by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura

De 10 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-a murit un prieten acum câțiva ani. Este vorba despre Sorin Oncu. Sorin a fost pentru mine un anumit gen de prieten. Sorin îmi dădea. Ne așezam la vorbă. Indiferent de subiect, lipsit de adâncime sau solemn, Sorin îmi dădea o perspectivă. Nu emitea judecăți. Râdeam înainte de toate. Nu-l mai am.

După moartea lui am creat această categorie: Prieteni care dau perspective, care te ajută să crești, care te înnobiliează. Sunt rari. Cosmin Haiaș ocupă un loc în această categorie. Asta dacă nu ajugem să discutăm despre carne. În ultimul timp mereu ajungem să discutăm despre carne. Aproape nu-l mai am nici pe el.

La rândul meu, mă situez în această categorie. Dau perspective. Ajut. Înnobilez. De ceva timp dau mai mult. Primesc mai puțin. Mi-e ciudă. Obosesc repede. Analizez. Compar. Relațiile de prietenie s-au dovedit indispensabile în viața mea. De când îmi amintesc, mereu am avut prieteni. Am avut relații de prietenie normale. Am avut relații de prietenie bolnăvicioase. Am avut relații de prietenie instructive. Am avut. Am.

Am pierdut prieteni pe drum. E firesc. N-am știut că ține de firesc să renunți la oameni. Am învățat pe pielea mea. Am grijă să-i menționez Marei, când circumstanțele mă forțează, că uneori prietenii coboară între stații. Un prieten semnifică o a doua casă. Casa și prietenul ocrotesc și sprijină. În casă ești în siguranță. Lângă un prieten te simți în siguranță. Prietenul mai are o calitate. Să spună ceea ce gândește. Când mai ajung uneori în grupuri străine, iar cineva îmi atrage atenția într-un mod neplăcut, îmi chestionez interlocutorul din imediata mea aproapiere. Nu are prieteni? De ce pun această întrebare? Pentru că e datoria unui prieten să redea prin cuvinte când o luăm razna. Toți o luăm la un moment dat. Te-ai îngrășat. Arăți ca un pom de Crăciun. Ai fost nepoliticos. Nu ai procedat corect. Te minți singur etc.

Când cineva care te iubește exprimă neplăceri, trece cu vederea atacul imediat, îmbufnarea de a doua zi și impertinența copilărească. Trece cu vederea o perioadă, un timp, o vreme, o epocă. Dacă nimic nu se schimbă, atunci urmează stația. Cineva coboară. Cineva urca. Rămâne compartimentul gol.

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura. Un prieten să învețe să formuleze. Să nu reproșeze. Să-și anunțe durerea. Să nu critice. Să redea nemulțumirile. Să nu renunțe imediat. Să insiste până când vorbește singur. Când ajungi să vorbești singur, atunci nici stația nu mai e relevantă. Oprești trenul.

Azi privesc relațiile de prietenie din interes cu alți ochi. Consider că aceste relații stigmatizate necesită o reevaluare. La cinci ani ne împrietenim pentru că locuim pe aceeași stradă. În școala primară ne împrietenim că purtăm același tricou. La liceu ne apropie o preferință muzicală. După 35 de ani ce ne pune pe același loc? Să-ți lași sufletul atins după 35 de ani este extrem de greu. Avem deprinderi fixe și precise. Educația și tabieturile ne ridică și ne strică. Nu în aceeași măsură, firește! Un interes ne pune aproape. Durata interesului concide uneori cu durata prieteniei. Lamentarea de după e copilărească. Te perpelește dorul după o persoană care nu știe să tacă lângă tine? După o persoană care nu-ți dorește prezența, nu-ți apreciază mintea, nu râde la glumele tale? Răspunsul este nu. Nu te perpelește dorul. Psihologic, după cărțile citite, este vorba despre victimizare și martirizare. O victimă deține puterea obișnuinței. Un martir atrage atenția.

Prieteniile din interes mă liniștesc. Știu de ce merg la o întâlnire, de ce vorbesc, de ce mă străduiesc. Nu e nimic greșit. Cum știu prea bine când cineva îmi cinstește prezența. Cum știu? The eyes, chico, they never lie! Exact! M-am uitat și la Scarface în aceste luni.

