Am primit in mail o oferta de colaborare. Una noua sub forma unei invitatii-concurs. Fara sa duc pana la sfarsit continutul mailului, am respins prompt ideea. La final, o urma de indoiala mi-a trimis un rest de gand.
Sa accept sau nu? Sa scriu sau sa nu scriu?
De-a lungul timpului am participat la foarte putine concursuri si am raspuns afirmativ la prea putine oferte de colaborare.
Nu am participat la concursuri, deoarece nu stiu sa pierd. Nu prea am castigat de obicei, iar esecul ma umplea de frustrare. Marturisesc ca de multe ori se intampla sa ma cred buna in manuirea cuvintelor, ia alteori sa-mi fie rusine tot de asta.
Hai sa dau vina pe zodie, caci sunt geamana. Cum in mintea mea sunt si zeu, si cersetor in ticluirea de povesti, am ramas voit intr-o umbra plina de lumina particulara. Uneori sunt chiar un licurici pe cinste.
De data asta accept sa scriu. Mi se cere sa povestesc despre nastere si alaptare.
Mi se pare amuzant felul cum s-a incercat magulirea persoanei mele.

Ti-am descoperit blogul http://ddunia.wordpress.com/ si am observat ca acorzi o mare atentie copilului tau, chiar si in blogosfera, tocmai din aceasta cauza am dori sa iti facem o invitatie.
Am inceput un proiect prin care am invitat bloggerii sa scrie despre experienta lor legata despre nastere, despre alaptare.

Nu stiu cata atentie i-am acordat eu Marei pe blog, de aceea tind sa cred intr-o frunzarire a blogului. Accept sa scriu tocmai din aceasta cauza, ca nu indeplinesc deloc functiile mamicii clasice.

Despre nastere (http://www.qbebe.ro/nasterea )
Am nascut in Timisoara, la maternitatea Odobescu. A fost o alegere personala, dupa o discutie cu doctorul care mi-a monitorizat intreaga sarcina. Timp de noua luni, am mers la privat, la clinica doctorului, cand a trebuit sa aleg, desi puteam sa merg sa nasc in Germania, am refuzat pe premisa ca majoritatea femeilor nasc in maternitati de stat din Romania. Subsidiar, idealista din mine a preferat sa nasca in tara ei.
La ultima vizita la clinica, inainte de a naste, doctorul mi-a prezentat avantajele si dezavantajele unei nasteri la stat si la privat.
La privat, numai de bine, aproape. Da, exista conditii, esti inconjurat de atentie, dar o nastere, chiar cu o sarcina dusa impecabil pana la capat, poate intampina diferite dificultati, iar privatul, din pacate, nu are suficient personal calificat. Plus, in cazul meu, la momentul respectiv doctorul era si directorul maternitatii, iar daca eu as fi intrat in travaliu in garda lui, deontologic si moral, nu ar fi putut sta langa mine.
Nici nu am clipit, atat doctorul, cat si omul aveau perfecta dreptate. Meritam aceeasi atentie ca oricare pacienta a dumnealui, dar abandonarea serviciului in favorea unei singure paciente nu si-a gasit loc in caracterul meu.
Am nascut la stat in conditii acceptabile. Cu bagaj de acasa, vata, tifon, anestezie, hainute pentru bebe. Am beneficiat de atentie si blandete de la moasa. Tot timpul travaliului mi-a zis pe nume si mi-a vorbit bland. Sora mea a stat tot timpul langa mine. Fata mi-a fost pusa pe piept dupa ce am nascut, iar doctorul a asteptat mai bine de 30 de minute sa expulzez placenta, cum nu s-a intamplat, mi-a fost indepartata manual.
A doua zi la 7 dimineata, a fost la patul meu impreuna cu studentii. A glumit, mi-a batut pulpa si m-a felicitat pentru fetita, el fiind un fel de tata al ei.
In salonul unde am stat, am beneficiat de dus si patut pentru copil, puteai sa tii copilul cu tine cat doreai, desi asistentele ne sfatuiau sa ne odihnim.
Da, am bagat in buzunarele asistentelor, dar si cine nu baga era tratat la fel, diferenta era de ton, fata mea era printesa, iar eu o frumoasa.
O asistenta care m-a enervat, m-a impresionat apoi cand, o pacienta spargandu-i termometrul, aproape a lacrimat. Era termometrul ei de acasa.
Experienta nasterii mele se bazeaza pe o incredere totala in doctorul meu. M-am simtit in siguranta 9 luni, la cabinetul lui, m-am simtit in siguranta 5 zile in spital.
Maternitatii de stat i se pot imputa multe, dar eu ma fac ca inteleg, pacienti si cadre medicale, toti suntem victimele unui sistem mazgos si dezechilibrat.
Asta este povestea nasterii, succint prezentata.

