Gata, am sfârșit Jurnalul lui Kafka! Toată viața, scurtă cât i-a fost, s-a ferit de orice l-ar fi oprit să scrie. Frica de o existență căldicică în sânul căsătoriei, fără posibilitatea de a se dedica complet creației, l-a condiționat să aleagă celibatul. Și-a dorit căsătoria, iubirea, prietenia, sexul. A visat, și-a imaginat, s-a străduit pe alocuri. Orice apropiere de căsătorie l-a umplut de neliniște. A ales întotdeauna scrisul.

Fix pe dos, eu mi-am dorit creația, scrisul, publicarea, validarea. Am visat, mi-am imaginat, m-am străduit pe alocuri. Am ales existența căldicică în familie.

Frământările imprimă o stare bolnăvicioasă. Nu ești bolnav, dar te simți. Kafka a fost și bolnav. Eu nu mă știu, dar am zile când mă comport ca atare. În primul rând mă tulbură o senzație la stomac. Nu e vorba despre un gol, mai curând un bolovan în mișcare centrifugă. Mă aștept la o sfârtecare în orice clipă. Uneori mi-am închipuit cum lupta asta de la interior va țâșni afară într-o hemoptizie odioasă și înspăimântătoare. Au trecut ani. Sunt bine mersi. Pot să amintesc despre episoade cu crize de fiere, dar nici o tragedie n-a avut loc.

Mai nou, ca să-mi amplific sentimentul de importanță și mister, am început să înlocuiesc obiecte prin casă. Le schimb de la modul rezonabil pe modul extravaganță. Nu suflu o vorbă celor din familie. Mă simt ca Dexter. N-am o colecție de lame cu sânge în ventilație, dar am palpitații când sunt întrebată despre oale, solnițe, farfurii, pahare, lenjerii, chiar și peria de la toaletă. Mara a început să observe. Făt Frumos mai puțin. Pe Mosorescu l-am întrebat ce gust au cocoșeii. Privirii nedumerite i-am adus ajustări cu o trimitere din cap la tuciul Creuset. Spune, are un gust mai bun, așa-i? O fi totul la mine în cap, dar este o terapie funcțională.

Scrisul pe blog mă ține ocupată. Fără satisfacții incomensurabile, mă ridic dimineață din pat pentru ceva numai al meu. Voi ce mai citiți în aceste zile toride?

Foto: Simona Nutu

În loc de o băutură de vară, cu fructe, neapărat mentă, obligatoriu alcool, într-un pahar care mi-ar satisface gusturile rafinate, mi-am pregătit o cană de ceai de sunătoare. Am fiere leneșă. Așa mi s-a explicat în urmă cu câțiva ani. Lenea ei îmi strică mie ore din zi și din noapte. Azi noapte, gândacii de bucătărie și cu mine umblam prin casă după un No-spa.

Acum scriu cu cana de ceai lângă mine și mă gândesc la întâlnirea de sâmbătă dimineață. O să mă văd cu Vulpea boemă ( Cine e Vulpea boemă?) la Haiku (Ce este Haiku?).

Vulpea boemă este un brand de haine. Eu iubesc persoana din spatele brandului. Este vorba despre Carmen. Cu Carmen am început să lucrez la proiectul #poartariduri. Pe lângă mine în încercarea donquijotească de a sublinia importanța și privilegiul de a înainta în vârstă mai stau Carmen, Bogdan și Simona. Muschetarii ridurilor au urcat femeile pe pereți cu ocazia zilei de 8 martie anul trecut în cadrul unei expoziții găzduite de Casa cu iederă.

Haiku este o cafenea care funcționează în tandem cu galeria META Spațiu. Cunoașteți poziția erotică în care partenerii stau unul în brațele celuilalt într-un fotoliu? Într-o înlănțuire asemănătoare îmi închipui cafeneaua și galeria. Pasiune. Artă. Prietenie. Știință. Povești. Cafea. Bijuterii. Prezențe. Într-un singur spațiu s-au amestecat valorile cu plăcerile, arta și prăvălia, știința și cafeaua.

