Ben Agbee
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Habanera, numele unui dans popular de origine cubaneză
Momentul muzical face parte din opera Carmen compusă de Georges Bizet.
Georges Bizet a fost un compozitor francez celebru mai ales datorită acestei opere.
M-am bucurat să ascult acest fragment sâmbătă seară la un eveniment monden, 2 Years of Adrian Mureșan. Interpretat de 4 fete la violoncel și vioare, îmi pare nespus de rău că nu le cunosc numele pentru a-l nota, mi-am încordat auzul să identific compozitorul.
M-am înșelat. Am crezut că ascult Tango de Sabin Pautza. M-am ridicat și am întrebat.
– Domnișoară, mă scuzați, ați cântat Pautza?
– Nu, am cântat Carmen, Habanera. Dar ce ciudat, de unde știți?!
– Merg la Filarmonică.
Trist. Câtă lumea funcționează după stereotipii! Participarea la un eveniment fashion mi-a anulat, în fața domnișoarei, cunoașterea unor asemenea opere. M-am așezat cuminte pe locul meu. Am ascultat și am aplaudat. Încântată și ușor întristată. Orice au mai cântat după Habanera a rămas neidentificat. Nu m-am mai străduit.
Cutume, nu iubire
Din martie, de la lansarea cărții Un vis de o zi la București, am primit multe mesaje în privat. Petra, personajul feminin, a cucerit multe persoane, bărbați și femei deopotrivă. Mulți, deși nu mi-au mărturisit, au căutat elementele autobiografice.
Cât din mine este Petra?
Nu o să răspund acum la întrebare. O s-o păstrez pentru final.
Sau nu.
O să scriu în continuare despre niște consecințe. În urma acestei cărți, am devenit un fel de femeie care deține niște tehnici de păstrare a bărbatului în relație. Am auzit de foarte multe ori: cum faci tu, dar cum faci tu?!
Pornesc cu un postulat.
Nimeni nu stă într-o relație dacă nu vrea. Celălalt nu dispune de nici o forță asupra celuilat.
Acest postulat rămâne valabil dacă vorbim despre iubire, despre sentimentul trăit de fiecare îndrăgostit, slăvit de poeți, plasticizat de romancieri, visat în egală măsură de bărbați și femei.
Dacă ne deplasăm în afara acestui sentiment, dăm iubirea la o parte, postulatul nu mai este valabil. Există forțe de care dispune celălalt asupra celui care vrea să plece din relație.
Femeile, de exemplu, nasc un copil sau se folosesc de cel pe care-l au pentru a ține bărbatul. Unele, nu generalizăm.
Ma limitez la acest exemplu. Îmi place să vorbesc din categoria mea de gen. Mă irită că Balzac s-a remarcat cu Femeia la 30 de ani. Din experiența mea, din cultura mea, Balzac nu a avut habar ce scrie și un ochi subtil observă și misoginismul în rândurile lui.
Așadar, pot transmite și lăsa scris aici, din experiența mea de viață: există forțe prin care poți să te impui celuilalt. Toate au funcții coercitive. Rămâi în relație, dar rămâi constrâns. Aceasta este iubire? În situația în care un cuplu ajunge la despărțire sau discută despre, unul dorește de obicei să plece, nu ambii în același timp, mai este oare vorba despre iubire?
Nu.
Putem să vorbim despre obișnuințe, confort, rutină, situație financiară, orgoliu, simțul proprietății. Cutume, nu iubire.
De fapt, oamenii se rușinează de acest sentiment, de iubire. Îl caută, declară că îl caută, apoi se poartă ca fiind atinși de o boală. Oamenii serioși și decenți nu-și permit sentimente de afecțiune. Aici avem de-a face tot cu o forță, dar cu altă funcție.
A-ți arăta afecțiunea semnifică, din nou, pentru unii, nu generalizăm, o cedare a puterii. Ce putere, care putere? Puterea asupra celuilalt, preponderența. O să mă folosesc de cel mai banal exemplu, comportamentul bărbatului înainte și după așternut cu o femeie. Bunăvoința, disponibilitate, gesturile afectuoase, șarmul dinaintea sexului.