Acum putin si despre alaptare. (http://www.qbebe.ro/nasterea/maternitati)
Am alaptat imediat cum am putut, adica a doua zi, eu nascand seara. Am pus fata la piept, desi laptele mi-a venit abia a patra zi, in fiecare zi, de cate ori se trezea. Mara mea a dormit mult dupa nastere, drumul de la intrauterin la lumea de afara epuizand-o.
Am primit sfaturi si asistenta la alaptat, am facut totusi rani. Norocul meu a stat in Mara, un bebelus de 3kg 700 care a stiut sa traga din san. Durerea era doar pana apuca cum trebuie sanul. Mi-a placut sa alaptez, e un sentiment coplesitor de prea multa iubire nascuta instant. Si am iubit-o de la prima vedere, chiar daca incetosata de la plans. Cand o puneam la san, o priveam incredibil de curioasa, ma miram cum a putut sa sada ea in mine, desi am fost o gazda mare la stat, am ajuns la spital cu 70 de kilograme, 23 pe plus.
Ii vorbeam in gand si ii ceream iertare pentru mama copil pe care o are, dar o asiguram de iubire. Ea continua sa traga de san si sa ma atinga inconstient cu manuta. Am alaptat 6 luni.
Azi am o fetita de un an si sase luni, la o a doua sarcina, nu stiu daca o sa fac aceleasi alegeri, dar pentru ce a fost, am ales bine si mai ales just.

Pentru Qbebe.ro.

Sambata asta, ziua careia i-a rasarit si i-a apus soarele, am participat la un eveniment monden. Pe pontonul de la Valiug, undeva dupa ora sase dupa-amiaza, curcubeie si iluzii africane au surprins, cu siguranta placut, oamenii veniti dupa apa si soare.
Prezentarea colectiilor de moda Sofia Afrenie -Africa- & Diana Bobar -Rainbow- ss2012.
Pe doamne si domnisoare le-au impresionat rochiile si culorile, pe domni si domnisori, dau acum din spatele culiselor, i-au atras modelele, observand ca din doua modele poti face totusi una.
Eu, din margine de sezlong, urmaream defilarea fetelor oarecum dupa un sablon. Prima secunda aruncam o privire generala, model-rochie, apoi coboram ochiul pana in talpa fetelor, caci au defilat desculte, iar in final, cercetam doar rochia. Fetele mai primeau un al doilea ochi doar daca rochia nu ma atragea.
Din fericire pentru Diana Bobar, am privit foarte putin fetele. Rochiile Dianei Bobar, de fapt modelele propuse de ea, imi ofera un sentiment de confort vestimentar. Ideile si culorile ei te imbraca, fara nici un efort de la tine. Asta imi place si apreciez cel mai mult la ea, siguranta de frumusete pe care o ofera, cu unica conditie de a o lasa pe ea sa te puna in evidenta.
De cati ani merg la ea, nu mi s-a intamplat sa fiu dezamagita, si a reusit, datorita originalitatii ei, sa ma faca sa cer foarte putin.
Diana, vreau o rochie galbena, din bumbac. Asta e ultima cerere, de restul se ocupa ea.

De cealalta jumatate a acestui eveniment, o sa notez doar galbenul colectiei, un galben extraordinar.
Felicitari fetelor si la cat mai multe sentimente de mandrie si reusita.