Vremurile țin cu cafeaua de specialitate. Orice cetățean mai spălat cu un gel de duș de la 50 de lei în sus preferă cafeaua la râșniță, prăjită, întoarsă, sucită, uscată, suflată de brizele Africii sau Americii de Sud. Îngroș aceste rânduri. Prefer cafeaua râșnită, prăjită și cum am înșirat mai sus. Caut harta imaginară a cafelei. Timișoara se fălește cu multe cafenele, dar mie îmi place cel mai mult la Haiku pentru întreg. Sorb cafea. Mă uimesc pereții. Trag cu ochiul la bijuterii. Aud vorbindu-se despre artă și știință. Într-o lumea fițoasă, dar nepretențioasă, Haiku face diferența. Haiku este o veritabilă cafenea academician, nu pretins academician. Mie îmi place strada, dar apreciez și respect academia. Îmi place cârciuma, dar mă delectez în cafenele. Ambele spații oferă experiențe specifice și nu trebuie să alegi. Poți să te deplasezi într-o parte sau alta. Te duci oricum după predispoziție.

Haiku este un spațiu unic la Timișoara. Când îi treceți pragul, să-mi scrieți.

Foto: Simona Nutu

Din preocupările mundane, mamiceală, achiziționat canapea, reduceri la Zara Home, pregătit mâncare, dat cu aspiratorul se ivesc deodată lecturi uluitoare, ieșiri la galerii, spectacole de teatru. Funcționez ca un gheizer, dar în loc de apă fierbinte, la anumite intervale arunc activități alungătoare de tâmpenie.

După 40 de ani ești într-un real pericol să tâmpești. Toate o iau razna, corp, minte, suflet. Bărbații se perpelesc mai mult ca femeile. Noi ne-am luat la trântă cu sinele după 35 de ani. Asist la zvârcolirile lui Făt Frumos. E năucit de viață. Asist la zvârcolirile cumnatului. E obosit de viață.

Tuturor, femei și bărbați, ne pare rău de jumătatea de viață trecută. Ne auzi rostind pe fiecare: O viață de om!, O altă viață! Cel mai greu suportăm pierderile. Când unul dintre noi părăsește această lume atunci nu reușim în nici un chip să ne împăcăm cu situația grea.

Așteptând să ne trezim, am adormit. Așa ne surprinde moartea. Dormind. Pentru că am considerat că avem timp. Timp pentru ce? Timp pentru a fi oameni mari, pentru a fi părinții noștri.

Acest moment l-am presupus marcat, zgomotos, anunțat. În metrou ți se anunță stația următoare. De aceea primim diplome de absolvire. Să conștientizăm etapele. După școală rămânem de izbeliște. Începem și ne suflecăm mânecile. Ne punem pe treabă. Continuăm. Clopoțelul nu mai sună. Premii nu se mai dau. Diplome nu mai primim. Încotro de îndreptăm? La ce stație coborâm?

Stop! Ai împlinit 40 de ani. Am împlinit 41 de ani. Ce am făcut cu jumătatea de viață trecută? Am observat că mă irită persoanele trecute de 60 de ani care evoca amintiri din primii 10 ani de viață. Când aveam 8 ani! Hm, e lung drumul și nesigur. La 20 de ani se cuvine să vorbești de vremea când abia împliniseși 8. La 60 de ani abține-te. Nu mai interesează pe nimeni oricât de emoționat ar fi. Va fi interesant să-mi recitesc textul la 60 de ani. O să râd de mine. O să-mi scape o înjurătură. O să mă disprețuiesc. O să mai trăiesc? O să mai fiu lucidă?

M-am umplut. Imediat o să arunc afară o activitate alungătoare de tâmpenie. M-am apucat de Kissinger, Ordinea mondială. M-am trezit și intenționez să rămân trează. Cine stă treaz cu mine?!

Foto: Lorena Dumitrașcu

Mai am de parcurs vreo 100 de pagini până sfârșesc Jurnalul lui Kafka. Am citit câteva pagini la amiază, imediat după masa de prânz luată în compania lui Mateiu. Greu mi-am adunat mințile. Ușor distrată, ușor îngrijorată, ușor încălzită, 26 de grade Celsius în casă, ușor ambițioasă și greu chibzuită am ieși la mall să-i cumpăr lui Mateiu o jucărie.

Nu mai am nici un chef de Kafka. Mă apuc de Gianfranco Calligarich, Plimbări cu câinii. Am răsfoit-o duminică. Azi mă așez să o citesc. Ocolesc lectura prin câteva rânduri scrise pe blog. Doarme Mateiu. L-a obosit căutarea jucăriei la mall.