Viața. Așa cum o știm. Așa nu o mai știm

De 9 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Viața s-a schimbat. Așa cum o știm. Așa nu o mai știm. Ne spălăm mai des pe mâini. Mă spăl mai des. Un virus a închis în casă Lumea. Specia s-a adaptat. Individul a luat-o razna. Eu am uneori zile cu ore teribile.

Din martie până la început de iunie, am observat atitudini. Peretele de pe facebook a fost un excelent loc de pândă. Curgeau părerile despre virus. Prima ordonanță mi-a provocat un scurt și intens atac de panică. Mi-am imaginat pentru câteva secunde spitalizarea. Mi-am permis să bocesc. Mi-am creat o rutină. M-am cufundat în activități casnice. L-am citit pe Heiddeger. Nu am dezinfectat niciodată ambalaje. Nu am purtat mască până nu a devenit obligatorie. Nu am ieșit din casă decât pentru cele necesare.

Am priceput. Un virus necunoscut amenință viața. Am rămas potolită în reacții. O fi sau o nu fi sfârșitul lumii așa cum o știm?! Dacă e, prefer să particip. Dacă nu e, prefer să particip. Aleg acțiunea în locul pasivității. În toate aceste luni mi s-au modificat visele, iar într-o zi, în timp ce duceam gunoiul, un hipogrif a zburat prin scara blocului. De o săptămână mă uit cu Mara la Harry Potter. Realitatea și fantezia s-au împletit. Nu sunt sigură care a deformat pe care. Mi se întâmplă des să le suprapun.

Mara a mai crescut. E într-o fază. Dar de ce eu? Dar de ce acum? Nu vreau. Nu am chef. Cum visează cei care scriu fantezie? Au amestecat toate lumile știute și imaginate de om. La un moment dat în Harry Potter, m-am trezit cu gândul la Huxley, Atwood și Llosa. Detestabila dictatură e o sursă de inspirație.

Am intrat în casă, după ce am aruncat gunoiul, și am închis ușa cu zâmbetul pe față. De la Anne Frank la Harry Potter, un titlu posibil pentru un jurnal al acestor luni. Mara are nevoie de socializare. Eu am nevoie de socializare. Mara se joacă prea mult pe telefon. Eu mi-am observat prea mult trăirile psihice. Mă simt tristă, dar aș putea fi veselă. Oamenii sunt speriați de Moarte. E un moment care o să vină. Aproape am tras o concluzie. Moartea e un cadou. Vă amintiți acel cadou din copilărie de la mama? Nu ce vă doriți, ci ceea ce aveți nevoie? Așa e și moartea. E necesară. Să ne odihnim după lungi ani de năucitoare conflicte sufletești.

Azi a plouat. Am deschis ferestra, iar picurii formau o perdea. Iubesc ploaia de vară. După ce s-a oprit, a ieșit soarele. Cerul părea spălat cu Clin și cârpe speciale de geam. Nu-mi lipsesc oamenii. Am nevoie de. Și eu sunt într-o fază. Ascult mai mult. Tac mai mult. Tot reușesc să vorbesc mai mult decât aș vrea. E un moment să mă apuc să scriu în manuscris.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mulțumesc, Alexandru Bălan. Faptul că ai spus cu voce tare ce gândesc prea mulți bărbați mă bucură

De 4 iun., 2020 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vreau să încep acest articol cu mulțumesc. Mulțumesc, Alexandru Bălan. Datorită ție, nu din cauza ta, toată lumea vorbește despre cât de greșit este raportul sexual dintre un adult și un minor. Faptul că ai spus cu voce tare ce gândesc prea mulți bărbați mă bucură. Putem de aici să ne apucăm de treabă.

Prima și cea mai importantă treabă, mai ales a femeilor, este să nu mai ignore. Toate știm, toate închidem ochii. Există vreo femeie pe lumea asta care să nu fi auzit o glumă despre viol? Sau. Să nu fi avut habar despre o relație nepotrivită dintre un adult și un copil? Dar. Nu e treaba lor. Nu e treaba mea. Replica sigur vă e familiară.