http://www.youtube.com/watch?v=avN_cetQoLo&playnext=1&list=PL598846D7F00A2D7F

Odata cu varsta…
Ma irita cuvintele astea alaturate, sensul lor da chipului o paloare defetista. Parca nimeni nu mai are incredere in batranete.
Ei bine, odata cu varsta, am realizat si am acceptat ca prieteniile se impart pe categorii.
Prietenii de suflet.
Ei sunt aceia care par sa fie nascuti cu tine. Privind in urma, ii gasesti intotdeauna langa tine. In zambete, in lacrimi, in plimbari, in certuri familiale, in isprave, in strangeri de mana si imbratisari.
Prietenii confectionati.
Ei sunt aceia care apar in diferite imprejurari. O nevoie poate scoate la iveala afectiune.
Prietenii mintii, ai nevoii spirituale.
Ei sunt aceia care iti satisfac mintea cersetoare de provocari transcedentale. Intalnirile cu ei se situeaza undeva deasupra lumii reale, unde grijile casnice si preocuparile mondene pica sub greutatea si obscurul subiectelor discutate.
Saptamana trecuta, la un pahar de ceai cu Sorin Oncu, am disecat interdisciplinaritatea si transdisciplinaritatea. Basarab Nicolescu si Pompiliu Craciunescu ieseau de pe gura si se asterneau pe o lista.
Mi-am amintit de anul IV de facultate, de cursul literatura si transdisciplinaritate. Atunci mi s-a facut cunoscuta poezia lui Pessoa si am digerat la spatiul plin de informatie dintre discipline.
Am adus in discutie teoria literaturii, am asemanat-o unui burete care vine sa stearga toate nebulozitatile pregatirii liceale la literatura.
Multi elevi ajung studenti si se exprima, la analiza unui discurs poetic, cu scriitorul vrea sa spuna.
Pentru elev, scriitor, autor, nataror inseamna cam acelasi lucru si de aceea, profesorii universitari lucreaza cu prescolari la stiinta literaturii, nu cu studenti.
Unii carcotesc chiar ca teoria literaturii este o disciplina prea grea pentru anul I.
Fals.
Teoria literaturii este stringenta studentilor de anul I de la literatura, teoria literaturii si un profesor idealist.
Eu l-am avut pe Tucan, pe Craciunescu, pe Gyurcsik, pe Babeti, pe Ungureanu, pe Vighi, pe Oprescu, pe Glavan, pe Valcan, toti indrumatori, pe langa cadre didactice.
Uneori, si dupa ani de la terminarea facultatii, le simt influenta in alegeri personale, in gesturi, in nasteri intelectuale.

De mult timp mi-a lipsit un program pentru seara de sambata, nu si aseara. Sambata asta, pana in miezul noptii ei, am frunzarit carti la libraria Cartea de nisip si am ascultat cativa scriitori invitati sa citeasca din operele lor. Proza si poezie.
La inceput, Radu Pavel Gheo.
Fragmentul pe care a ales sa-l impartaseasca cu cei prezenti mi-a revenit ca un shot, drogul fiind amintirea postcomunista. Cei nascuti in anii 60 sau 70 duc mai departe in perioada facebook aduceri-aminte despre chiloti tetra, embargou sau snicarsi.
Dupa stangace aplauze, intr-o deruta daca se aplauda sau nu, s-a asezat la microfon Bogdan Munteanu. Acesta, dupa o povestire putin sumbra, putin peste cadrul experientei, a avut audienta cu o alta povestire unde a satirizat delicios obiceiurile nuntii romanesti oficiata la mall.
Adela Dragomir, cu pronuntia ei velara, mi-a purtat mintile in inchipuiri serafice. Poti intelege rebeliunile oamenilor si printr-o imagine a aripilor pe care le purtam in spate, aripi mai mari ca trupurile noastre. Astfel ajungem sa ne calcam unii pe altii.
La final, Tudor Cretu.
Dintre toti, la Tudor Cretu sa mi se scuze subiectivismul. Am lucrat impreuna, intr-un interval scurt sau foarte scurt. Oricat ii apreciez stralucirea mintii si umorul distins, nu-i pot accepta caracterul.
Nu-mi place.
Separ totusi opera de om. Am ras copios cand a citit fragmentul ales pentru lectura. In senzatia antipatiei pentru om, i-am simtit forta narativa.
La final, ropot de aplauze.
M-am indepartat silentios si imediat ce am pasit in racoarea miezului de noapte, am inceput sa transform totul in poveste.
Sambata seara, un shot de literatura.

Nu am fost niciodata, din cate imi amintesc eu, acuzata de superficialitate, uneori insa, eu insami declar provocator ca sunt. O spun raspicat si numai cand se discuta despre frumusete si tinute vestimentare.
Imi plac oamenii frumosi si ingrijiti, mai ales eleganti.
Sa-mi cer scuze pentru asta? Sau sa consider asta un defect?
Am constatat, de-a lungul timpului, in diferite circumstante, atitudinea unor persoane mai neglijente in ceea ce priveste tinuta lor in raport cu cei ferchezuiti. Fie cu vorba, fie cu privirea, ironia si dispretul se desprind din discurs in etichetarea adeptilor rafinamentului lui Wilde si a urmaselor lui Coco Chanel.
Mi-am ales cu grija, pentru descrierea acestor persoane, cuvantul neglijent. Initial alesesem sa scriu lipsiti de interes, dar m-am corectat, ar fi fost o greseala destul de mare. Nimeni nu e lipsit de interes.
Oglinda inrobeste aproape pe oricine, iar supraeul lupta pentru perfectiune si sublim.
Persoanele neglijente se vopsesc, isi pun margele la gat sau fard pe pleoapa, randuiala asta tine tot de frumusete, nu de stil, dar stilul este un mod distinct cu scopul de a amplifica frumusetea.
Persoanele neglijente nu au stil si ii condamna pe aceia care deja il au.
A invata sa aiba stil le revine in constiinta ca o fapta reprobabila. Inca nu stiu sa raspund de ce.
Oamenii ar trebui sa stie ca ingrijirea si frumusetea tin tot de evolutie. Animalele salbatice ne pot ajuta, cum clipeste o girafa, cum alearga o antilopa, cum paseste un ghepard.
In safari am admirat nu doar frumusetea pura, ci si tehnica de seductie a animalelor.
Bineinteles ca animalele nu au o tehnica, dar stiu sa captiveze, pentru imperechere sau pentru ciuda omului care a uitat sa fie seducator.