3 ani cu 41 de ani. Bunica mea ar fi zis că am făcut copil la bătrânețe. Eh, alte vremuri, o știm cu toții. Am colege care abia acum se bucură de maternitate. Eu mă mențin tânără. Mateiu mă provoacă zi de zi să-mi reactualizez tinerețea. Să alerg când pedalează cu repeziciune. Să alerg când îl amuză să fugă până în marginea drumului. În principal mă provoacă să alerg, să transpir, să șuier amenințări printre dinți.

În alergări, nădușeli și amenințări mă gândesc mereu la mine, la viața mea. Cum ar fi fost viața mea fără ei, fără Mara și Mateiu? M-aș fi dedicat scrisului trup și suflet? M-aș fi aventurat în necunoscut alegând călătorii departe de casa de la Schela?

Schela, un cartier mărginaș al orașului Severin unde taximetriștii refuzau să te ducă sau îți percepeau taxă de exterior. Ce-i drept, localnicii numeau o porțiune de drum aeroport, lega marginea de centru, dar nu-l știu funcțional. O funcție a îndeplinit, de spațiu destinat amanților. O listă cu numere de mașini au umplut doi stâlpi de beton. Iubirea carnală dezvelită sau încifrată, depinde de imaginația fiecăruia. Cât de dotați cu imaginație au fost cetățenii de la Severin o dovedesc stâlpii de pe aeroport. Asta se întâmpla în anii 90. În prezent nu mai există nici un spațiu gol între margine și centru. S-au unit. Eu mergeam cu caprele pe acolo. Când eram mică, tata povestea că unde locuim noi și toți vecinii noștri, el mergea cu gâștele. Observați evoluția, progresul, promovarea. De la gâște, la capre, iar de la capre, la mall. Copiii mei ies la mall, unul la Starbucks, altul la carusel sau Happy Color.

Mă consolez cu blogul. Mă ajută să respir, să trăiesc, să-mi suport ratarea. În unele zile trăiesc ratarea fără nici un strop de durere. Nu simt că am pierdut nimic. În alte zile, ei bine, mă așez covrig în pat și-mi plâng de milă. Nu mult, cineva trebuie să mă strige de undeva. Mama! Mama! Mama!

Dunia! Dunia! Dunia! Mă ridic. Acționez. Funcționez. Jumătate din viață e dusă. Încerc un plan pentru cealaltă jumătate.

Să râdem înainte de toate.

Mă topesc. Nu mă plâng. Constat. Există o mică posibilitate să fi tâmpit de la căldură. Visele m-au reîntors la anii din facultate. Trei nopți la rând am purtat conversații cu fete pe care nu le-am mai văzut de ani. Nu mă mir. Nu mai caut să înțeleg de ce mi-a fugit mintea. Mă ridic din pat fără nici un fel de interes.

Aerul condiționat nu funcționează. Are legătură cu ușile apartamentului pe care le așteptăm din martie. Ieri mi-am pus un costum de baie din două bucăți. Un model de costum de baie purtat în facultate când umblam cu fetele pe care nu le-am mai văzut de ani. În facultate purtam cu mândrie un abdomen plat. Azi port iritată un abdomen rupt în două, rupt și cu aspect de coajă de portocală. Mă indispune aspectul de coajă de portocală. O să arunc toate costumele de baie din două bucăți.

De când mă știu, vara a însemnat întotdeauna timp petrecut în malul apei. M-am născut la Severin. Ce să faci într-un oraș de provincie cu trei luni de vacanță? Stai în malul Dunării și aștepți apusul. Dunărea se liniștește. Soarele coboară. E frumos și trist. La 20 de ani am fost martoră la spectacolul dat de apus. La 40 de ani apun și mă simt tristă. E frumos, dar trist.

M-am întrebat dacă regret anii aceia. Mateiu pedala azi în fața mea, iar eu mă chestionam. Regret? Regret vremea din facultate când purtam cu mândrie un abdomen plat și petreceam cu fetele pe care nu le-am mai văzut de ani? Nu știu să-mi răspund. Mi-e dor de anii de facultate, dar nu m-aș întoarce în nici un fel.

