notă: nu vreau să am dreptate și nici nu e important acest aspect, esențial mi se pare subiectul ca preocupare a unor indivizi care au cont de facebook, greutăți financiare, dileme sufletești și griji superficiale.

V-am povestit și dumneavoastră. Eu v-am povestit, persoană cu conștiință de sine.

În întâmplarea de a fi vii, Mircea Cărtărescu, Taxi și fixarea în realitate

13009660_1182662151743937_815926357_oAm primit o acuzație de curând. Că aș scrie unele articole pentru trafic. E atât de nouă învinuirea, că o găsesc delicioasă și îmi place să mă gândesc din când în când la ea.

La anul blogul face 10 ani. Scriu aici de atâta vreme. Am crescut, m-am educat, m-am ordonat, am defilat plină de convingeri, am renunțat la ele sau la unele dintre ele, am făcut exercițiu de scris, am refuzat să prezint un subiect sau un scriitor, am mers înainte.

Unul dintre scriitorii respinși este Mircea Cărtărescu. În facultate nu mi s-a potrivit. M-am achitat de niște lecturi obligatorii la seminar, iar acasă, în singurătate, am început Orbitor. Nu am trecut de primele 100 de pagini și de atunci nu am mai atins nici o carte semnată Cărtărescu.

În prezent mă aflu sub influența Solenoidului. Sunt entuziasmată și îndrăgostită. În această stare, îl descopăr pe Mircea Cărtărescu în conflictul prilejuit de participarea la videoclipul celor de la Taxi, Despre smerenie, iar cartea, Solenoidul, arde într-un filmuleț pe facebook.

Am citit păreri în stânga și în dreapta despre videoclip. Nu mă interesează. Că e manifest sau părere personală, că e despre smerenie sau ipocrizie, cartea vine separat de persoana Mircea Cărtărescu.

Avem așa: Mircea Cărtărescu, persoană. Mircea Cărtărescu, scriitor. O convingere sau alta anulează creația? Cititorii au datoria să separe personalitatea scriitorului de autor. Afundarea în lectură pretinde două participări, a autorului, și a cititorului. A arde o carte vine cu o oxidare de sine. În Solenoid, care este un fel de bobină, iar bobina un fel de mosor, avem de-a face cu durerea și singurătatea, cu sentimentul zădărniciei. Mă abțin să notez mai mult. Nu am terminat romanul și vă recunosc că mi-e rușine să scriu despre opera lui Cărtărescu.

Până acum o lună l-am respins, m-am împotrivit creației lui. În prezent sunt înamorată de Solenoid și am iscat un conflict în mine. Ce putere să am eu, de caracter, de voință sau de agerime, să pătrund grandioasa lui operă?

M-am identificat în câteva pagini din cele câteva citite. Am o sensibilitate până la slăbiciune. Mă potolesc sufletește când iau contact cu trăiri corespondente. Mă copleșește un sentiment de apartenență și mă ghemuiesc atunci în mine. Îmi vâr mâinile între genunchi și mă apăs în materie, pat, canapea, scaun, ca să mă fixez. Simt des cum mă desprind. Uneori zile în șir trăiesc cu senzația că mă desprind de mediu.

Cu Solenoidul m-am fixat în realitate, oricare este ea.

Iar un individ arde o carte pentru că scriitorul a participat la un videoclip și nu e deloc smerit, fiind posesorul unui BMW.

Sunt așa sătulă de farisei. Dar cine anume trăiește în smerenie? Cine trăiește după litera Bibliei? Cele cu care împart aceeași categorie de gen, dragile mele femei, sunt unele în jurul meu credincioase, dar ce mai ocolesc învățăturile Bibliei când este în interesul lor și ce mai abuz comit când vor să condamne după Biblie!

Despre videoclip afirm că îmi place. L-am ascultat cu plăcere și nu sunt credincioasă. O necredincioasă, dar cu suficientă inteligență și bun simț să-l admir pe Papă sau oricare alt prelat care muncește pentru binele omenirii.

Vă amintiți? Binele omenirii poate fi un scop în toată întâmplarea de a fi vii.

Joie de vivre la Pedalarea de primăvară

12901323_10153389487501610_2841842487402672601_oA fost Pedalarea de primăvară. Există deja o agendă care conține viitoarele pedalări. Poate cei interesați deja știu. Pentru restul, sper să vă stârnesc curiozitatea și să vă fac părtași.