Nota:
Rautate pentru alegerea mea in armonia vestimentara.

In timp ce eram la master, mergand grabita pe hol sa ajung in sala de curs, se poate sa fi calcat mai apasat. Cand am intrat, mai multi ochi pe mine si o voce:
Era evident ca tu esti, cine altcineva sa fi fost pe tocuri?

Edific stangaci, dar uneori cu succes, caracterul pe care il am. Uneori, temperamentul, cel preponderent innascut, reuseste sa mistuie cu energia si nervii, izbanzile mele cu mintea.
Toata latura mea energica scuipa venin. De la nastere, am incercat sa fiu mai atenta la aceste pierderi ale controlului. Am cerut ajutor.
S-a intamplat sa fiu luata si in seama, nu numai peste picior, si am primit o carte spre lectura.
Timp implinit, Duhul adevarului de Gregoire de Kalbermatten.
Primele pagini m-au sedus copilareste cu senzatia de poveste, putin peste 20 de pagini, mi-am schimbat pozitia trupului si am continuat curioasa.
O arsita mentala mi-a lasat impresia ca in paginile urmatoare am sansa sa-mi lamuresc nervii. Mi-am facut notite si biletele galbene au aparut deasupra patului. Am memorat chakrele, am retinut canalele de energie Ida si Pingala nadi, am murmurat cu oarecare emotie Kundalini.
Scolareste, mi-am scris chakrele pe degete, si astfel, degetul mijlociu imi revine acum cu aspectul evolutiei si bunastarii. Degetul mijlociu ridicat nu mai ofenseaza sau plictiseste, cel putin pe mine. Grobienii iti amintesc doar evolutia ta in comparatie cu lancezeala lor din lumea instinctelor primare.
Undeva dupa o suta de pagini, orice fascinatie a incetat. Eruditia scriitorului a imprastiat fragila legatura dintre mine ca cititor si invataturile lui Nirmala Devi.
Multe cunostinte, religii, mitologii, filozofie, psihologie, psihiatrie.
Multa morala.
Am dus cartea pana la capat dintr-un fel al meu de a fi, o carte dusa la bun sfarsit imi da dreptul sa mazgalesc aici cele cateva randuri alcatuite cu impresii, placute sau neplacute.
Orice carte dusa la bun sfarsit o consider o izbanda, oricum castigi, chiar si numai cu folosul de a o da ca exemplu, fie el si negativ.
In final, nici o rezolvare pentru nervii mei.
Dar totul se afla in mine, printre randuri, asta am cernut si am retinut. Dumnezeu, puterea, izbanda si realizarea sinelui se afla in mine, nu in religii, cu atat mai putin in institutii crestine.
Cartea mi-a fost imprumutata de cosmeticiana mea, o femeie cu simturile muncite si active, iar acum o saptamana sau mai mult, i-am formulat si ei in cateva randuri, avand grija sa fiu respectuoasa, clara mea respingere a invataturilor. M-am si justificat marturisind despre mine cat sunt de sceptica si bruta in Biblie. Nu am material in mine dispus sa creada cu suficienta tarie.
Ea mi-a raspuns calm:
Ai.
I-am multumit pentru incredere, iar eu am revenit la munca mea de cautare a unui ceva sau cineva cu leac pentru nervii mei.

