Aproape în fiecare dimineață îmi propun să ies dimineața la plimbare pe malul Begăi. Aproape în fiecare dimineață de vreun an. De vreo 20 de ani am hotărât, citind Jurnalul de la Păltiniș de Liiceanu, să reinterpretez și eu acele plimbări ale filozofilor. Noica și Liiceanu, uneori chiar și Pleșu, se plimbau împreună. La Păltiniș, Noica și-a petrecut ultimele două decenii din viață.

N-am făcut-o. Nu ies la plimbare dimineața. Citesc însă zilnic.

Azi dimineață l-am lăsat pe Mateiu la grădiniță. Am ieșit pe poartă. Am salutat niște părinți. Stânga. După ce am ieșit pe poartă, am făcut stânga până în intersecție. Din nou stânga pe lângă fostul hotel Del Pack, actual centru de îngrijire seniori. O să merg acasă ca în fiecare zi sau o să schimb direcția spre malul Begăi? M-am urcat în mașină cu această întrebare. Am pornit mașina cu aceeași întrebare. Muncitorii de pe stradă, se lucrează în zonă, m-au privit în timp ce porneam mașina și mă întrebam.

Înainte de ora 9 am parcat în golful Begăi. Pentru necunoscători, există o cotitură din sânul râului. Am coborât din mașină mirată de mine însămi. Am pornit spre cartierul Freidorf. Imediat am simțit liniștea. Casele păreau că dorm. Vreo doi pescari păreau mai mult personaje de pe pânzele pictorilor. Coșurile de gunoi doldora, mizeria din jur și miasmele m-au indispus. Indispoziția nu m-a trimis acasă, la paharul de apă caldă, la ceai, la coșul de haine murdare, doldora și el, la citit, la pisici, la aspirator.

Am continuat să merg și să ignor miasmele. Imposibil, firește. În ciuda indicațiilor creierului, nasul s-a strâmbat adeseori. La calea ferată, în loc să traversez drept, am ales să schimb malul. Dreapta. Am făcut dreapta pe pod, apoi am continuat pe malul Begăi.

M-am trezit într-o altă lume. Mă fascinează fiecare lume descoperită în lumea în care trăim cu toții. Miasmele nu încetează. Șervețelele, sticlele, ambalajele de țigări rănesc inimile sensibile. Rănesc și o inimă de leu. Frumusețea naturii, frumusețea toamnei cu galbenul deosebit afișează indiferență. Când apar doi ochi, ca ai mei azi, care s-o privească murdară, freamătă. Frunzele s-au văitat. Unele s-au dat de pământ. Crengile s-au îndoit. Unele au trosnit. Tresar când trosnesc. Vechile superstiții năvălesc. Urmează să se întâmple o nenorocire. Oh, nenorocirile cu care m-au potcovit adulții din copilărie. Am ignorat țâșnirile din inconștient. Nu le pot controla, dar îmi mut gândurile.

Înapoi spre mașină, m-am trezit cu soarele în față. M-a năpădit somnul. Am închis ochii, iar dacă ar fi fost posibil, aș fi dormit. Să dorm în timp ce merg, ca insomniacii. Am deschis ochii să verific drumul. Am închis ochii. Repetițiile mi-au amintit de Jon Fosse. Am început să citesc cartea Numele celălalt. Autorul repetă, repetă, iar repetă. În mașină, la radio, se vorbea despre cartea Danielei Rațiu. N-am auzit titlul cărții, dar presupun că e vorba despre Sfârșitul lumii e un tren. Traducătoarea a menționat repetițiile. Mă urmăresc repetițiile în literatură.

Ajunsă acasă, am băut apa, ceaiul. Am băgat la spălat. Am dereticat. Nu mi-am simțit gândurile ordonate. Nu m-am simțit mai pregătită să scriu. Plimbările fac asta oamenilor care scriu.

Va urma. Poate mai ajung și mâine.

Strada mea se numește Ioan Mureșan, fostă Ștefan Stâncă. La ce vă gândiți când auziți strada mea?

Strada Ioan Mureșan, unde locuiesc în prezent, îmi provoacă anxietate. Lipsa locurilor de parcare mă consumă. Nici nu mai pot să mă gândesc la altceva când vine vorba despre stradă.