Sexul înca scade valoarea femeii. Programați istoric în războiul nevoilor fiziologice, femeile întâlnesc mulți primitivi. Putința de sublimare, formulă preluată de la Freud pe care-l admir și îi sunt recunoscătoare, ajunge să fie rar întâlnită sau descoperită.
Educația pe roz și bleu strică conviețuirea în doi.
Cât din mine este Petra?
Nu o să răspund. Dacă cineva mai dorește sau îndrăznește, ascult păreri personale.
Gott ist tot
Bate vântul. Maria mărește pasul spre Universitate. I-ar plăcea să ajungă puțin mai devreme pentru posibilitatea de a prinde un loc în sală. Conferințele durează, iar la Gabriel Liiceanu vine puhoi de lume.
Într-adevăr Aula forfotea. Pe lângă mulțime, ceva plutea în aer, reputația scriitorului. Fiecare persoană prezentă ținea spatele mai drept, vorbea mai afectat.
Cel puțin asta simțea Maria.
Maria, tânără studentă, proaspătă autodidactă. Nemulțumită de educația primită în instituții, de programa dezordonată, s-a hotărât și pentru autoeducație.
A citit pentru această conferință o carte a lui Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. S-a îndrăgostit de Constantin Noica. Cum să aplice învățăturile lui în viața ei de studentă?!
– Maria?!
O voce atât de familiară, o voce cu sunete articulate atât de dragi. Gott ist tot! Nietzsche, Schopenhauer, Eugen Simion.
– Domnule diriginte! Mă bucur să vă reîntâlnesc.
Maria s-a întors puțin în scaun. Și-a ridicat brațul pe spătarul scaunului, a zâmbit în timp ce se colora la chip. Vascularizarea puternică o necajea mult, dar nu și de data aceasta.
De data aceasta s-a simțit confortabil cu toată fâstâceala pe care o detesta în orice altă împrejurare. În fața ei, fostul diriginte de liceu, profesorul căruia îi datorează alegerea facultății.
Un bărbat trecut de 65 de ani îmbrăcat într-un costum cafeniu și-a așezat pălăria, cafenie și ea, pe scaunul liber. Maria i-a urmărit gestul cu aceeași admirație ca în liceu când își descoperea capul și așeza pălăria pe catedră lângă servietă. Apuca într-un fel pălăria cu degetul arătător ridicat. Paloarea, aspectul pielii și al întregii mâini îi provocau reverii. Acum mintea îi reda: Gott ist tot! Revedea tabla, creta, scrisul ușor lăbărțat, dar lizibil. Schopenhauer umplea jumătate de tablă.
– Te-ai obișnuit la facultate, Maria? L-ai întâlnit pe domnul profesor Metea? Mai ții minte de câte ori v-am vorbit despre dumnealui?
– Domnul Metea nu predă studenților de anul I, o să-l întâlnesc în anul II sau III, nu știu exact. Dumneavoastră sunteți în vizită la Timișoara?
– Maria, m-am mutat la Timișoara. Știi, m-am despărțit de soție, chiar nu mai era posibilă conviețuirea în doi. Am iertat-o de atâtea ori.
Maria s-a lipit cu spatele de spătar. Foarte ușor s-a scurs pe scaun. Dar Nietzsche, Schopenhauer? Preocupările filozofice și intelectuale?
– Am reușit o perioadă, a venit la mine aici, dar după câteva săptămâni nu am mai recunoscut-o. Bănuiesc că fosta mea soacră a întors-o împotriva mea.
Gott ist tot! Domnul diriginte este și el om.
Maria s-ar fi lipsit de o asemenea descoperire.
Concurs de manuscrise la Editura Univers
Literatura română contemporană poate sta oare alături de celelalte cărţi publicate până acum în traducere la Editura Univers în cei aproape cincizeci de ani de existenţă, alături de autori ca Márquez, Faulkner, Vian? Intenţionăm să aflăm!
Autorii români care şi-ar dori să-şi vadă cărţile publicate la Univers sunt rugaţi să ne trimită manuscrisele lor, exclusiv în formă electronică, în documente scrise cu diacritice, la adresa: concurs@edituraunivers.ro, până la data de 15 septembrie 2015. Cele mai bune dintre manuscrisele primite vor avea o şansă să intre în planul nostru editorial. Vom anunţa pe 15 octombrie 2015 cărţile selectate.
