by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

În întâmplarea de a fi vii, Mircea Cărtărescu, Taxi și fixarea în realitate

De 12 apr., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , 0

13009660_1182662151743937_815926357_oAm primit o acuzație de curând. Că aș scrie unele articole pentru trafic. E atât de nouă învinuirea, că o găsesc delicioasă și îmi place să mă gândesc din când în când la ea.

La anul blogul face 10 ani. Scriu aici de atâta vreme. Am crescut, m-am educat, m-am ordonat, am defilat plină de convingeri, am renunțat la ele sau la unele dintre ele, am făcut exercițiu de scris, am refuzat să prezint un subiect sau un scriitor, am mers înainte.

Unul dintre scriitorii respinși este Mircea Cărtărescu. În facultate nu mi s-a potrivit. M-am achitat de niște lecturi obligatorii la seminar, iar acasă, în singurătate, am început Orbitor. Nu am trecut de primele 100 de pagini și de atunci nu am mai atins nici o carte semnată Cărtărescu.

În prezent mă aflu sub influența Solenoidului. Sunt entuziasmată și îndrăgostită. În această stare, îl descopăr pe Mircea Cărtărescu în conflictul prilejuit de participarea la videoclipul celor de la Taxi, Despre smerenie, iar cartea, Solenoidul, arde într-un filmuleț pe facebook.

Am citit păreri în stânga și în dreapta despre videoclip. Nu mă interesează. Că e manifest sau părere personală, că e despre smerenie sau ipocrizie, cartea vine separat de persoana Mircea Cărtărescu.

Avem așa: Mircea Cărtărescu, persoană. Mircea Cărtărescu, scriitor. O convingere sau alta anulează creația? Cititorii au datoria să separe personalitatea scriitorului de autor. Afundarea în lectură pretinde două participări, a autorului, și a cititorului. A arde o carte vine cu o oxidare de sine. În Solenoid, care este un fel de bobină, iar bobina un fel de mosor, avem de-a face cu durerea și singurătatea, cu sentimentul zădărniciei. Mă abțin să notez mai mult. Nu am terminat romanul și vă recunosc că mi-e rușine să scriu despre opera lui Cărtărescu.

Până acum o lună l-am respins, m-am împotrivit creației lui. În prezent sunt înamorată de Solenoid și am iscat un conflict în mine. Ce putere să am eu, de caracter, de voință sau de agerime, să pătrund grandioasa lui operă?

M-am identificat în câteva pagini din cele câteva citite. Am o sensibilitate până la slăbiciune. Mă potolesc sufletește când iau contact cu trăiri corespondente. Mă copleșește un sentiment de apartenență și mă ghemuiesc atunci în mine. Îmi vâr mâinile între genunchi și mă apăs în materie, pat, canapea, scaun, ca să mă fixez. Simt des cum mă desprind. Uneori zile în șir trăiesc cu senzația că mă desprind de mediu.

Cu Solenoidul m-am fixat în realitate, oricare este ea.

Iar un individ arde o carte pentru că scriitorul a participat la un videoclip și nu e deloc smerit, fiind posesorul unui BMW.

Sunt așa sătulă de farisei. Dar cine anume trăiește în smerenie? Cine trăiește după litera Bibliei? Cele cu care împart aceeași categorie de gen, dragile mele femei, sunt unele în jurul meu credincioase, dar ce mai ocolesc învățăturile Bibliei când este în interesul lor și ce mai abuz comit când vor să condamne după Biblie!

Despre videoclip afirm că îmi place. L-am ascultat cu plăcere și nu sunt credincioasă. O necredincioasă, dar cu suficientă inteligență și bun simț să-l admir pe Papă sau oricare alt prelat care muncește pentru binele omenirii.

Vă amintiți? Binele omenirii poate fi un scop în toată întâmplarea de a fi vii.

Joie de vivre la Pedalarea de primăvară

De 12 apr., 2016 0 Colaborari , , , , 0

12901323_10153389487501610_2841842487402672601_oA fost Pedalarea de primăvară. Există deja o agendă care conține viitoarele pedalări. Poate cei interesați deja știu. Pentru restul, sper să vă stârnesc curiozitatea și să vă fac părtași.

O să vă povestesc despre cum s-a desfășurat Pedalarea de primăvară. M-am dus, am văzut, am participat, am luat aminte. Eu vă arăt, dar o să fie vorba mult despre mine. Mi s-au adus reproșuri că fac puțină relatare și multă etalare de sine.