Istoric, viața femeii s-a îmbunătățit prin lupte. Femeile au luptat să fie oameni. Să aibă drepturi. Să fie educate. Femeilor li s-a dat. Sexual, până mai ieri, femeile nu aveau orgasm. Când li s-a recunoscut orgasmul, atunci a început o nouă epocă. A părut că bărbatul a dat un pas înapoi. Într-un fel, viața de familie s-a reorganizat. În loc de o părere, unica părere, a venit și a doua părere. Tu ce crezi despre asta? A trebuit să întrebe bărbatul. Nu a vrut, a fost forțat de împrejurări și circumstanțe.

Femeia nu a mai vrut să se căsătorească de la 16 ani. Femeia a refuzat de soț bărbatul care îi putea fi bunic. Dau două exemple din literatură: Lolita și Otilia lui Călinescu. Femeia a schimbat regulile jocului, dar nu jocul. Jocul a rămas același. Bărbatul poftește în continuare la carne fragedă.

Mărturisesc. Nici măcar nu mă interesează gândurile bărbaților. Să poftească. E instinct. Să se abțină. E civilizat. E atât de simplu. Vaginul unei fetițe e interzis. Vaginul unei adolescente e ilegal. Pentru că nu bagi funia prin urechile unui ac de cusut.

Am dus zeci de discuții pe acest subiect. De fiecare dată m-am îngrozit. Am presupus la un moment dat că vremurile s-au schimbat din adolescența mea. Fete de 16 ani aveau relații cu bărbați de 30 de ani. Un bărbat de 30 de ani din adolescența mea ocupă în prezent o funcție importată în oraș. De câte ori îl văd sau mi se vorbește despre, mi se face greață. Lumea știe, dar. Am ajuns la gândirea bărbaților și la atitudinea femeilor.
Bărbații: Ele o cer.
Femeile: Nu e treaba mea.

Dacă te naști de sex feminin, atunci pe la vârsta de 12 ani începe să ți se retragă bunăvoința. Corpul suferă schimbări. Mintea adună informații la întâmplare, fără nici o ordine, prioritate sau semnificație. În unele familii, mama refuză să discute despre ceea ce se întâmplă. Fetele cresc, instinctul câștigă teren și ajung peste noapte curve. Și prințesele se trezesc peste noapte curve. Pentru că s-au schimbat regulile jocului, dar nu jocul. Indiferent dacă părinții discută sau nu despre sex cu copiii, dorința trupească e în ei. Cum e și firesc. Dorința i-a adus pe lume.

Lăsate de capul lor, fetele acționează fără reguli. Dacă nu-i explici unei fete despre plăcere, cum să priceapă neplăcerea? I-am atras atenția Marei despre un anumit comportament. De unde să știu, mama?! Nimeni nu mi-a spus. Exact! De unde să știe copiii despre pericolul care-i pândește dacă nu le repetăm zilnic ca niște mori stricate?

Bărbații poftesc la fetițe. Bărbații seduc adolescente. Mamele de băieți să insiste cu relatări despre sexul prin constrângere și consecințele lui. Să pedepsească glumele despre viol. Adolescenții le fac. Eu i-am auzit cu urechile mele. I-am povestit unui adolescent cu lux de amănunte ce se întâmplă cu un vagin atunci când intră ceva în el fără lubrifiere. Cred că acum o să se gândească de două ori. Mamele de fete să insiste cu discuții despre corp, îngrijire, vestimentație, exprimarea voinței. Să le învețe pe fete să-și iubească corpul, să-l apere, să-l transforme în casa sufletului. Să vorbească despre sex, plăcere și consecințe.

Înainte de punct. Vorbiți despre sex cu copiii. E o nevoie, o obligație și o responsabilitate.

Foto: Diana Bodea

Renunțarea nu e o opțiune. Sinuciderea este o anomalie

De 3 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Visez urât. Seara evit să mă pun în pat. Sau. Mă pun în pat și mă smiorcăi puțin. Dimineața mă trezesc greu. Mă ridic. Stau în marginea patului. M-aș așeza la loc. Motan se alintă la picioare. Mara își strigă din cealaltă cameră meniul. Ouă, sandviș sau cereale? Pot cereale, te rog frumos! Te rog. Te rog. Da, poți. Nu, nu poți. Depinde. Ea ar devora cereale în fiecare zi.