Pot participa cărţi care fac parte din următoarele categorii:
– Roman
– Proză scurtă
– Literatură pentru copii
De asemenea, atenţie, ilustratori!
– Carte de colorat pentru adulţi.
Pot participa autori din toată ţara, indiferent de vârstă şi CV.
Culoare, Chehade
Chehade
3D, Darwin, Dawkins și Derrida
Ieri am primit de la Sorin Oncu o carte. Am mângâiat-o cu un zâmbet în colțul gurii: Derrida. O să vad acum în 3D, înălțime, lățime, adâncime. Darwin m-a înălțat, Dawkins m-a întins în toate direcțiile, iar Derrida o să mă ajute să adâncesc.
Posibil să-mi lipsescă adâncimea.
Cu 3D, deconstruiesc lumea cum mi-a fost transmisă și o construiesc după determinările omului actual. Eu sunt omul actual. Sau nu sunt prin formare, ci doar prin existență.
Existența și formarea au nevoie să fie deopotrivă.
Eu am nevoie să fiu și să exist deopotrivă.
Deopotrivă pentru armonie.
Mă fac mare
Admir și mă atrag anumiți oameni. O să scriu câteva nume: Freud, Dawkins, Darwin, Huxley, Simone de Beauvoir. Sau din realitatea imediată: Ilie Gyurcsik, Pompiliu Crăciunescu, Basarab Nicolescu.
O listă incorectă prin număr. Admir mult mai mulți oameni, doar că în prezent mă aflu sub influența lor. Simt și observ aceste influențe.
M-am întrebat, și mi se pare o întrebare potrivită prin corectitudine, de ce tocmai ei? Am încercat să-mi răspund urmărind două planuri: congenital și educațional.
Nu mă descurc deloc în căutarea trăsăturilor care se trag din viața intrauterină. Sunt prea copleșită de viața mea în tipul de societate actual. Îmi consum timpul în cratiță uneori. Acesta este doar un exemplu. Uneori îl consum așa prost că mi-e rușine să notez despre.
Fără a descoperi nimic remarcabil în afecțiunea mea pentru cei amintiți mai sus, am hotărât să las timpul să treacă. Am apelat întotdeauna la puterea timpului. M-am apropiat și sunt în proces de apropiere de cum. Cum o să las timpul să treacă?
Cu folos.
Firește, folosul meu.
În folosul meu ar fi să acționez rațional. Să nu-mi mai ies din minți. Am ieșit așa des în ultimul timp că într-o zi mi-a fost frică că nu o să mai reușesc să mă întorc.
Am trecut pe lângă nebunie, o formă a ei care nu se găsește în tratatele medicale. O formă a ei care crește în mințile oamenilor nechibzuiți.
Când treceam pe lângă nebunie mi-au picat ochii pe tatuaj, pe splendidul meu tatuaj, arborele vieții, veșnica regenerare.
Domnilor, doamnelor, dragilor, dragile, mă regenerez. Simt asta cum am simțit fiecare înțepătură de pe coasta unde mi-am imprimat pe piele tatuajul.
Stabilesc un raport între cer și pământ, între mine și ceilalți, între eu și sine.
Cresc. Mă fac și eu mare.
Pânza: Gheorghe Mosorescu
Fericiri si crime
M-am trezit de dimineață cu un unic gând: să scriu. Nu mai pot, trebuie să scriu. Ce? Orice. Să notez cuvinte, să copiez citate, să încerc o poveste, să aleg confesiunea.
Nu m-am hotărât încă.
Zilele trecute am visat o prietenă care a plecat foarte departe acum câțiva ani. A murit. Am încercat să descopăr în jur ce anume a declanșat amintirea ei. A revenit ceva din trecut, dar fără legatură cu prietena mea. M-am revăzut pe mine în obscuritatea barului deținut de tatăl meu. O făptură măruntă, așezată pe un scaun, iar mâinile le frecam de genunchi. Semnificația gestului: emoția. Urmăream la televizor serialul Dr. Quinn.