Chiar fac asta și mă declar conștientă și lucidă. Orice text vine plasticizat cu sentimentele mele. Nu sunt reporter, sunt un fel de băgător de seamă, doar că uneori mă mai implic.

În 3 aprilie m-am implicat. Am mers la locul de întâlnire, pe platforma Timco, am exersat netwokingul, nu excelez, iar apoi am ajutat-o pe Romina Faur, manager la Verde pentru biciclete, să transporte niște suporturi.

V-am făcut deja cunoscut că m-am amestecat.

Nu am pedalat. Genunchiul meu mi-a sugerat, printr-o durere sâcâitoare, să aștept următoarea pedalare ca să urc înapoi pe șa.

Pe malul Begăi, locul unde au avut loc activitățile am ajuns cu mașina. În portbagaj, suporturile. Tema pedalării s-a numit joie de vivre. Continuă să ne placă francezii. Cei răutăcioși vorbesc doar despre perioada interbelică, o perioadă fabuloasă pentru cultura română, dar și în societatea actuală românii au bunăvoința de a accepta și adopta unele obiceiuri franțuzești.

În Franța, la Paris, a merge pe bicicletă ține de un stil de viață. Întâlnirile de pe malul Senei au căpătat notorietate. Tindem și noi, prin numărul tot mai mare de bicicliști, prin pistele de biciclete realizate de-a lungul Begăi și pretutindeni prin oraș, spre stilul acesta de viață. Mai multă mișcare, mai puține medicamente. Mai puține medicamente, o bătrânețe ușoară și întreținută.

Schimbările în mentalitatea unui popor ca al nostru au loc lent. Prin asemenea evenimente făcute vizibile, în timp, o să vedem efecte palpabile și mari până la vaste.

S-au desfășurat activități după un program: pedalarea cu un traseu stabilit, atelier de facepainting pentru copii (Gabriela Strugaru responsabilă), atelier de portrete la minut, spectacol de caiac-canoe (Clubul Sportiv Nautic Banat responsabil), pictură tematică (Alex Baciu responsabil), Institutul francez din Timișoara responsabil de legitimarea acelui joie de vivre pe care au contat organizatorii.

Confirm, am mâncat baghete, brânză nu am mai apucat, dar și pâinea e delicioasă în iarbă, pe malul Begăi.

Au existat o mulțime de premii, le-am ascultat tolănită în iarbă. Întreg evenimentul a fost surprins în imagini de Flavius Neamciuc.

Am părăsit malul Begăi în jur de ora 15. Când eram pe picior de plecare, într-un schimb lejer de replici, Alex Baciu m-a întrebat despre rolul meu acolo. I-am răspuns că am cărat niște suporturi. Munca mea, spre deosebire de a lui, e străină de prezentul unui eveniment. Mă străduiesc după să scot un text ca acesta.

Mulțumesc Verde pentru biciclete.

Acesta e textul meu.

Cu drag.

Curs de filozofie povestită XX, Darwin

De 11 apr., 2016 3 Cursuri povestite , , , , 0

10463004_887579071252248_4868810937573635529_nCâțiva dintre dumneavoastră știu că așteaptă cu nerăbdare un nou curs de filozofie povestită. Am lăsat să treacă luni de la ultimul.

Îmi suflec mânecile și trec la treabă. Să povestim puțin despre Darwin.

Charles Dawin s-a născut în 1809 și a locuit în apropiere de Londra, la Shrewsbury. A murit în 1882 și a fost înmormântat cu onoruri la Westminster Abbey.

Înainte de a scrie orice despre Darwin, notez că a trebuit să se elibereze de ceea ce a învățat la biserică despre creația animalelor și a oamenilor.

Darwin a fost biolog și naturalist. A zdruncinat ca nimeni altul punctul de vedere biblic cu privire la locul omului în creație.

Despre Darwin elev se povestește că vorbea prostii, își dădea aere și nu acționa rațional. Prin rațional se înțelege refuzul de a învăța pe de rost cuvintele grecești și latinești. Printre altele s-a ocupat de colecționarea de gâze și gângănii.

A studiat Teologia, dar se preocupa de păsări și insecte. Nu a excelat niciodată la examene, dar și-a creat un prestigiu ca cercetător al naturii.