O să vă povestesc despre cum s-a desfășurat Pedalarea de primăvară. M-am dus, am văzut, am participat, am luat aminte. Eu vă arăt, dar o să fie vorba mult despre mine. Mi s-au adus reproșuri că fac puțină relatare și multă etalare de sine.

Chiar fac asta și mă declar conștientă și lucidă. Orice text vine plasticizat cu sentimentele mele. Nu sunt reporter, sunt un fel de băgător de seamă, doar că uneori mă mai implic.

În 3 aprilie m-am implicat. Am mers la locul de întâlnire, pe platforma Timco, am exersat netwokingul, nu excelez, iar apoi am ajutat-o pe Romina Faur, manager la Verde pentru biciclete, să transporte niște suporturi.

V-am făcut deja cunoscut că m-am amestecat.

Nu am pedalat. Genunchiul meu mi-a sugerat, printr-o durere sâcâitoare, să aștept următoarea pedalare ca să urc înapoi pe șa.

Pe malul Begăi, locul unde au avut loc activitățile am ajuns cu mașina. În portbagaj, suporturile. Tema pedalării s-a numit joie de vivre. Continuă să ne placă francezii. Cei răutăcioși vorbesc doar despre perioada interbelică, o perioadă fabuloasă pentru cultura română, dar și în societatea actuală românii au bunăvoința de a accepta și adopta unele obiceiuri franțuzești.

În Franța, la Paris, a merge pe bicicletă ține de un stil de viață. Întâlnirile de pe malul Senei au căpătat notorietate. Tindem și noi, prin numărul tot mai mare de bicicliști, prin pistele de biciclete realizate de-a lungul Begăi și pretutindeni prin oraș, spre stilul acesta de viață. Mai multă mișcare, mai puține medicamente. Mai puține medicamente, o bătrânețe ușoară și întreținută.

Schimbările în mentalitatea unui popor ca al nostru au loc lent. Prin asemenea evenimente făcute vizibile, în timp, o să vedem efecte palpabile și mari până la vaste.

S-au desfășurat activități după un program: pedalarea cu un traseu stabilit, atelier de facepainting pentru copii (Gabriela Strugaru responsabilă), atelier de portrete la minut, spectacol de caiac-canoe (Clubul Sportiv Nautic Banat responsabil), pictură tematică (Alex Baciu responsabil), Institutul francez din Timișoara responsabil de legitimarea acelui joie de vivre pe care au contat organizatorii.

Confirm, am mâncat baghete, brânză nu am mai apucat, dar și pâinea e delicioasă în iarbă, pe malul Begăi.

Au existat o mulțime de premii, le-am ascultat tolănită în iarbă. Întreg evenimentul a fost surprins în imagini de Flavius Neamciuc.

Am părăsit malul Begăi în jur de ora 15. Când eram pe picior de plecare, într-un schimb lejer de replici, Alex Baciu m-a întrebat despre rolul meu acolo. I-am răspuns că am cărat niște suporturi. Munca mea, spre deosebire de a lui, e străină de prezentul unui eveniment. Mă străduiesc după să scot un text ca acesta.

Mulțumesc Verde pentru biciclete.

Acesta e textul meu.

Cu drag.

Curs de filozofie povestită XX, Darwin

10463004_887579071252248_4868810937573635529_nCâțiva dintre dumneavoastră știu că așteaptă cu nerăbdare un nou curs de filozofie povestită. Am lăsat să treacă luni de la ultimul.

Îmi suflec mânecile și trec la treabă. Să povestim puțin despre Darwin.

Charles Dawin s-a născut în 1809 și a locuit în apropiere de Londra, la Shrewsbury. A murit în 1882 și a fost înmormântat cu onoruri la Westminster Abbey.

Înainte de a scrie orice despre Darwin, notez că a trebuit să se elibereze de ceea ce a învățat la biserică despre creația animalelor și a oamenilor.

Darwin a fost biolog și naturalist. A zdruncinat ca nimeni altul punctul de vedere biblic cu privire la locul omului în creație.

Despre Darwin elev se povestește că vorbea prostii, își dădea aere și nu acționa rațional. Prin rațional se înțelege refuzul de a învăța pe de rost cuvintele grecești și latinești. Printre altele s-a ocupat de colecționarea de gâze și gângănii.