Ah! Dr. Quinn! Așteptam cu frenezie fiecare miercuri. Nu m-aș fi lăsat dusă nicăieri. Doar miercuri seara puteam să-l văd pe Joe Lando. Când s-au sărutat pentru prima dată personajele aproape mi-am rupt degetele. Le împingeam în mușchii picioarelor și mă opream când nu mai suportam durerea.
Visam și mă întrebam despre dragoste.
Nu mi-aș fi imaginat atunci că în viitor o să provoc suferință și o să sufăr în dragoste.
În cărți, în povești, în filme, suferi puțin înainte să se confirme nobilul sentiment. Pe vremuri găseam noblețe în iubire. În prezent simt baudelairian.
Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.
De-a valma, asta e iubirea.
Fericiri și crime, asta e iubirea.
Ce nu e iubirea: o continuă fericire.
Dar il aleg tot pe Baudelaire:
Sirenă rea sau înger, drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea,
Mireasmă, ritm, lucire, o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?
Ne-am născut să trăim Acum
În trecut, și nu în trecutul îndepărtat, mi-am mai exprimat părerea despre nostalgia pe care o resimt unii dintre noi după copilărie.
Copiii de azi nu au copilărie, noi am avut copilărie. Ca argumente se enumeră cățăratul prin copaci, joaca cu mingea pe stradă, vacanțele petrecute la bunici.
Ca punct slab și condamnabil avem tehnologia pe care o folosește un copil azi: telefon, iPad, iPhone, iPod etc.
Mă străduiesc fix în acest moment să fac ordine în zarva de gânduri. Mi-e foarte greu să încep cu ceva anume, să construiesc fără să critic la rândul meu. Căci toată lumea critică. E cel mai la îndemână.
Aș începe cu ceva de care sunt sigură și de care toată lumea e sigură.
Postulat: trăim în epoca iPhone cu toate semnificațiile desprinse de aici.
O să merg mai departe cu o întrebare: cât de apropiați suntem cei din generația 83, generația mea, de bunici și de părinți?
Mai adaug o întrebare.
Cât de mult se întrepătrund mentalitatea și cultura noastră cu cea a părinților?
Copilăria este o perioadă. Semnificație: interval între naștere și adolescență. Restul ține de acțiune. Cățăratul ține de acțiune, de a acționa. Părinții fac educația copiilor. De ce nu-i duceți la cățărat? Ați putea să descoperiți că nici măcar nu le place. E cineva sau ceva de arătat cu degetul? Tehnologia? Un motiv l-am putea afla în congenital, lipsa însușirilor pentru o asemenea activitate.
Părinții le permit azi copiilor fel și fel de aparate. Părinții noștri ne trimiteau la bunici. Un alt fel de: cum punem problema?!
Probleme nici nu există, ne confruntăm cu situații. Cu situațiile trebuie să te adaptezi. Ce observ este o neputință în adaptare și cel mai mult un refuz. Nu era mai frumoasă copilăria noastră, pe aceea o cunoaștem. Necunoscând nevoile copilului actual se declanșează panică. Și fugim în trecut. Condamnăm prezentul pentru neputința noastră.
Am mers cu caprele pe câmp și am mers la Disneyland. Comparabile? Din ce punct de vedere? Mi s-au dezvoltat mușchii picioarelor pe câmp, dar ține și de genetică. La Disneyland m-am lăsat cuprinsă de iluzia unei lumi fericite.
În fapt, discuția ar putea avea ca punct de pornire acțiunea. O acțiune urmată de organizare, priorități, factor economic, educație. Și revenirea la postulatul enunțat mai sus: trăim în epoca iPhone. Unii se străduiesc să trăiască alte vremuri. O luptă fără izbândă. Soluția celor care nu se potrivesc în această lume: retragerea. Critica pe care o împrăștiați, atitudinea nostalgică și condescendentă nu vor face din această lume un loc mai bun. Iar lumea chiar poate fi un loc mai bun.
Lumea este un loc mai bun. Trăiesc oameni care nu critică, nu condamnă, te îndrumă, îți spun o poveste despre alte vremuri. Nu impun.
Oamenii aceia au forța să facă din copii și din timpuri o variantă bună și cea mai potrivită a noastră, a celor care ne-am născut să trăim ACUM.
Trăiți ACUM. E timpul nostru.