În 1831 a călătorit în nordul Țării Galilor pentru a studia formațiunile muntoase și a căuta fosile. La 22 de ani, cu o recomandare de la prietenul și profesorul său, John Steven Henslow, Darwin pleacă împreună cu căpitanul Fitzroy în sudul extrem al Americii. Sarcina căpitanului: să carteze. Atribuțiile lui Darwin: naturalist la bord.

Corabia aparținea marinei militare și se numea H.M.S. Beagle. S-au prevăzut 2 ani, dar în realitate au fost 5.

Darwin a declarat despre această călătorie că a fost evenimentul cel mai semnificativ al întregii mele vieți.

A călătorit din Anglia spre America de Sud, a continuat prin Pacific spre Noua Zeelandă, Australia și Africa de Sud.

Repetatele călătorii în insulele Galapagos l-au ajutat să culeagă un bogat material care era trimis treptat acasă în Anglia.

La 27 ani de ani s-a întors în țară și deja purta cu sine ideea clară despre ceea ce avea să devină mai târziu teoria evoluției.

În 1859 apare Evoluția speciilor. Întâlnim aici două teorii principale:
– toate plantele și animalele care există astăzi provin din forme anterioare, mai primitive. Susține evoluția biologică.
– în al doilea rând, evoluția se datorează selecției naturale.

Teorii existaseră și înainte de Darwin, dar nimeni nu oferise o explicație. Fără o explicație, nu fuseseră considerați primejdioși de către reprezentanții bisericii.

Dar vremea lui Darwin a oferit unele observații și descoperiri care puneau la încercare concepția tradițională.

S-au descoperit depozite de fosile și niște schelete curioase ale unor animale dispărute. Darwin însuși a descoperit resturi de animale marine în America de Sud la o mare altitudine în Anzi. Nu a scăpat din vedere că modificările mici, treptate, pot duce la răsturnări dramatice dacă includem factorul timp.

Când a plecat pe Beagle, Darwin a luat cu el primul volum din opera Principii de geologie a geologului englez Charles Lyell.

Darwin a descoperit fosile în diferite formațiuni de piatră și roci. Un alt argument, difuzarea geografică a speciilor vii. Un material nou și bogat a fost adus. Diferite specii de animale dintr-o regiune se pot deosebi între ele prin detalii infime. Descoperiri interesante în Insulele Galapagos.

Pe toate insulele a găsit broaște țestoase-elefant, dar de la o insulă la alta ele erau de fiecare dată puțin altfel.

La fel cu păsările, de la o insulă la alta variau tipurile de cintezoi, identificați după forma ciocului.

S-a gândit mereu la teoria lui Lyell despre schimbările mărunte care în cursul timpului pot avea efecte uriașe.

A remarcat că diferite specii de animale își dezvoltaseră exact laturile de care aveau nevoie. S-a întrebat dacă e cu putință ca natura să facă o alegere naturală printre indivizi care să aibă posibilitatea să evolueze.

Sub influența sociologului Thomas Malthus, Darwin explică felul în care se desfășoară evoluția. Răspunzătoare pentru evoluție este selecția naturală în lupta pentru existență, cine se acomodează cel mai bine la mediu va supraviețui.

De o importanță fundamentală este capacitatea de reproducere. A studiat îndeaproape polenizarea plantelor.

Selecția are grijă de cei care se adaptează cel mai bine unui anumit mediu.

Teoria evoluției a lui Darwin:

Variațiile constante printre indivizii uneia și aceleiași specii și o rată ridicată a nașterilor din care numai o infimă parte supraviețuiește alcătuiesc materia primă sau materialul pentru evoluția vieții pe pământ. Selecția naturală în lupta pentru existență este mecanismul sau forța motrice a acestei evoluții. Selecția naturală are grijă ca întotdeauna cei mai puternici sau mai bine adaptați să supraviețuiască.

În 1871 a publicat Descendența omului. El arată că există mari asemănări între ființele omenești și animale, și demonstrează că oamenii și maimuțele umanoide trebuie să se fi dezvoltat cândva din strămoși comuni.

A fost considerat omul cel mai primejdios din Anglia.

Esența teoriei lui Darwin: omul a apărut datorită unor variațiuni absolut întâmplătoare.

Eu pun punct aici. Nu mă simt ofensată că am o existență întâmplătoare sau că aș putea să am sau chiar am strămoși comuni cu maimuța.

În altă ordine de idei, am cititori în Shrewsbury? Dar în Galapagos?

Va urma.

Revin cu Nietzsche, Sartre, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz. Omul este condamnat la libertate.