Cu ceaiul în mână, merg la fereastră. Mesele de la piață sunt toate ocupate. O pisică neagră traversează acoperișul de pe imobilul din față. O pisică neagră, ce interesant! O s-o folosesc într-un articol. Sinucigași. În timp ce urmăream pisica cu privirea, chibzuiam la sinucigași. De ce unii o fac? De ce majoritatea nu acceptă suprimarea propriei vieți?

Mama, de ce poartă adolescenții hanorace? Mara mi-a adresat întrebarea din dreapta mea. N-am simțit-o când a venit lângă mine la fereastră. A ieșit din cameră, de la cursul online să-mi ceară mere. Pot mere tăiate? Te rog, te rog. Da, poți. Un grup de adolescenți s-a aciuat în colț la Profi. Poartă hanorace, se împing, râd, fumează.

Tai merele felii. Sunt mai gustoase așa. Dacă mă iau după Mara. Las castronul pe pat. În unele zile, Mara alege să stea întinsă în pat la curs. La fereastră, pisica nu mai este pe acoperiș. În cap, gândul a rămas la sinucigași. Faptul că oamenii nu acceptă suprimarea propriei vieți trece dincolo de prescripțiile bisericești. E păcat! Numai Dumnezeu decide când părăsim acest pământ. Nu dilemele morale ne-au scos din peșteri, ne-au trimis la vânat, ne-au inspirat să cultivăm grâu.

Viața oamenilor primitivi m-a pus pe gânduri. Ce anume i-a motivat să rămână în viață? Au stat în peșteri cât afară au existat prădători mari. N-au abandonat. Au ieșit din peșteri. Au ridicat colibe. S-au legat de o bucată de pământ. Au cultivat. N-au abandonat. De-a lungul vremurilor, oamenii au trăit în niște condiții înfiorătoare. Medicii operau, dar nu se spălau pe mâini. Într-o cameră locuiau zece sau cincisprezece inși. N-au abandonat. Părinții și-au vândut copiii. Fetițele și băiețeii s-au prostituat. N-au abandonat.

E în noi. Nu are nici o legătură cu exteriorul și tot ce a creat omul pentru a-și sprijini vulnerabilitățile. Ceva în noi, o glandă, un nerv, un hormon, ne impune să trăim. Renunțarea nu e o opțiune. Sinuciderea este o anomalie. De aceea cei mai mulți nu o acceptă. Sinuciderea ține de o construcție intelectuală. Omul a ieșit din peșteri bazându-se în primul rând pe instinct. O construcție superficială ca sinuciderea revoltă reflexele înnăscute.

Îmi spui? Ce anume, Mara? De ce poartă adolescenții hanorace și își trag mânecile peste degete? Or fi cool. Nu-și iubesc corpul. Caută acceptare într-un grup. Vor să treacă neobservați. Nu știu exact.

Aș putea să reiau Demonii lui Dostoievski. Mă interesează justificările lui Kirillov.

Foto: Bogdan Mosorescu

Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov

De 28 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi se pare greșit să privești pe geam la blocuri. E greșit. Așa scrisesem. Am șters. Am corectat. Mi se pare greșit. Mie, mi. Vine uneori o lumină de culoarea șofranului și blocurile capătă o anumită substanță și un sens. Mi se pare greșit să usuci hainele în camera în care dormi. Mie, mi. Așternuturile albe de pat, întinse pe uscător, pe scaun sau pe ușă, în lumina de culoarea șofranului sau într-o lumină simplă, mă atrag ca orice pânză semnată Picasso.

Îmi place Picasso. Înainte să pot aprecia tehnica, m-am apropiat de chipurile descompuse în părțile elementare: nasul, ochiul, gura. Am auzit. Așa desenam și eu în clasa a V-a. Am primit mesaje. Așa desenam și eu la școală. Mi s-a mărturisit. Așa desenam și eu. Am răspuns. Dar unul singur e Picasso!

Când eram mică, clasa a III-a, clasa a IV-a, m-am opărit la picior. Am rămas fără piele pe laba piciorului. Am ajuns cu tata și vecinul nostru turc, într-o Dacie bleu, dacă nu mă fentează memoria, la o doamnă, un fel de vraci. Înainte să mă dea cu cremă, a muiat o bucată de vată într-un ceai și a stors pe rană. Mi-a luat durerea cu mâna. Am experiența expresiei. Într-un mod similar, contactul cu portretele lui Picasso mi-a luat durerea cu mâna. Să desenezi nu înseamnă să reproduci. Să desenezi este în primul rând o manifestare a simțurilor. E la interior. Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov. Sigur că e mov! Sigur că poți să depășești linia. Sigur.

