by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Am nevoie de brațe trestie, nu caltaboș. Lotus Esthetic

De 31 iul., 2020 0 Colaborari , , , , 0

A intrat în renovare apartamentul de sub. Zilele trecute am terminat de citit cartea lui Ibanez, Cei patru cavaleri ai Apocalipsului. Picamărul a devenit vuietul războiului. Bormașină, ciocan, baros sau obuz, proiectil, detunături? La început m-am amuzat. Exercițiul imaginat m-a pus la masă să scriu. Soldații își scriau scrisorile în zgomotul brutal provocat de explozii. Eu o să scriu un text în zgomotul mai puțin brutal al picamărului.

Nu s-a întâmplat. Am început. M-am străduit. Am abandonat. Într-un moment de liniște am reușit să-mi adun mințile. M-am ridicat de pe canapea și mi-am întins izoprenul. În urmă cu două săptămâni am început un tratament pentru brațe la Lotus Esthetic. Acum câțiva ani, după ce am născut-o pe Mara, m-am împlinit la trup. Ați auzit de beneficiile polenului crud? Eu am auzit, dar n-am ascultat până la final. Polen crud iei o perioadă, apoi te oprești. Eu nu m-am oprit. Până într-o zi când m-a întrebat mamanu de când iau. Am ridicat din umeri, niște umeri deja pufoși. Polenul crud n-a mai ajuns în sucul meu de dimineață, dar. Trupul mi l-a împlinit.

De când mă știu, am avut un corp musculos, brațe, picioare, abdomen. Dunia, ce sport faci? Ori de câte ori port pantaloni scurți, aud această întrebare. În ani mi-am perfecționat răspunsul cu umor. Am mers cu caprele pe câmp când eram mică, de acolo mușchii. Cu brațele însă nu m-am obișnuit. Indiferent de măsurile mele, atenția la ceea ce bag în gură la cină, exerciții cu greutăți pentru brațe, n-am reușit să reduc circumferința. În acest impas, mi-am îndreptat atenția spre Lotus Esthetic. Am explicat cu patos că nu doresc să slăbesc. Îmi place corpul meu împlinit. Nu agreez brațele.

La discuția premergătoare ședințelor, mi s-au prezentat posibilitățile. Am ales Eximia Package. Aparatul mi-a provocat și o călătorie în trecut. Bunicii mei se doftoriceau cu ventuze, iar aparatul trage ca paharele speciale de sticlă aplicate pe piele în scop curativ. Scopul meu a ținut de cochetărie. Îmi place să port maiouri și corsete. Pentru asta am nevoie de brațe trestie, nu caltaboș. După șase ședințe am doi centimetri în minus. Mi-am scos toate maiourile din dulap.

Am o stare de bine gigantică de la minus doi centimetri la brațe. Exercițiile pe izopren le fac cu mai mult spor, iar picamărul a încetat de vreo jumătate de oră. Motan a ieșit de după canapea. Eu îmi aud gândurile. Habar n-am cât durează renovarea, dar dispoziția mea rămâne glorioasă. Abia aștept să le calc pragul celor de la Lotus Esthetic pentru un masaj de relaxare. Brațele sunt o misiune îndeplinită.

Foto: Zenobia Lazarovici

Jurnalul femeii cu defecte. Scriu pentru faimă și pentru bani

De 24 iul., 2020 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am apucat să scriu în manuscris. E un jurnal al femeii cu defecte. După ce am revenit acasă, m-am așezat pe canapea. Motan și-a cerut porția de atenție. M-am uitat la laptop. M-am uitat la balcon. Ce să fie, manuscris sau balcon?! Curând o să mă apuc de renovat balconul, dar nu despre asta e vorba. A câștigat manuscrisul. Romina Faur mă bate la cap de ani de zile să revin la manuscris. Romina, m-am apucat!