Am băgat doi cocoșei la cuptor. Am cumpărat un buchet de flori. Am citit câteva pagini din Jurnalul lui Kafka. La Praga am revizitat muzeul Kafka. Prima dată i-am trecut pragul în urmă cu 15 ani. Mara creștea în mine. Abdomenul plat se rotunjea. Mușchii se rupeau. În 18 iunie am trecut din nou pragul muzeului. Mara m-a ținut de mână. În muzeu se află un telefon, linie directă cu Gregor Samsa. Am ridicat receptorul. Firește, nimic! Ne-am amuzat. I-am redat Marei începutul din Metamorfoza.

Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni transformat într-o gânganie înspăimântătoare.

Toată lumea cunoaște începutul povestirii lui Kafka. Am introdus-o și pe Mara în toată lumea. Cu fiecare zi care trece dau mai departe tot ce prețuiesc și respect. Mă micșorez în importanță cum scădea soarele în Dunăre la Severin. E frumos, dar trist.

Mateiu doarme. O să mă așez pe canapea și o să privesc tavanul pentru câteva minute. Aștept să coboare soarele.

Azi, mâine, poimâine sfârșesc cartea lui Mircea Mihăieș, Istoria lui Corto Maltese – pirat, anarhist și visător. De când am început-o, deschid ferestre și uși fantasticului. Furată de lectură, primele 50 de pagini le-am devorat, m-am lăsat mușcată de bizar.

În aeroport la Munchen, în timp ce Mara proba un tricou, mi-au picat ochii pe o șapcă de lână model de căpitan. Am zâmbit. La Rostock am fost atacați de pescăruși, iar pe feribot, în timp ce-l supravegheam pe Mateiu la locul de joacă, Corto Maltese însuși a trecut pe lângă mine.

Mi-am luat ochii de la copil și am privit în urma bărbatului lungan, cu șapcă de marinar și geacă de piele. Asemănarea izbitoare cu desenele lui Hugo Pratt mi-a smuls din nou un zâmbet. Mintea a legat și a înlănțuit informații și imagini. Înțeleg. Mintea a selectat anumite informații și imagini. Înțeleg și asta. Dar asemănarea izbitoare cu Corto Maltese?! Mintea mea n-ar fi putut să facă asta.

La un moment dat am ieșit pe punte. Scrutam orizontul pentru a zări Danemarca. În stânga mea s-a ivit din nou Corto Maltese. Trăgea dintr-o țigară. L-am privit insistent, fără rușine. M-a privit insinuat cu colțul ochiului. Am revenit la interior. M-am așezat. Am reluat lectura. Am încercat.

Ce faci când ți se întâmplă izbiri de realitate cu fantastic? N-am încercat să găsesc nici o explicație. Nu m-am mirat. N-am năpustit peste Corto Maltese de pe feribotul de la ora 11:15 ca să-i arăt cartea și poze cu Corto Maltese, personajul lui Hugo Pratt.

Mi-au fugit gândurile la un bun prieten care sfidează de când ne cunoaștem regulile societății. Refuză angajarea. Refuză stabilitatea unei familii. Este el oare un Corto Maltese? Și pot eu, ca prietenă, să-i apreciez curajul, nebunia, romantismul, spiritul de aventură? Cuprind cu mintea un asemenea comportament. S-ar putea să-l și invidiez un pic. Dar știu cum se raportează ceilalți la el. Mama copilului lui e înspăimântată. Dacă seamănă copilul cu el? Cunoștințelor comune le provoacă neliniște. N-au unde să-l încadreze și asta îi sperie la fel de tare ca pe mama copilului lui.

Constat că cel mai bine suportăm delegarea. Altcineva să fie răspunzător chiar și de propriul nostru destin. Corto Maltese pare că a fost stăpân în viața lui. Cel puțin din ce am citit în cartea lui Mircea Mihăieș. Benzile desenate cu Corto Maltese nu le-am răsfoit niciodată, dar acum mă bate un gând. Asta încearcă și prietenul meu, să fie stăpân pe viață și în viața lui.

… deși ești cu buzunarele goale, știi că ai în buzunar harta unei comori ascunse.

Deși nu-i împart stilul de viață, îi înțeleg credința nejustificată în harta comorii ascunse din buzunar. În viața mea secretă n-am renunțat o clipă la spiritul aventurier.

În aceste zile mă declar îndrăgostită de Corto Maltese. Și totul a pornit de la o carte.

Mă păcălește vârsta lui Mateiu. Consider că am aceleași probleme întâmpinate de cei 3 ani ai lui. De fapt în casă trăim și suportăm cu toții vremuri shakespeariene. Mara devine Julieta. În plin proces de înflorire, dragostea a năvălit peste noi.