Picasso m-a ajutat să integrez imperfecțiunile în viața de zi cu zi. Întind așternuturile albe prin casă. Mă opresc. Privesc. Ce desen elegant! Dar eu nu desenez. Eu scriu. Mi-am propus să scriu despre cearșafurile albe, despre farmecul lor. O să vă las acum. E târziu. S-ar putea să încep să bat câmpii. Deja am căscat. Mara refuză să doarmă. Pisicile se aleargă. Nu-mi mai găsesc cuvintele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu nu m-am iubit de la început cu simpatie. Eu m-am iubit detestându-mă

De 27 mai, 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

A fost una din acele zile. După ce mi-am băut paharele de apă și așteptam să treacă cele trei minute necesare pentru un ceai verde perfect, am băgat lenjeria de pat la spălat. Zi de curățenie! În fiecare zi, din martie, dau cu aspiratorul. Dar nu frec în fiecare zi faința de la baie sau mobila de bucătărie. Azi am lustruit gresia și faianța. Pisicile au rămas neperiate, dar și mâine e o zi.

În tot acest timp, cu capul băgat în vasul de toaletă, aplecată în cadă, în genunchi să ajung la praful depus după pat, mi-am pregătit textul în imaginar. Acum primiți un simulacru. Toate textele mele sunt mai bine create în gând. Curg ideile. Nu am grijă de verbul a fi. Când scriu reiau propozițiile. Nu! Am mai folosit verbul a fi. Înlocuiesc. Șterg. Reformulez, iar ideile o apucă pe alte cărări ale gândirii.

Am mai rărit-o cu pilatesul. Mai nou arunc izoprenul pe jos și mă așez pentru un plank. Dimineața mă zgâiesc în oglindă la mine. De la riduri trec la abdomen. Suspin. E un subiect care se repetă la întâlnirile mele cu femeile: îmbătrânirea. Nu știu cum s-a întâmplat! Am împlinit 40 de ani. Mintea mea s-a oprit undeva la 28 de ani. Ascult. Le cred. Zâmbesc. Răspund. Nu m-aș întoarce pentru nimic în lume la altă vârstă. Îmi place enorm de mine acum. Într-adevăr nu mai am abdomen. Am în schimb o minte rafinată.

Să vă povestesc despre mine la 20 de ani din perspectiva corpului. Aveam un abdomen formidabil. Îmi ascundeam picioarele. Nu-mi iubeam trupul. Îmi era rușine cu el. Forma sânilor mă stânjenea. Mintea producea explozii false de inteligență.

Să vă povestesc despre mine la 36 de ani din perspectiva corpului. Am un abdomen rotunjor. Nu-mi ascund picioarele. Îmi iubesc trupul. Îl respect. Sânii s-au împlinit în aceeași formă detestabilă. Mintea produce explozii autentice de inteligență.

Domnul profesor Ilie Gyurcsik ne-a mărturisit la un curs în amfiteatru. Mereu mi-a plăcut să fiu la vârsta avută. Nu mi-am dorit să fiu mai tânăr. Nu mi-am dorit să par mai matur. Am ținut minte aceste vorbe. Mai puțin formularea exactă a domnului profesor.

Femeile încep să-și modifice vârsta de la primul sân ușor conturat. Aproape fără excepții femeile încep. Femeile vor să pară mai mari până în ziua când vor să pară mai tinere. De la o manifestare infantilă trec la o manifestare grotescă. Un sentiment de penibil mă încerca atunci când stăteam lângă o domnișoară copleșită de o maturitate închipuită. Un sentiment de penibil mă încearcă atunci când stau lângă o femeie copleșită de o tinerețe închipuită. Fiecare vârsta are avantaje și dezavantaje. Un truism! Mintea stabilește existența originală.