Port in mine fascinatia scolii lui Noica si invataturile lui Josef Knecht. Ma obsedeaza. Ideea unei izolari, nu ma hazardez sa amintesc de asceza, mi se impune de fiecare data cand citesc lucrari ce trateaza problema realizarii sinelui, perfectionarea fiintei, munca in folosul sinelui.
Imi imaginez de fiecare data o indrazneala de a suspenda orice activitate prezenta si de a pleca sa-mi caut un locsor linistit in munti, la o manastire sau o simpla cabana si sa ma abandonez o saptamana contemplatiei.
Fara telefon, fara laptop, fara prieteni.
Stabilesc doar un interval, caci uneori si gandul nimiceste, iar intentia de a renunta la orice mijloc de comunicare imi provoaca sistole puternice.
In secunda asta, sunt extrem de hotarata de a-mi onora ideea.
Desi citesc mult, am diverse activitati culturale, iar pretentiile mele cer un caracter sensibil, organizarea mea sociala imi scade din calitatea fiintei. M-am uitat intr-o zi piezis in dulap la ceasul meu Omega.
Asta sunt eu, suport pentru accesorii scumpe? Ma inchin atat de mult pantofilor de la Prada si gentilor de la Louis? Mi-e imposibil sa raspund, caci cartile imi ofera momente ce depasesc cadrul experientei, iar pantofii si gentile imi creeaza stari reconfortante.
Ma simt cel mai bine cand citesc, iar asta ma determina spre instigare, ma provoc si provoc pe oricine la o izolare aproximativa.
Sa renuntam la telefon, laptop si prieteni pentru o saptamana, sa ne luam o saptamana dintr-un an si s-o dedicam sinelui.
Contemplatie, meditatie, introspectie…

Sunt mama de un an, cinci luni si patru zile. Adaug patruzeci de saptamani de sarcina si socotesc de cat timp nu prea mai cunosc odihna. Nu am duminici, nu am vacante. Si in lipsa Marei, ochii mei se deschid tot la ora sase dimineata. Dupa ce ma linistesc singura, imi repet ca Mara e la mamanu si pot sa lenevesc in asternut, atipesc cu un oribil sentiment de vinovatie. Orice minut peste ora sapte ma impute de somn, nu mai pot sa dorm, desi uneori imi doresc sa ma asez in pat si sa dorm saptamani.
De la nastere, si continui si azi, beneficiez de ajutorul lui mamanu la cresterea Marei. In general, diminetile sunt ale mele, am cu Mara ritualurile noastre, laptic, olita, joaca de una singura in tarc, mic dejun, joaca in curte cu Leto si la cutia de nisip, apoi somn.
De somnul ei profit de fiecare data altfel, citesc, uneori scriu, altadata raman in fata televizorului holbandu-ma la Crimele din Midsomer, ma spal pe cap sau adun din casa dezastrul pe care reusim sa-l facem in fiecare zi.
Mami.
Mai nou asa ma cheama la ea cand se trezeste, iar de la amiaza, sa fie unu, sa fie doua, sa fie trei, Mara merge la mamanu.
Raman singura si recunosc ca ma bucur din plin.
Nu tanjesc dupa viata mea dinainte de Mara, dar o firmitura din acest dinainte imi e imperios, anume clipe de desfatare cu mine.
Mamanu ma lasa sa adun firmiturile si sa fiu incantata cand firmiturile descriu texte pe blog, pagini de carte citite, intalniri cu prieteni, participare la vernisaje, calatorii. Ma intorc la fetele mele seara, sa fie sapte, opt sau noua.
Daca e sapte, uneori mai merg cu Mara in parc, m-ati recunoaste dupa fusta prea scurta, rochia prea lunga sau sandalele total nepotrivite pentru nisip.
Asta sunt eu.
Fug de mamici si de copii, zambesc cand nu am ce face si vorbesc cu oarecare stanjeneala. Copiii continua sa ma irite si sa ma faca sa ma pierd in fata lor. Doar pe Mara o ador si ma topesc dupa ea.
Am scris acest post cu intentia clara de a ma prezenta ca mama, dar nu o mama care refuza ajutor, nu o mama care uita de sine, care ocoleste coaforul, care discuta doar despre plodul ei.
Sunt mama unei fetite dulci, si pe langa enorma fericirea pe care o simt cand face caca la olita, da, fericirea mea consta uneori si in cacat, devin extatica si cand gandurile mele ticluiesc fraze despre Musil, Kelemen, Nae Ionescu, rochii Diana Bobar, bijuterii Josephine, ipostaze ale Dunarii, controverse amicale sau interpretari despre minunata patrie.
Nu pledez pentru felul meu de a fi, dar sustin momentele petrecute in compania sinelui. O minte sanatoasa, pe langa trupul sanatos, mai cere si meditatie, si introspectie, si grija.
Am intalnit putine mame cu grija si pentru ele, doar pentru copii.

„Numai femeile mai pot trai in imputitul asta de capitalism.”

Fraza furata cu urechea stanga, ieri dimineata in Piata Operei din Timisoara.