Lumea Sofiei, Jostein Gaarder, cartea după care am făcut cursul.

Porumbel și vin de Porto

De 9 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

12939521_1180623025281183_535045428_nUșa era crăpată. A împins-o ușor, dar a rămas pe loc. S-a aplecat puțin în față. Nimeni. O voce i-a strigat să intre. A pășit la interior. A simțit curentul. Au! Și-a acoperit urechea dreaptă cu mâna. Cu capul înclinat a măsurat apartamentul. Frumușel, dar parcă prea gol. Unde să fie bucătăria și unde este proprietarul? Vorbiseră doar la telefon.
– Bună ziua!
Un tânăr la vreo 30 de ani, nu prea înalt, tuns chilug și cu ochelari de vedere cu rame mari și negre, ținea în mână o şurubelniță și gesticula explicând ceva despre o luptă extenuantă cu un porumbel, același porumbel în fiecare zi, care vine în balcon și îi jumulește plantele.
– Am o roșie în ghiveciu. Bucătăria este acolo. Am oprit apa înainte să vă sun.
Ce tâmpit!
Se luptă cu un porumbel. De ce nu-i sucește gâtul și-l bagă la cuptor?! El își amintește cum tatăl său a sucit gâtul unui guguștiuc în fața lui, iar apoi l-a trimis la bucătărie. Mergi la mă-ta și spune-i să-l gatească, hai, repede, marș!
– Care e problema? Ați inundat vecinul de jos?
– M-a sunat vecina că s-a infiltrat apa în zidărie.

Instalatorul a trecut la treabă. Peste două ore avea altă programare, în alt cartier. Traversa tot orașul, noroc sau ghinion, fiind sâmbăta, orașul era mai liber.

Fiecare instalație tehnico-sanitară defectă îi făcea cunoscută o altă casă. A văzut zeci, sute de locuințe în viața lui. Și ce mai oameni a întâlnit, dar parcă caraghiosul ăsta îi lua pe toți la ciudățenii!

A întârziat la următoarea casă. O locuință undeva la bloc. I-a deschis un bărbat cu mustață, nu l-a văzut prea bine, lipsea lumina, iar mobilierul părea că vine spre el. A înaintat, o fereastră larg deschisă i-a atras atenția. Curent! Numai curent peste tot. A tresărit usor. Trântită pe o canapea, o bătrână se uita la televizor. Își ținea mâna sub cap, iar gușa l-a îngrețoșat.
Uite cum stă, vaca bătrână! Nu poate să se ridice, stă tolănită acolo. Ptiu, ce rușine îmi e! Îmi e rușine de rușinea ei.

S-a îndreptat spre chiuvetă.

Ce mai zi! Ce mai oameni! Și acasă îl aștepta o masă în familie dificilă. După trei ani de absență, băiatul lor cel mare vine acasă cu iubitul. Când au descoperit înclinația lui sexuală, ei, de fapt el, femeia plângea într-un colț, l-a pus să aleagă, ori e bărbat, ori părăsește casă, iar el nu-l mai recunoaște de fiu.

A plecat de acasă. Între timp s-a mai înmuiat și el. O boală, bătrânețea e urâtă, moare mâine poimâine, să facă pace cu copilul.

A terminat, și-a șters genunchii, a plecat spre casă. A îmbrăcat cea mai frumoasă cămașă și a deschis sticla lui de vin de Porto. O primise și el de la cineva în urma unei defecțiuni tehnico-sanitare. A primit diverse de-a lungul timpului.

Soneria. El se bagă după femeie, deja e transpirat și rușinat. Ridică ochii și salută. Caraghiosul cu surubelnița și porumbelul îi întinde mâna.

– V-am mulțumit pentru reparație?!

Porumbel și vin de Porto, o delicatesă, la fel ca fiul lor!

O poezie în loc de punct

De 8 apr., 2016 0 Colaborari , , 0

983699_1164216593588493_3004559423539522458_nAm mărturisit că am diverse apucături. Umblu pe la lansări de carte, merg într-o ureche prin muzee, mă zgâiesc pe la diferite evenimente.

Am devenit datoare apucăturii. Umblu teleleu, a zburat vorba, iar faima mea de bloggeriță cu convingeri proprii, sarcastică, dar sensibilă, mi-a adus o invitație la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara în 21 martie, de ziua internațională a poeziei.