Până în prezent Mara a simpatizat un băiat sau altul. În special cei amabili îi atrag atenția. Nu avem nimic oficial, cum alege ea să se exprime. N-a ieșit la o întâlnire. Nu s-a ținut de mână. N-a experimentat magia primului sărut. Dar dragostea o interesează în toate formele. Pune multe întrebări legate de înamorare. Firește, s-a reîntors la nelămuririle legate de despărțirea dintre mine și tatăl ei. Cei 9 ani trecuți doar au reîncadrat împărțirea familiei ei. Nu o mai interesează de ce am ales drumuri diferite. O interesează punctual dacă unul sau altul am înșelat.

Nici o Julietă nu concepe să-l înșele pe Romeo. Exact asta i-am răspuns. Mara, pornim la drum într-o unică narațiune, să ne găsim jumătatea. Creierul, la adolescență, nu ne permite să vedem imaginea de ansamblu. De aceea trăim intens, acaparant, frenetic prima dragoste. Prima dragoste vine cu greutatea lecțiilor de descoperire de sine, de descoperire de celălalt, de desprindere, de alegeri, de picări în abis.

N-am mințit-o. Am trunchiat adevărul. Am mărturisit infidelitatea părinților, dar am oprit-o acolo. Problemele adulților n-au ce căuta în lumea inimilor înfometate de dragoste. Îmi doresc pentru Mara din tot sufletul o dragoste mare, necontaminată de deziluziile mele. N-am trăit o singură mare iubire. Am trăit câteva iubiri care m-au îmbogățit și m-au sărăcit sufletește. O contradicție, desigur, diferența constă în cantitate. Cât am dat. Cât am primit.

Părinții care trec printr-o despărțire și au copii adolescenți îmi provoacă o adevărată spaimă. Seamănă mult, ca senzație, cu visul în care picați în gol. Adolescentul te va trage la răspundere. Va judeca. Va striga. Se va opune. Părinții eșuează în înțelegere și respect. Pentru că refuză să înțeleagă revolta și furia adolescentului. Toată viața lui se spulbera ca o casă de paie în care au suflat persoane necunoscute. Celălalt se instalează. Un străin începe să te trateze respectuos, o prietenă a tatălui, un prieten al mamei.

Comunicați cu copiii. Nu le pretindeți să accepte in nuce. Părinții cred că au acest drept. Nu e nici un drept, este o scorneală impertinentă. Cu toții avem nevoie de timp să ne adaptăm schimbărilor. Oare când mama și tata, lumea întreagă și sigură a oricărui copil, se despart, nu merită răbdare?! Merită. Răbdați-le critica și furia. Povestiți împreună. Alcătuiți o narațiune coerentă. Mama și tata au greșit, dar or să se străduiască viața întreagă să rămână o familie. Familia înseamnă să fim prezenți, să fim alături, să creștem împreună. Noii parteneri ai părinților să nu împiedice creșterea împreună. Dacă îndrăznesc, atunci puneți limite, discutați sau chiar luați-vă adio.

Dragostea nu se opune niciodată familiilor, doar caracterele mediocre, rele și imbecile.

Copiii merită toate eforturile. Amintiți-vă durerile facerii și sentimentul năucitor de la prima întâlnire cu nou-născutul.

Adulții greșesc. Tot adulții au capacitatea să îndure, să repare, să reîncadreze.

Lăsați copiii să trăiască pe pielea lor poveștile de dragoste. Nu le dați informații legate de purtări stupide ale adulților. Spuneți adevărul, dar detaliile nu susțin adevărul, ci urâțesc sufletele nepătate moral.

Ajutați-vă copiii să iubească.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Pare că mă pregătesc să plec la Bordeaux să-mi celebrez cei 40 de ani. De fapt o să pornesc la drum marți spre Copenhaga să-mi celebrez cei 41 de ani. Un an întreg s-a condensat în zilele trecute ca percepție. Scurgerea unui an ține de fantastic. Timpul a devenit nereal.

Înainte să mă bucur de ziua mea naștere, mă bucur de a sorei mele. În 5 iunie m-am întrebat ce anume mai e de sărbătorit. Viața, desigur, dar pe lângă minunea de a exista? Sunteți curioși de reprezentativitatea, disponibilitatea și ancorele vieții? Sigur îl recunoașteți în întrebare pe Daniel Kahneman, aceia care l-ați citit.