Strada Vrancea, unde am locuit în copilărie, înseamnă identitate. Oh! M-am identificat în copilărie cu vecinii, cu drumul, cu șanțurile, cu dudul din intersecție. Strada aia a alcătuit un univers. Acest univers continuă să existe. Mai are importanță strada pentru omul actual, pentru Mara care are 15 ani? Deseori mă trezesc cugetând la semnificația străzii. Pentru mine, strada a avut un caracter sacru. Desacralizarea mă întristează. E o pierdere de neînlocuit.

Strada m-a învățat să călătoresc. Vizita de la finalul săptămânii dintre mamanu și tanti Viorica, soția lui nenea Ahmet, mi-a atras atenția asupra drumului. Îmi priveam picioarele cum parcurg distanța dintre cele două case aflate în colțuri opuse.

Pe strada m-am simțit liberă înainte să ajuns să cunosc sensul cuvântului. M-am plimbat nestingherită fără să conștientizez că acționez după propria dorință.

Pe stradă am descoperit prietenia. Cu Adelina și Dorina, prietenele din copilărie, inima a început să-mi crească. Am început să țin la niște persoane de care nu eram dependentă.

Strada a pus la dispoziție spațiul pentru joacă. Uneori puneam 7 sau 9 pietre una peste alta. Încolonați, ne așezam la o distanță de 5 metri. Aruncam mingea spre pietre. Unul dintre noi păzea pietrele. Lua mingea și ne alerga pentru a nu pune la loc pietrele care au picat în urma impactului cu mingea. Castel se cheamă jocul.

Strada a stârnit interesul pentru botanică. Mamele și bunicile străzii se întreceau în arhitectura peisageră. Aș fi fost luată la mișto dacă aș fi scos pe gură arhitectură peisageră, pentru că tot strada m-a învățat puterea ignoranței. Pe oamenii ăia nu-i scoteai de pe ale lor și pace.

Strada s-a personificat într-o autoritate prin severitatea cu care mi-a servit gura lumii.

Straturi peste straturi conține strada pentru mine. Zilele de toamnă în mod special îmi amintesc pierderea emoțională a străzii. Mirosul reavăn de dimineață mă asigură că mai e ceva în stradă în afară de găsirea unui loc de parcare. Atunci mă opresc și o privesc. Nu-mi simt inima. Nici un zvâc care să-i dea importanță. Privesc strada Ioan Mureșan, o stradă.

Pentru mine e trist.

Foto: Cristina Siminiceanu

Mă sperii ușor. Orice boală mă destabilizează. Îmi iau perna în brațe noaptea. Probez văicăreli. Gem: ah!mm! Smiorcăi: șterg două lacrimi. Tânguiesc: rămân copiii fără iubirea de mamă. Probabil adorm spre dimineață. Mă trezesc obosită, dar liniștită. Spaimele nopții rar mă ajung în timpul zilei. Programul nu-mi permite să mă torturez cu posibile scenarii ale morții mele.

Ziua recapitulez spusele doctorului despre infecția cu HPV. HPV 16 galopează atunci când apar modificări celulare. Eu n-am ajuns încă la start. Imaginați-vă un stadion împrejmuit cu gard de sârmă. Eu stau la gard și mă zgâiesc la alergători. Am început pregătirile cu o doză de vaccin și cu stabilirea unei intervenții.

Tulburarea somnului și frica specifică de moarte m-au făcut să mă întreb. Cum aș alege să-mi trăiesc viața dacă i-aș afla data la care sfârșește? O să răspund direct, dar nu m-am grăbit să concluzionez. Vă rog să mă credeți. Mi-aș trăi-o la fel: familie, scris, citit, socializat. Aș călători mai mult.

Am ajuns să-mi analizez un fel de a fi. De când îmi amintesc mi-am dus luptele. Am luptat și pentru ceilalți. În fața tatălui, bărbat dur, violent și autoritar, mi-am luat apărarea. I-am luat apărarea mamei și surorii. În fața profesorilor mi-am luat apărarea. Le-am luat apărarea colegelor. În relațiile de prietenie mi-am luat apărarea. Le-am luat apărarea celor mai slabe dintre noi. Am acționat. Nu mi-am pus întrebări legate de reacțiile mele.