M-am bucurat ca un copil mic. M-am ridicat în picioare și am aplaudat. Am fugit repede la cărțile de poezie. Seara urma să citesc două poezii, preferatele mele. Nu am așa ceva, între mine și poezie a fost întotdeauna nevoie de un mijlocitor. Am poeți preferați însă. Am ales Mircea Vulcănescu și Ana Pop Sîrbu.

Înainte să mă ridic în picioare să citesc, am ascultat muzică, Dana Varadi, Grupul Armia, și am simțit cum mă cuprinde euforia. Sub efectul muzicii, la fel ca sub efectul acelor trei fumuri de țigară inhalate în Amsterdam, m-a stăpânit o senzație de bună dispoziție exagerată. Am zâmbit toată seara, am aplaudat cu însuflețire, am citit fără să accelerez, olteanca o face, și am ignorat clădirea cu specificul ei comunist.

Doi tineri de la Teatrul Thespis au fost delicioși. Fata, o voce inconfudabilă, memorabilă, impresionabilă. Băiatul, firesc, detașat, manifestând artă. Deja.

La final, Mihai Nistor. Am plecat cu o stare excelentă, poate puțin rușinată de prestația mea. I-am mulțumit Alinei Lalescu pentru invitație și cred că am avut un somn liniștitor.

În loc de punct, o poezie de Ana Pop Sîrbu.

Ajungi la eterul de la treizeci de ani,
Când broderia de sub sân
Era o prăpastie.
Făceai un ocol printre litere subțiri,
Clintind din loc lentilele pământului,
Pe care se așeza amnioticul obraz.
Culoarea devenea un ospăț.

Educația presupune autoeducație

De 6 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Micile mizerii de mamă

De 4 apr., 2016 7 Trăiri afective ale mele , , 0

12959465_1177544438922375_723194115_oÎn 29 ianuarie, postam pe facebook:

Din ianuarie, am tot citit Scrisoarea I. Că am sugerat sau mi-a cerut Mara, copila a adormit de multe ori pe versuri. Astă seară am ajuns la sfârșit.

Notez versurile. Exprimă ce simt ca blogger.

Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Mihai Eminescu

Am o mizerie fix în momentul acesta, iar mintea mea, împreună cu sufletul, urlă să o scoată afară. Simt că înnebunesc, tâmplele îmi ard, mâinile îmi tremură, abia mai respir și plâng fără să mă pot controla.

V-am povestit, tot într-un avort spontan sufletesc, despre cum nu reușesc să comunic cu tatăl Marei, iar cartea, Divorțul și copilul mă ajută să înțeleg și să aplic educația și creșterea unui copil cu părinți despărțiți în regim deschis.

După modelul din carte, cu un prilej să aplic, Paștele catolic sărbătorit în familia tatălui Marei, mi-am luat la revedere de la fată cu zâmbetul pe buze, am asigurat-o că mă bucur pentru ea că petrece timp cu tata, iar că eu o să mă simt bine rezolvând din treburile mele. I-am reamintit că suntem recunoscătoare partenerei tatălui că are grijă de el în lipsa noastră și m-am întors înainte să observe că vorbele îmi sunt departe de simțiri.

Pe el l-am sunat și i-am cerut să nu o mai pună pe Mara să mă sune dimineața și seara. I-am explicat: nu vreau să devină o obligație telefonul, vreau să mă sune de drag. A părut că înțelege. Nu am primit telefon nici seara, nici dimineața.

Galopez puțin cu povestea până ieri.

Aseară pierdeam timpul în Piața Unirii când m-a sunat fata și mi-a spus că are piciorul în ghips, urmat de pusi mama. Nu am crezut, Mara păcălește în ultimul timp.

Azi dimineață aflai că are piciorul în ghips și nu merge la grădi. I l-am cerut frumos pe tata, iar tata mi-a adus reproșul că știam de aseară, de ce mă dau în spectacol?!

Nu e trecută ora de la ultima convorbire telefonică. Calm, reușii să întreb frumos dacă nu era datoria lui de tată să mă sune când s-a întâmplat. Se pare că nu. Datoria mea de mamă era să fiu acolo, cu ea, i-am explicat. Pe lângă datorie, mi-aș fi dorit să fiu lângă ea, urlai și suspinai, și dădui cu pumnul în masă. Cumva ajunsei să urlu din momentul ăsta pentru că nu m-a sunat.