A studiat Teologia, dar se preocupa de păsări și insecte. Nu a excelat niciodată la examene, dar și-a creat un prestigiu ca cercetător al naturii.

În 1831 a călătorit în nordul Țării Galilor pentru a studia formațiunile muntoase și a căuta fosile. La 22 de ani, cu o recomandare de la prietenul și profesorul său, John Steven Henslow, Darwin pleacă împreună cu căpitanul Fitzroy în sudul extrem al Americii. Sarcina căpitanului: să carteze. Atribuțiile lui Darwin: naturalist la bord.

Corabia aparținea marinei militare și se numea H.M.S. Beagle. S-au prevăzut 2 ani, dar în realitate au fost 5.

Darwin a declarat despre această călătorie că a fost evenimentul cel mai semnificativ al întregii mele vieți.

A călătorit din Anglia spre America de Sud, a continuat prin Pacific spre Noua Zeelandă, Australia și Africa de Sud.

Repetatele călătorii în insulele Galapagos l-au ajutat să culeagă un bogat material care era trimis treptat acasă în Anglia.

La 27 ani de ani s-a întors în țară și deja purta cu sine ideea clară despre ceea ce avea să devină mai târziu teoria evoluției.

În 1859 apare Evoluția speciilor. Întâlnim aici două teorii principale:
– toate plantele și animalele care există astăzi provin din forme anterioare, mai primitive. Susține evoluția biologică.
– în al doilea rând, evoluția se datorează selecției naturale.

Teorii existaseră și înainte de Darwin, dar nimeni nu oferise o explicație. Fără o explicație, nu fuseseră considerați primejdioși de către reprezentanții bisericii.

Dar vremea lui Darwin a oferit unele observații și descoperiri care puneau la încercare concepția tradițională.

S-au descoperit depozite de fosile și niște schelete curioase ale unor animale dispărute. Darwin însuși a descoperit resturi de animale marine în America de Sud la o mare altitudine în Anzi. Nu a scăpat din vedere că modificările mici, treptate, pot duce la răsturnări dramatice dacă includem factorul timp.

Când a plecat pe Beagle, Darwin a luat cu el primul volum din opera Principii de geologie a geologului englez Charles Lyell.

Darwin a descoperit fosile în diferite formațiuni de piatră și roci. Un alt argument, difuzarea geografică a speciilor vii. Un material nou și bogat a fost adus. Diferite specii de animale dintr-o regiune se pot deosebi între ele prin detalii infime. Descoperiri interesante în Insulele Galapagos.

Pe toate insulele a găsit broaște țestoase-elefant, dar de la o insulă la alta ele erau de fiecare dată puțin altfel.

La fel cu păsările, de la o insulă la alta variau tipurile de cintezoi, identificați după forma ciocului.

S-a gândit mereu la teoria lui Lyell despre schimbările mărunte care în cursul timpului pot avea efecte uriașe.

A remarcat că diferite specii de animale își dezvoltaseră exact laturile de care aveau nevoie. S-a întrebat dacă e cu putință ca natura să facă o alegere naturală printre indivizi care să aibă posibilitatea să evolueze.

Sub influența sociologului Thomas Malthus, Darwin explică felul în care se desfășoară evoluția. Răspunzătoare pentru evoluție este selecția naturală în lupta pentru existență, cine se acomodează cel mai bine la mediu va supraviețui.

De o importanță fundamentală este capacitatea de reproducere. A studiat îndeaproape polenizarea plantelor.

Selecția are grijă de cei care se adaptează cel mai bine unui anumit mediu.

Teoria evoluției a lui Darwin:

Variațiile constante printre indivizii uneia și aceleiași specii și o rată ridicată a nașterilor din care numai o infimă parte supraviețuiește alcătuiesc materia primă sau materialul pentru evoluția vieții pe pământ. Selecția naturală în lupta pentru existență este mecanismul sau forța motrice a acestei evoluții. Selecția naturală are grijă ca întotdeauna cei mai puternici sau mai bine adaptați să supraviețuiască.

În 1871 a publicat Descendența omului. El arată că există mari asemănări între ființele omenești și animale, și demonstrează că oamenii și maimuțele umanoide trebuie să se fi dezvoltat cândva din strămoși comuni.