Suspin după abdomenul meu de fată, dar gândirea mă răsplătește cu stări de bine și iubire de sine. Eu nu m-am iubit de la început cu simpatie. Eu m-am iubit detestându-mă. Am lăsat totul în urmă. Acum o să mă umflu în pene. Nu mai am abdomen de invidiat, dar nu am fost niciodată mai senzuală. Vedeți?! Mintea a făcut posibilă această atitudine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cea mai mare realizare: învoirea cu neplăcerile

De 26 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sunt fascinată de corpul uman. Funcționează ireproșabil. Sunt fascinată de mintea umană. Funcționează aproape de neînțeles. Am încercat să pricep cum își îndeplinesc rolul. Am citit cărți de specialitate. Corpul m-a lăsat cu gura căscată. Mintea m-a lăsat cu gura căscată.

Ca efect asupra mea, notez o stare de calm atât de subtilă încât doar eu știu despre. M-aș simți specială dacă nu m-aș enerva. Mi-ar plăcea ca lumea să observe. Dar nu o face. Pentru că la exterior nu e mare diferență. Încă reacționez. Izbucnesc. Ridic vocea. Roșesc la față. La interior e altceva. Nu mai iau lucrurile personal. Le fac personale după ce le analizez. După analiză, fie și scurtă, puține lucruri devin personale. Personal o să fie unul din cuvintele cheie ale textului. Îmi identific îmbufnarea. Nu mă împotrivesc. Dacă pot schimba ceva, atunci mă apuc de treabă. Dacă nu pot schimba ceva, atunci îmi fac de treabă până scade intensitatea neplăcerii. Motivul pentru care împărtășesc ține de felul de a fi. Sunt o băgăcioasă. Nu pot schimba lumea. Am priceput. Pot să corectez și să îmbunătățesc pătrățica în care mă desfășor.

Desfășurarea a adus uneori cu un spectacol. Nu te mai da în spectacol! Mama mi-a zis. Tata mi-a zis și el. Soră mea de atâtea ori. Prietenii și ei. M-am rușinat. Apoi m-am enervat pentru că m-am rușinat. Iar apoi m-am manifestat ca Circe. Verbal am transformat oamenii în animale prin insultele imaginate. Existența mea conflictuală am datorat-o și o datorez nepotrivirii dintre gând și faptă. Mă disciplinez să le pun de acord. Din ce în ce mai des potrivesc gândul cu vorba și cu fapta.

Fiecare progres înregistrat atrage o furie sau alta. E ca la școală. Luam nota zece. Urma un trei. Venea un patru. În prezent mă chestionez. Ce e în neregulă cu mine? La mine e problema. Nu la ceilalți. De ce mă irită că cineva își dă importanță? Mai sunt eu în școala generală? De ce mă schimonosesc când cineva mă atacă sau îmi reproșează? Mai am douăzeci de ani? De ce?

Sunt puternică în fragilitățile mele. Transform fricile în coșmaruri și mă pregătesc să le înfrunt în viața reală. Nu-mi iese, firește! Dar le iau cum vin. Cea mai mare realizare, țopăi în mine de satisfacție, este învoirea cu neplăcerile. Trăiesc cu ele. Nu încerc să le schimb. Schimb atitudinea. Atitudinea mă rafinează.

Foto: Bogdan Mosorescu

Iubesc cum trăiesc, personal și cu importanță

De 25 mai, 2020 0 Colaborari , , , , 0

Luna trecută mi-am comandat un parfum. Prima dată în viața mea când am achiziționat acea substanță aromatică online. Am intrat pe douglas.ro. Am căutat ofertele. Am gusturi scumpe. Am mai zis-o de câteva ori. Eu o știu, alții au confirmat. Ca o doamnă interesantă de la un butic grecesc. You have expensive tastes, lady! Yes, I have! Și am zâmbit cu gura până la urechi.

Am renunțat la hainele prețioase în izolare. Nu am renunțat la stropul de parfum și la crema de corp. Îmi place să cred despre mine că impresionez cu prezența și mă impun cu mirosul. Am fost câteva zile la Severin. La Severin am copilărit. Într-o zi am trecut din cameră în cameră atingând obiecte. Am tras aer în piept. Am pătruns în casă cu substanța mea. Miros puternic a iasomie. Beau ceai verde cu iasomie în fiecare dimineață. Picur seara la gât un strop de parfum cu iasomie de la Jo Malone London.