Dă-o dracu de carte, de aplicat, de regim deschis. Îi explicai și lui de ce am hotărât să nu o sun cât este cu el. Am lăsat-o să se bucure de el. El îmi atrase atenția că nu îl las, e dreptul lui. Rostii ceva de creșterea în regim deschis, dar toate se pierd în ingratul și exasperantul vorbești din cărți, eu fac cum simt!

El face cum simte, eu nu știu ce să mai fac.

Din nou ajunsei la vorbe urâte, la observația că am îngrijit-o din prima zi când am născut-o și nu m-am trezit mamă peste patru ani, cum s-a trezit el de curând.

Și scriu acest text pentru defulare, fix ca celălalt, Mama, o persoană. În plus, adaug la însemnare scopul de a consemna. Dacă peste ani Mara va ajunge aici, mama își cere scuze. Te-am învățat că părinții greșesc, uneori vorbesc urât și ridică vocea.

Mama iar greșii. Ridică vocea, aruncă cu vorbe urâte, dar în momentul ăsta, mama ta suferă foarte tare, iar în fața ta se străduiește să zâmbească.

Să mă ierți, te rog frumos. Acum și în viitor.

Cartea, o ceapă stricată

De 4 apr., 2016 11 Trăiri afective ale mele , , , 0

12916729_859233210855583_549964397761328541_oSunt aproape convinsă că o să intru într-un conflict. Scriu acest text și îmi asum consecințele.

În viață, dar mai ales pe blog, am evitat neînțelegerile, dar nu am fugit de ele. Când am simțit că nu mai pot să împiedic ceea ce urmează să se întâmple, am tras aer în piept și am participat cu bunăvoie la propria nimicire.

Am ajuns de multe ori în punctul acesta. L-am conștientizat. Diplomații, fariseii sau oamenii înțelegători se retrag. Eu merg înainte.

Am participat săptămâna trecută la o întâlnire a celor de la O carte pe lună. M-a atras subiectul, femei puternice dincolo de literatură, și m-a convins numele scriitoarei Simone de Beauvoir. Veselă, curioasă, am început să pun întrebări înainte să înceapă orice discuție despre subiect.

Am ascultat două prezentări de carte semnate Simone de Beauvoir. După, am cerut permisiunea să vorbesc și eu despre aceeași autoare. Succint, un cuvânt, două cuvinte despre primul volum din Al doilea sex. Nu poți să povestești cartea asta. Pentru volumul doi am subliniat condiția femeii în societate, raportul obiect/subiect, masculin/feminin, privilegiat/supus de specie. Am amintit, aproape am citat despre drama căsătoriei, nu există siguranța fericirii, iar de aici am pierdut controlul asupra discursului.

Am auzit la un momentat dat, o persoană, numele e lipsit de importanță, rostind că locul femeii este lângă bărbat. Așa scrie în Biblie. Un cuplu de gay nu trebuie să adopte un copil.

Prima reacție, m-am fâstâcit în scaun și am sucit gâtul să văd mai bine chipul celei care exprimase neghiobia de mai sus. Mă întrebam ce fac acolo și de ce mă chinui să caut oameni cu care să port un dialog despre cărți.

Cartea e ceva atât de intim! Legată de o minte, de o persoană, poate deveni o ceapă stricată. Ah! Ce duhoare am inhalat și am rămas cuminte și fără reacție în scaunul meu.

Am rostit: ce păcat!

M-am corectat ca arsă.

Nu am treabă cu Biblia, la mine păcatul e doar o greșeală, și e profund greșit să gândești așa. Ai fost vreodată într-un orfelinat?

Am primit un răspuns afirmativ.

Și ai prefera ca acei copii să crească acolo? Nu le-ar fi mai bine lângă un cuplu gay?

Da, tânăra a vizitat un orfelinat. Nu m-a frapat convingerea ei, ci atitudinea plină de rea voință. Da, mai bine să crească acolo.

M-am retras tristă, pe gânduri, descurajată, plină de îndoieli. Tinerețea manifestă neîndurare și cruzime. Lectura nu destupă minți. Și am fost atât de convisă de acest adevăr! Promovez cartea oriunde și oricum, am o campanie, #poartaocarte, dezvolt o afacere, Tricoul Inteligent. Totul stă pe credința în lectură, în puterile ei.

Ce putere are o carte dacă e citită după convingeri, dacă e citită în umbra obișnuințelor? Nici una. Am văzut cu ochii mei, am simțit prin fior reacția minții.

În plină descurajare, mă consolez cu Freud și Cărtărescu.

Zac.