Ei bine, îmi pun acum. Ajunsă la 42 de ani, în continuare îmi duc luptele. Detest să vorbească cineva în locul meu. Am cap. Îl folosesc. Suport consecințele. La 20 de ani am încercat să înțeleg de ce unele prietene aleg tăcerea. Atitudinea mea spartană a primit critici. E treaba mea că aleg cearta. Un exemplu personal când am ales cearta. Am venit la Timișoara să dăm examenul de admitere în cârd. Fiecare și-a găsit cazare, dar fetele provinciale crescute de mame anxioase se sperie ușor. Așa că am stat călare într-un apartament al uneia dintre noi. Pe vremea aceea se practica recunoștința fără s-o strigi la toate gardurile. Fata în al cărei apartament ne-am îngrămădit s-a erijat într-un rol de Cleopatră. Cu alte cuvinte, s-a trezit stăpână cu sclavi. Tu faci aia. Tu faci ailaltă. Tu așa. Tu pe dincolo. Bunul simț s-a transformat în exploatare. Așa am văzut eu la 20 de ani comportamentul Cleopatrei erijate. Și am provocat o ceartă. Fata căreia i-am luat apărarea rar alegea confruntarea. În ani am realizat că se glorifică înghițirea mizeriilor. Eu sunt doamnă. Nu țip. Nu jignesc. Nu spun ce gândesc.

Reproșurile, criticile și acuzațiile primite de-a lungul anilor m-au derutat.
N-ai putut să taci. Dacă tăceai, filozof rămâneai.
Dacă-mi strigi că m-ai ajutat, atunci nu are nici o valoare fapta ta.
Îți place cearta. Îți place să șochezi.

Am crescut și m-am dezvoltat la umbra acestor concluzii trase de prietene legate de comportamentul meu. Am căzut în capcana lipsei de experiență. M-am apărat. Atâta energie consumată mi-a întârziat forța intelectuală. Credeam că muncesc în slujba mea. Am muncit în dauna mea.

Fetele de 20 de ani și-au făcut familie. Femeile de 40 de ani cresc copii. Mă gândesc acum la una anume în timp ce scriu. Practică o reglare a emoțiilor prin tăcere. Nu pune limite. Nu spune nu. Nu pune limite și nu spune nu unei soacre băgăcioase. De ce? Pentru că este o doamnă. Crede ea. M-am lăsat și eu păcălită.

Un asemenea comportament n-are de-a face cu un caracter moral. Din contră. Pute. Lașitatea pute. Ipocrizia pute. Un caracter cinstit își duce luptele singur. Eu îmi duc luptele singură. Îmi cer scuze mie că m-am îndoit de mine. Că m-am suspectat de un fel de a fi conflictual.

Fiecare dezvoltă un caracter și are o personalitate. Unii luptă și sar în apărarea celor slabi. Unii se supun. Iar alții manipulează realitatea din micime sufletească. Oricare dintre noi poate să se schimbe.

Eu m-am sucit. Nu mai afirm că sunt o prezență conflictuală. Îmi apăr propriile drepturi. Sunt o feministă.

Foto: Flavius Neamciuc

Am avut un vis. Am avut un vis-coșmar.

Sunt la Șantierul Naval, clădirea cu birouri unde a lucrat mama mea. Acolo se află și o colegă de a ei. Au lucrat împreună. Îmi atrage atenția chipul ei lipsit de riduri. Nu am timp să mă gândesc la asta. Apare și doctorul meu ginecolog. Face trimitere la urinare. Între timp îmi scot un șarpe de pe mânecă. Îl simt cum se mișcă. Mușcătura lui sau a altui șarpe, nu e clar, îmi provoacă o rană pe deget. O fi degetul arătător, inelar sau mijlociu, nu pot să specific. Clar văd forma, o coroană. Forma coroanei conține niște sfere perfecte. Mă trezesc înfricoșată.

Ieri am încercat să-mi amintesc visul cap-coadă. N-am reușit. Am combinat persoane. Am condensat timpul. Prea complicat. Mă întreb doar de ce mă simt din nou amenințată de bărbat? Și care bărbat din viața mea? Tata? Făt Frumos? Tatăl Marei? Care dintre ei mă sperie?