Rând pe rând, în aceste luni, ni s-au suspendat obișnuințele. În case, între pereți, ne-am reorganizat. Pentru o stare de bine, fiecare a acționat individualizat. Ce anume i s-a potrivit, a aplicat. Am văzut pe Instagram femei în rochii excesiv de luxoase. Am văzut femei machiate impecabil. Eu am ales să-mi satisfac moftul de a-mi picura pe gât parfum. Am urcat dealurile din împrejurimi. Ciudate vremuri! În buzunar am avut declarația. În atmosfera specifică a dealurilor și pădurilor, cu odorantele naturale, eu am lăsat în urma mea o aromă de parfum englezesc. E liniștitor! Să faci ceva care să confirme viața așa cum o știi. Momentan nu ne știm viața. Ambiguitatea ne-a copleșit. Dar.

Continuăm. Ne trezim. Mâncăm. Muncim. Savurăm o cafea. Interpretăm. Plănuim. Am făcut dușuri lungi acasă. Plimbările pe dealuri înseamnă și musculițe nesuferite prinse în păr și haine. M-am răsfățat masându-mă cu cremă. Am învățat un secret. Mi s-a permis. După duș, aplici crema pe mâini, pe brațe, o întinzi cu mișcări ferme, apoi picuri parfum. M-am trezit mirosind a lime. Înainte să mă ridic, mi-am afundat chipul în pernă. Același miros. Într-o casă din Oltenia, pe un deal, un dormitor a răspândit un puternic miros de lime basil și mandarin.

Nu neglijați mirosul. Mirosul suntem chiar noi. Să vă povestesc un episod din viața mea de studentă. Iubeam un băiat înalt ca bradul. M-a condus într-o zi la gară. Am urcat, iar pe scări m-am întors și i-am dat puloverul de pe mine. Mi-l împrumutase o prietenă. L-am rugat să-l înapoieze. După o jumătate de oră, am primit un mesaj. Am mirosit puloverul. Voiam să-ți mai simt mirosul. Nu te-am găsit acolo. Nu mirosea a tine. Cu siguranță nu miroseam a parfum englezesc pe vremuri. Jo Malone este o iubire dintr-o tinerețe pârguită. Iar acum iubesc altfel. Iubesc cum trăiesc: personal și cu importanță.

Notă: Până în 2 iunie, douglas.ro oferă 20% reducere la orice produs comandat.

Suntem în online. Offline rezistăm

De 22 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Tot gogoloiul, din cauza unui virus, a trăit povestea Aurorei. A dormit.
Oamenii au închis ușile. Au lăsat în urmă copacii goi. Oamenii au deschis ușile. Au găsit copacii înverziți.
Am trecut de la stare de urgență, la stare de alarmă. Este o perioadă neclară. Ceva a trecut. Ceva urmează să se întâmple. E ca săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou. Trăim niște zile care nu ne interesează neapărat. Le așteptăm pe cele care vin după. După derutează. Nu poți să pui degetul pe. Când o să ne reluăm activitățile și obișnuințele? Cândva.

Adultul își petrece viața în propriul coșmar alcătuit minuțios și respectat cu sfințenie. Fac referire la momentul oportun. Momentul oportun nu aparține prezentului. Nu. Aparține viitorului. CÂND o să, ATUNCI o să. Când termină facultatea. Când se angajează. Când cumpără o casă. Când face un copil. Atunci o să fie fericit. Adultul lasă pe altă dată fericirea. Copilul nu amână niciodată. Copilul îl respinge pe CÂND. El vrea ACUM. Copilul e fericit.

Suportăm greu aceste zile. Suport greu aceste zile. M-am străduit să scap de apucăturile adultului de a-și fixa fericirea într-un viitor presupus cunoscut. Să fiu prezentă. Să fiu laolaltă. Să fiu în preajmă. Să fiu. Asta mi-am propus. A fi e suspendat. Suntem în online. Offline rezistăm.