A fost considerat omul cel mai primejdios din Anglia.

Esența teoriei lui Darwin: omul a apărut datorită unor variațiuni absolut întâmplătoare.

Eu pun punct aici. Nu mă simt ofensată că am o existență întâmplătoare sau că aș putea să am sau chiar am strămoși comuni cu maimuța.

În altă ordine de idei, am cititori în Shrewsbury? Dar în Galapagos?

Va urma.

Revin cu Nietzsche, Sartre, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz. Omul este condamnat la libertate.

Lumea Sofiei, Jostein Gaarder, cartea după care am făcut cursul.

Porumbel și vin de Porto

12939521_1180623025281183_535045428_nUșa era crăpată. A împins-o ușor, dar a rămas pe loc. S-a aplecat puțin în față. Nimeni. O voce i-a strigat să intre. A pășit la interior. A simțit curentul. Au! Și-a acoperit urechea dreaptă cu mâna. Cu capul înclinat a măsurat apartamentul. Frumușel, dar parcă prea gol. Unde să fie bucătăria și unde este proprietarul? Vorbiseră doar la telefon.
– Bună ziua!
Un tânăr la vreo 30 de ani, nu prea înalt, tuns chilug și cu ochelari de vedere cu rame mari și negre, ținea în mână o şurubelniță și gesticula explicând ceva despre o luptă extenuantă cu un porumbel, același porumbel în fiecare zi, care vine în balcon și îi jumulește plantele.
– Am o roșie în ghiveciu. Bucătăria este acolo. Am oprit apa înainte să vă sun.
Ce tâmpit!
Se luptă cu un porumbel. De ce nu-i sucește gâtul și-l bagă la cuptor?! El își amintește cum tatăl său a sucit gâtul unui guguștiuc în fața lui, iar apoi l-a trimis la bucătărie. Mergi la mă-ta și spune-i să-l gatească, hai, repede, marș!
– Care e problema? Ați inundat vecinul de jos?
– M-a sunat vecina că s-a infiltrat apa în zidărie.

Instalatorul a trecut la treabă. Peste două ore avea altă programare, în alt cartier. Traversa tot orașul, noroc sau ghinion, fiind sâmbăta, orașul era mai liber.

Fiecare instalație tehnico-sanitară defectă îi făcea cunoscută o altă casă. A văzut zeci, sute de locuințe în viața lui. Și ce mai oameni a întâlnit, dar parcă caraghiosul ăsta îi lua pe toți la ciudățenii!

A întârziat la următoarea casă. O locuință undeva la bloc. I-a deschis un bărbat cu mustață, nu l-a văzut prea bine, lipsea lumina, iar mobilierul părea că vine spre el. A înaintat, o fereastră larg deschisă i-a atras atenția. Curent! Numai curent peste tot. A tresărit usor. Trântită pe o canapea, o bătrână se uita la televizor. Își ținea mâna sub cap, iar gușa l-a îngrețoșat.
Uite cum stă, vaca bătrână! Nu poate să se ridice, stă tolănită acolo. Ptiu, ce rușine îmi e! Îmi e rușine de rușinea ei.

S-a îndreptat spre chiuvetă.

Ce mai zi! Ce mai oameni! Și acasă îl aștepta o masă în familie dificilă. După trei ani de absență, băiatul lor cel mare vine acasă cu iubitul. Când au descoperit înclinația lui sexuală, ei, de fapt el, femeia plângea într-un colț, l-a pus să aleagă, ori e bărbat, ori părăsește casă, iar el nu-l mai recunoaște de fiu.

A plecat de acasă. Între timp s-a mai înmuiat și el. O boală, bătrânețea e urâtă, moare mâine poimâine, să facă pace cu copilul.

A terminat, și-a șters genunchii, a plecat spre casă. A îmbrăcat cea mai frumoasă cămașă și a deschis sticla lui de vin de Porto. O primise și el de la cineva în urma unei defecțiuni tehnico-sanitare. A primit diverse de-a lungul timpului.

Soneria. El se bagă după femeie, deja e transpirat și rușinat. Ridică ochii și salută. Caraghiosul cu surubelnița și porumbelul îi întinde mâna.

– V-am mulțumit pentru reparație?!

Porumbel și vin de Porto, o delicatesă, la fel ca fiul lor!