În ultimele luni am prioritizat scrisul și cititul. Vârsta lui Mateiu îmi permite. Grădinița lui m-a eliberat de rolul de supraveghetor. Contează și câteva ore libere pentru o minte stătută. Exagerez sau mă alint. Nu i-am permis minții să lâncezească. Acum funcționez cu un plan. Îmi programez articolele. Îmi aleg subiectele. De obicei mă gândesc la un subiect înainte să scriu. Ies la lansări de cărți, cluburi de carte. Consult ChatGPT pentru cuvinte-cheie. ChatGPT-ul ar putea fi șarpele. Mi-e frică de inteligența asta.

Am decis să-mi transform cartea Un vis de-o zi în audiobook. Încep să-mi înțeleg frica din vis. E vechea frică, frica de a nu avea nimic de spus în lumea literară. Ce fel de scriitor sunt? Scriu că am ceva de spus, scriu ca să scriu, scriu pentru faimă?

Rareori vorbesc sau menționez cele două cărți publicate. Mi-e oroare că am îngroșat lista scriitorilor lipsiți de talent. Da, chiar cred că unii scriitori nu au talent. Asta nu le anulează munca sau iubirea de carte. Cum cred că nu toți cititorii se dovedesc persoane inteligente.

În acest punct, cel care scrie, face o alegere. Mai scriu sau abandonez pentru că nu am condeiul lui Mann? Vremurile mi-au permis să mă desfășor în online. Să-mi car singură incertitudinile. Să roșesc când mă simt certată de marii autori. Să mă consolez când cedez impulsului de a scrie. Poate că nu am nimic de spus, dar nici de grafomanie nu sufăr. Scriu cu rost și anume să nu o iau razna.

De aceea o să continui să scriu. O să rămân vigilentă cu compania cititorilor, o să aleg ce citesc. Cititul nu dovedește inteligență sau rafinament intelectual. Scrisul de asemenea. Iar eu pun preț pe calitate. De aceea nu pot să mă recomand ca scriitor, dar nici nu renunț. Exist.

O iau de la capăt în fiecare zi.

Foto: Cristina Siminiceanu

Primii 40 de ani trec pe nesimțite. După 40 de ani începi să simți. Are loc o separare a eu-lui de corp. Ai eu. Ai corp. Conviețuirea eu-lui și a corpului până la 40 de ani se confundă. După 40 de ani divorțează. Fiecare e pe cont propriu.

Eul își revizuiește satisfacțiile și regretele. Regretele se împrietenesc cu perna și ora de culcare. Îți așezi capul pe pernă. Regretele sunt acolo. Cel mai mare regret al meu ține de carieră. N-am reușit să obțin o situație bună profesional. De aceea valoarea blogului a devenit inestimabilă. Pun preț pe puterea blogului deoarece el îmi susține stima de sine.

Am prietene în jur care și-au obținut o situație bună profesional. Nu au copii. Regretul lor ține de maternitate. Dacă e să fiu sinceră, atunci recunosc că lipsa unui copil mă îndurerează. A afirmat una dintre ele. Aceste prietene ale mele pun preț pe casă, pe familia extinsă, pe carieră. Casa, familia extinsă și cariera susțin stima de sine.

Am și prietene care au tot: casă, familie, carieră. Au tot, dar nu lasă impresia că trăiesc fără regrete. Ceea ce mă face să mă întreb: e ceva în adâncul ființei umane care ne predispune la mâhnire sufletească? Și are această mâhnire sufletească legătură cu alegerile din prima tinerețe?

La 20 de ani rareori alegem folosindu-ne rațiunea. Îmi amintesc ofensarea pe care o simțeam când apelam la rațiune. În mod special relațiile romantice aparțin sufletului, iar rațiunea le întinează. Când te îndrăgostești nu ai timp nici să clipești. E fulgerul care anunță tunetul. E clopoțelul care anunță sfârșitul orei. E lumina caldă și clară de după ploaie. E un câmp înflorit de maci. Frumusețea pură te împresoară, bucuria te inundă. Nepotrivirile, la fel ca potrivirile, nu se ivesc în minte, totul e impuls irațional.