Privind chipul sorei, Karamazoava de Oltenia, a se înțelege senzuala de Oltenia, am realizat că a îndeplinit ca la carte pretențiile societății.

A îndeplinit reprezentativitatea. Karamazoava a fost o elevă sârguincioasă. A adus coronițe acasă. Ca studentă, a luat bursă. Ca tânără absolventă s-a angajat la o multinațională.
Dacă ați citi această descriere, cum credeți că s-a descurcat în viață?

Și-a calculat viitorul imaginându-și variantele și dificultățile cu care ar fi putut să se confrunte. Așa că a achiziționat un apartament, iar chiria a devenit rată la bancă. De ce să plătești chirie?, gândește românul.

A avut în vedere valoarea vieții prin procreare, și s-a ancorat cu doi băieți Feți Frumoși.

A făcut totul ca la carte. Probabil a și plantat un pom pe undeva. Școală, casă, căsătorie, copii și ne-am trezit la o cafea într-o zi întrebându-ne despre ce a meritat și ce nu a meritat în viață. Ne-am îndruma copiii să se supună pretențiilor societății?! Aceasta este o întrebare care naște alte întrebări cu răspunsuri dificile la care răspundem adecvat, dar vag.

Contrar apucăturilor vremii, nu-mi cresc copiii să fie cineva sau fericiți. Prefer să-mi cresc copiii cu povești și să le plantez în minte ideea de plan. Să aibă un plan, un motiv să înceapă ziua. Și cel mai mult insist să privească cerul și să citească istorie. Cosmosul și istoria ne potolesc de apucături stăpânitoare. Cine stăpânește cu adevărat ceva când propria minte e supusă erorilor de judecată?!

Priviți cât de des puteți cerul cu copiii. Citiți-le istorie. Râdeți cu ei. Putem să trăim într-o lume mai bună prin comunicare, visare și râsete.

Păreri?

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ce înseamnă, în vremurile actuale, să ajungi la vârsta de 40 de ani? Înseamnă, în primul rând, o nepotrivire între vârsta biologică și vârsta psihologică. Întâlnirile din oglindă devin insuportabile și detestabile.

Cine ne privește din oglindă? În ciuda inteligenței și experienței de viață sau în ciuda ignoranței și a naivității, timpul scurs nu ne-a maturizat. Stăm la poarta maturității ca omul de la țară din povestea lui Kafka, În fața legii. Nu ni se permite să intrăm. E un păzitor care nu poate fi mituit. Într-o zi, chiar ziua morții, poarta o să se închidă, iar noi o să murim neajunși la maturitate.

Generalizarea vi se pare greșită, o eroare de judecată a autoarei? Să schimb la persoana I? Cine mă privește din oglindă? Stau la poarta maturității și nu mi se permite să intru? O să mor neajunsă la maturitate. Posibil. Probabil. Imprevizibil. Aștept. Între timp trăiesc cum pot mai bine.

Mi-am evaluat viața și notez că sunt suma unor evenimente care m-au marcat. Povestesc aceleași întâmplări. Evoc aceleași amintiri. Pot foarte bine să mă consider blocată în anumite situații, într-o memorie specifică. Amintirile noi se așază peste amintirile vechi așa cum mi le amintesc, nu neapărat cum le-am experimentat.

Amintirile vin, cele din ultimul deceniu, sub forma unor poze pe rețelele de socializare. Selectez de ani de zile ce-mi amintesc și ce uit. Am uitat mult. Îmi amintesc considerabil.

Conștientizez deplin ce noroc am avut. Sunt sănătoasă, n-am rate la bancă, n-am șef. Cum se face totuși că, deși lucidă și rațională, nu mă consider neapărat fericită? Timpul este răspunsul. Îmi calculez starea de bine din perspectiva apogeului-final, iar recent, firma unde am comandat ușile de la apartament a dat faliment. Falimentul au uitat să-l anunțe. L-am descoperit când am telefonat să întreb de montaj. Am fost poftiți la masa credențială. Am comandat alte uși. Am plătit alt avans.

În această iluzie de focalizare, termenul lui Daniel Kahneman, cum să mă consider fericită?

Nu mă consider. Și totuși sunt. Într-adevăr greu de acceptat.

Foto: Bogdan Mosorescu