Poate viitorul aparține online-ului. Arta, un mijloc de exprimare preferat de mine, continuă în online. Filarmonicile au difuzat spectacole. La fel teatrele și operele. Marius Manole, un actor desăvârșit al vremurilor noastre, are emisiune cu Ilona Brezoianu în online. Nu m-am bucurat. Am fost incapabilă. Sunt incapabilă. Obișnunța! Mi-am zis. Arta vine cu obiceiul de a te zgâi. Holbezi ochii la o pânză. Privești lung un gest al lui Manole. Te uiți cu ochi mari la piciorul unei balerine. Te schimonosești de la melisme. Online-ul te lipsește de posibilitatea de a te bucura. E ca sexul cu prezervativ.

Nu scap de senzația că trăim în povești. Un ochi râde, unul plânge. Literatura nu ne delectează, ne împresoară. Un ochi râde. Arta supraviețuiește, se adaptează. Un ochi plânge. Nu mă impresionează nimic. Rămân nepăsătoare. Ghid de supraviețuire în format aseptic nu avem. Unii nici nu-l doresc. Eu una nu știu dacă vreau să mi-l însușesc. Coșmarul e comun. Ochii sunt îndreptați spre viitor. Când o să, atunci o să.

Categoria împuțiților nesimțiți care terorizează categoria spălaților sfioși

De 20 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mai mult ca niciodată, atenția mea este îndreptată către igiena cetățeanului român. La începutul pandemiei, a dispărut dezinfectantul de la raft. A revenit. Rămâne un produs rar. La Severin am remarcat că lipsește Nutella. Produsele de igienă se găsesc. Nu insinuez nimic. Afirm că românul lasă la urmă igiena personală.

Am crescut într-un fel. Iarna luam iezii și purceii în casă. Îi luam și în pat. Îi pupam și în bot. Vara curățam câinii de căpușe. Seara, la culcare, smulgeam o căpușă de pe mine. Făceam baie duminica. În restul zilelor foloseam ligheanul. Viața aceasta nu reprezintă un argument. Dar tu cum ai trăit de nu suporți miasmele, dezordinea și murdăria? O întrebare fățiș disprețuitoare la care în prezent nu mai răspund. Am crescut în niște condiții. Omul își depășește condiția. Citiți Sapiens. Citiți Cenușăreasa. Vorbiți limba engleză și limba spaniolă. Ce limba s-ar vorbi în Americi dacă englezii și spaniolii nu și-ar fi depășit condiția? Să nu uităm de portughezi. S-ar mai topi femeile de plăcere când grăiește un brazilian?

Miroase a săpun. Zice ea despre el. Săpunul funcționează ca un excitant. Curățenia provoacă tulburare. Duhnește. Zice ea despre el. Mirosul urât de alcool și haine transpirate inhibă. Mizeria provoacă greață. Ce banalități notez! Unii oameni fac duș, dar îmbracă aceleași haine. Alții folosesc rar periuța de dinți. În gospodării cresc două generații cu același tocător. Castroanele de plastic îmbunătățesc Iadul lui Dante. Deschizi un castron și întorci nasul de putoare. Am citit că persoanele dezinteresate de igiena personală au renunțat la viață. Nu e greu de priceput pentru individ. E greu de priceput pentru un popor întreg. Românii au renunțat la viață? Nu. Românii refuză să-și spele mâinile. Să folosească deodorantul. Să apeleze la ața dentară. Să schimbe tricoul și cămașa în funcție de intensitatea transpirației. Să-i respecte pe ceilalți. De ce? Motivul e același ca la locuitorii din peșteri. Ignoranța. Ignorăm că trăim în comunități. Ignorăm regulile comune. Ignorăm. O ținem pe a noastră cu apucăturile din peșteră. Chiar dacă am ieșit. Chiar dacă am ieșit, ne-am împreunat, am evoluat. Apucăturile rămân de peșteră.

De ce? Mă întreb și acum când scriu. Condițiile de viață s-au schimbat. În orașe viața s-a schimbat. În unele sate românul încă își face nevoile în fundul curții. Cum își justifică cetățeanul lipsa igienei? Când ridică brațul în autobuz, iar vecinul simte imperios nevoia să verse. Când deschide gura și halena te face să plângi. Când scuipă în spațiul comun.

Împart poporul român în două mari categorii. Categoria împuțiților nesimțiți care terorizează categoria spălaților sfioși. Când o să vorbim tare și răspicat despre mâini spălate, dinți periați și haine curate atunci o să dezechilibrăm categoria împuțiților nesimțiți.

Atunci.

Foto: Bogdan Mosorescu