Voințele și dorințele ne ghidează zilele, ne aranjează anii, ne structurează viața. Ce ne mai dorim fiecare, femei cu copii, femei fără copii, după ultima dorință împlinită? Ce-și mai dorește o femeie după ani de tratamente chinuitoare pentru a aduce pe lume un copil? Ce-și mai dorește o femeie după ce a atins culmea în carieră? Ultima dorință îndeplinită nu înseamnă ultima dorință. De aceea fericirea durează atât de puțin.

Cine sunt eu după 40 de ani? Sunt un rest al unui copil derutat. Sunt restul mamei mele. Sunt restul tatălui meu. Am adunat resturile peste un deceniu. M-am întregit după 30 de ani. Am adăugat de la mine experiența. Și iată-mă trează după 40.

Mai mult ca niciodată apreciez ordinea în viață. Oamenii și lucrurile se așază. Oamenii și lucrurile dispar. Eu mă așez. Eu dispar.

Sunt eu.
Sunt corp.
Sunt minte.
Sunt suflet.
Sunt. Cât mai sunt.

Foto: Cristina Siminiceanu

În interiorul
apartamentului sunt necesare intervenții. Centrala o reparăm sau o schimbăm. Nu am decis. Frigiderul mai rezistă o lună sau cumpărăm chiar azi unul nou. Nu ne-am dat seama.

În interiorul
corpului meu sunt necesare intervenții. HPV-ul s-a cronicizat. La recomandarea doctorului, după 3 ani de supraveghere, am decis să renunț la o bucată din mine. Poate acesta e momentul când o iau la vale. Somnul m-a ocolit în ultima săptămână. Frica de moarte e pentru oricine. Mă paralizează gândul: Cine o să-mi iubească Mara și Mateiu dacă  mor?

Mintea s-a dus hăt departe. Sunt conștientă. Noaptea nu e întotdeauna un sfetnic bun. Simt noaptea ca un torționar hidos cu dinții stricați, respirație împuțită și cu un pumn gigantic. Mă perpelesc în așternut. Umblu noaptea prin casă. Verific ușa. Beau apă. Deschid ușa de la dormitorul Marei. O privesc cum doarme. Revin în pat. Trag pătura peste un picior al lui Mateiu. Pisicile, Motan și Luna, mă privesc. Așteaptă să mă liniștesc.

Profit de încordarea sufletească să vă reamintesc că un vaccin ne poate ține departe și de rădăcina hpv 16 cu care m-am infectat eu. Vaccinați-vă fiii și fiicele. Nu au de ce să treacă prin ceea ce trec eu acum. Discutați cu medicii și luați decizii pentru protejarea vieții.

Tot săptămâna asta am scris o povestire pentru un volum colectiv de proză scurtă. Am lucrat organizat. Mi-am prioritizat orele de lucru. Altfel spus, treburile casnice le-am ignorat. M-am orbit. Praful, fibrele textile, blana pisicilor și celulele de piele adunate de curenții de aer și de electricitatea statică în colțuri și pe lângă plinte nu au existat. Am continuat să bag haine la spălat. Nu-mi permit să iau o pauză de la rufe murdare cu o adolescentă și un băiețel de 4 ani.

Cartea lui Yalom, Soluția Schopenhauer am terminat-o. Mi-am comandat de pe Târgul Cărții volumul Parerga și Paralipomena de Schopenhauer. Îmi ard buricele degetelor. Abia aștept s-o încep. Eu însămi am o reprezentare de filozof în această perioadă. Stau și îi interpretez lui Mateiu lumea. Uneori o interpretez cu calm și răbdare. Alteori o interpretez cu iritare și nervi. Un motiv de iritare și nervi este religia. Mă înfurie când mintea unui copil de 4 ani suportă abuzul unei religii. Locuitorii planetei au dezvoltat de-a lungul vremurilor religii și zei. În continuare există religii și zei, dar în interiorul comunităților se vorbește cu emfază și fără strop de rușine despre o religie și un dumnezeu adevărat.

Mintea crudă a unui copil de 4 ani absoarbe poveștile religioase. Acceptă ușor ideea unui creator. Mama și tata sunt puternici. Fac orice. Pot orice. Atribuirea unei puteri nelimitate unui creator îl satisface pe copil. Creatorul îndeplinește neputința lui de a-și pedepsi părinții pentru că-l lasă dimineața la grădiniță, pentru că îi setează timp la desene, pentru că insistă să consume legume proaspete. Tot ce plantăm în perioada asta în copii devin idei înnăscute.

Plantați cu grijă, cu responsabilitate, cu respect. Lăsați zeii în afara vieții copiilor. E vremea jocurilor. După sănătate, vine joaca. După joacă, vine școala. Iată intervențiile care salvează!

Sănătate, joacă, școală.
Repetați.
Sănătate, joacă, școală.

Foto: Flavius Neamciuc

De două zile adulmec toamna. De două zile este toamnă. 22 septembrie marchează momentul astronomic al toamnei și un bun început de povestire.

În dimineața zilei de 22 septembrie, 2025, Dunia a intrat în bucătăria apartamentului. Tocmai își infuza ceaiul verde cu iasomie când. Când ce? Ce putea să se întâmple atât de interesant?
Când a simțit mirosul de toamnă. Cum e mirosul de toamnă? E mai ușor, mai aromat, mai declanșator de nostalgii. Adulții, datorită experienței, dețin abilitatea de a trăi toamna. Pentru adulți, aromele toamnei, în special vinetele și ardeii copți, înseamnă retrăire. De aceea adulții iubesc toamna, iar copiii o iau doar ca pe o perioadă cam nesuferită cu ploi și vânt între iubita vară și adorabilă iarnă.

Ieri am adulmecat toamna. Azi dimineață am adulmecat-o din nou. Între timp, vara a revenit. Termometrul a urcat la 29 de grade. Nu mă las păcălită de concursul dintre vară și toamnă. Câștigătorul ia totul. La final toamna smulge toate frunzele și coboară gradele pentru ca să ne bem ceaiul cu abur.

Aceste două dimineți mi-au trimis gândurile spre casa bunicilor. Mai exact, gândurile m-au purtat în zilele de după moartea bunicii. Casa a început să aibă altă atmosferă. Prima dată a fost mirosul. S-a schimbat. Au urmat obiectele. Obiectele s-au mutat sau au dispărut. Hocus-pocus! Pernuța ei decorativă de ace și bolduri agățată într-un cui după ușa de la intrare a dispărut. Alte obiecte au apărut.

Cât de mult înseamnă o persoană pentru ambianța casei? Legătura dintre om și casă întreține respirația pereților. Fără om, pereții încetează să respire. Casele nelocuite se sting la un foc lăsat fără bușteni. În cât timp, după dispariția mea, s-ar schimba mirosul apartamentului? În cât timp, crengile de după ușa de la intrare ar dispărea? În cât timp, obiectele s-ar muta sau ar dispărea?

Interiorul casei personifică sufletul omului. De aceea decorarea unei case este atât de intimă. Camerele de hotel pun în evidență talentul designerilor. Spațiul folosit la cea mai înaltă valoare te frustrează. Oamenii își mănâncă spațiul din casă prin lucruri care nu servesc la nimic. Dar tocmai acele lucruri dau camerelor de hotel ce le lipsește: sentimentul de acasă.

De fiecare dată când călătoresc și ajung într-o cameră de hotel, îmi pun cartea pe noptieră. Cartea lecturată în acel moment deține puterea de a modela ambianța. Nu sunt acasă, dar pentru câteva zile îmi împrumut ființa acelor pereți. Respiră în funcție de obiectele personale. Camera de la hotelul din Londra a respirat paginile unui roman de Yalom, fragranțe franțuzești și filiație. Uneori încerc să îmi imaginez următorii ocupanți. Ce fac cu camera? Ce notă specifică îi dau? E posibil să ne simțim unii pe alții?

În câțiva ani de la moartea bunicii mele casa i-a pierdut mirosul și atingerea. Încăperile au încetat să o arate. O poză atârnată pe perete a păstrat-o. De acolo ne-a privit în următorii 30 de ani.

A venit toamna. Au venit nostalgiile. Coaceți ardei. Coaceți vinete. Echipați-vă olfactiv copiii. Ce e toamna fără mirosul de ardei?

Foto: Flavius Neamciuc

Cei care mă cunosc se gândesc la mine când.
intră într-o librărie,
văd o carte,
ajung undeva la Dunăre,
descoperă Dunia scris pe un ambalaj de biscuiți sau de țuică,
se ivește în discuție Freud,
admiră luna,
poartă maiouri albe fără sutien sau rochii halat,
se zgâiesc în oglindă la riduri,
discută despre artă și literatură.
Cei care mă cunosc de un deceniu se gândesc la mine în felul acesta.
Dar cei care mă cunosc din copilărie?
Dar cei care mă cunosc din școală?
Hm! Perspective! Perspective! Perspective!
Nu mai am încredere în amintirile mele și nici în amintirile celor care m-au cunoscut.
Fabricăm amintiri după bunul plac.
Suntem niște mincinoși cu toții, niște mincinoși inimoși.
Caut un numitor comun.
Pare că am râs dintotdeauna.
Pare că nu m-am mai oprit din citit de când am învățat literele.
Pare că m-am cufundat în acest rol.
E un rol?
M-am arătat, m-am prezentat, m-am dezvelit.
Am stârnit senzații ca orice femeie.
Apoi am început să cobor.
Din tinerețe cobori.
Din maturitate cobori.
Nu-mi amintesc când am urcat.

Ca să ajungeți la Muzeul Freud din Londra e nevoie să schimbați linia de metrou cel puțin o dată. Noi am trecut de pe linia albastră pe linia gri, pentru Finchley Road. La ieșire există indicația către muzeu. Acum îmi pare rău că am aruncat harta. Seara, în timp ce Mara își savura salata Cesar într-un pub din apropierea hotelului, eu am căutat și am notat stațiile pentru Muzeul Freud.

M-am aflat pentru a treia oară la acest muzeu. Sentimentul a fost de revenire. Bine am revenit în casa unei personalități admirate de mine. I-am recunoscut obiectele, iar pe birou am căutat cu privirea statueta zeiței Atena. Colecționar a devenit după moartea tatălui. A adunat enorm de-a lungul vieții.

S-a nimerit ca în acest timp să încep lectura lui Irvin D. Yalom, Soluția Schopenhauer. Jumătatea de carte parcursă mi-a dat suficiente informații și detalii despre relația dintre Arthur Schopenhauer și mama sa, Johanna, cât să mi-o apuce mintea pe calea asocierilor libere. Așa că am legat tot ce mi-am amintit despre copilărie de la Freud cu primii ani de viață ai lui Schopenhauer.

Își iubește o mamă necondiționat copilul?

Mărturisesc. Asta mi-a fost credința. Contrariul aceste credințe l-am acceptat doar sub incidența bolii. Unii dintre noi pierdem la genetică. Nepierzătorii însă își iubesc copiii.

Viața conține toate scenariile posibile. Ficțiunea nu bate viața. Viața îți indică punerea în scenă a inimaginabilului. E greu să-ți imaginezi o mamă care-și respinge propriul copil. Johanna l-a respins Schopenhauer. Și Johanna l-a iubit pe Schopenhauer.

Cu prioritate, memoria mi-a vomitat replicile lui mamanu din copilărie. Semeni cu taică tu! De câte ori o necăjeam, își exprima clar această opinie. Vedea în mine apucăturile lui. Părinții mei nu s-au înțeles. Poate s-au iubit la început. Nu o să știu niciodată. Deja mă îndoiesc de motivele pentru care fiecare a intrat în căsnicie. Le-am ascultat poveștile, dar și-au pierdut puterea de convingere. Freud mi-a atras atenția asupra motivațiilor.

Oare e ușor să iubești un copil care reîntrupează însușirile de caracter ale unei persoane detestate? Da și nu. Nu și da. Argumente să susțină iubirea și lipsa iubirii găsim. Dovezi de iubire și dovezi pentru lipsa iubirii sunt livrare de viață.

Nu e vorba despre a crede, ci despre capacitatea de a accepta.

Pot să accept că iubirea cea mai pură e dictată de sentimentele mamei pentru tată? Puteți să acceptați și să nu judecați?

Asta se întâmplă când citești. Începi să scormonești. Cărțile demarează procesul de autocunoaștere. Citiți. Purtați cărți. Descoperiți-vă eul interior.