Mara e la tatăl ei de aproape o lună. Am timp să citesc, să scriu, să stau cu ochii pe pereți, să mă descurajez, să mă motivez. Hai că poți! Azi am decis că pot. O să vă las și aici prima pagină din manuscris. Nu știu dacă doresc neapărat păreri sau dacă o să țin cont de. Asta în cazul în care îmi dați atenție și lăsați un comentariu. Postez și aici pentru că blogul este viața și sursa mea de venit. O activitate e necesară, iar azi am scris exclusiv în manuscris. Creierul mi-e prea secătuit să mai vin cu orice altceva în fața cititorilor. Tac. Las fragmentul.

Jurnalul femeii cu defecte

”Pentru că îmi doresc mult să scriu o carte, m-am apucat de acest jurnal, jurnalul femeii cu defecte. Simt cartea cum crește în mine, dar nu pot scrie nici un rând. M-am consolat. Mă consolez admirabil. Am o experiență de treizeci de ani. Prima dată mi-am alinat durerea de una singură la grădință. M-a tras de limbă o educatoare până am povestit detaliat cearta dintre mama și tata din seara precedentă. Și i-a aruncat papucii pe foc?! Da, și mami a plâns. Dar o iau prea repede.
Încep cu nașterea. Mama povestește că m-am născut repede. Probabil ardeam de nerăbdare să ies, să-mi suport copilăria, să-mi car adolescența, să-mi îndur tinerețea și să ajung să scriu acest jurnal. Îmi pun speranțele în. Mărturisesc. Scriu pentru faimă și pentru bani.
În școala primară am fost o elevă bună. Nu m-am străduit niciodată prea tare. M-am prins că este o diferență între mine și ceilalți colegi. Aveam nevoie de mai mult timp ca să pricep exerciții destul de simple. Asta nu m-a ambiționat. Din contră. Dacă nu prindeam din zbor, atunci abandonam. Pretenții de geniu am avut, dar nu și minte. Așa m-a pierdut definitiv matematica. De la a mic mi se trage. Când a mic a devenit x și s-a numit ecuație cu o necunoscută, eu n-am mai știut să rezolv exercițiile. Un a expresiv și lung am scos pe gură în ziua în care biata soră mea a reușit în sfârșit să-mi arate că exercițiile se rezolvă la fel, în ciuda acelui a mic transformat în x. Aaaaaaaa! Degeaba, matematica deja mă înfricoșase. Tot mă înfricoșa dacă nu prindeam rapid și după așteptările învățătoarei. Învățătoarea cultiva obiceiul de a te face de rușine în fața clasei. Frica de rușine și lentoarea intelectuală mi-au dat un scop. Să mă fofilez. Patru ani m-am fofilat până am ajuns în clasa a cincea.
Profesorii au venit cu altă poveste. M-au copleșit zeci de personalități și am primit prima lecție veritabilă despre viață în școală. Există profesori corecți, profesori calificați, profesori agresivi, profesori diletanți și profesori care nu au ce căuta la catedră.
Am iubit profesori în școală. Îi port în suflet și în personalitate. Cel mai mult am apreciat corectitudinea la un profesor. Am urât profesori în școală. Am plâns în hohote din cauza unora. Dar după cum v-am spus, mi-am suportat copilăria. Fofilarea m-a ajutat. Fofilarea m-a pierdut iremediabil pe alocuri. Nu știu ce om aș fi ajuns fără adoptarea unei prezențe care se fofilează, dar cu siguranță aș fi fost o elevă mai bună. Ca să nu dau vina pe părinți și pe învățătoare, notez că vina e comună. Notez, dar nu cred asta.”

Foto: Bogdan Mosorescu

Copilul are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit

De 22 iul., 2020 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Într-un comentariu, la un text, o doamnă mi-a anulat familia. Asta nu e familie, Mara, tatăl ei și cu mine dacă ne-am despărțit. I-am răspuns că o cred. Asta îi este convingerea. Am rămas puțin agățată în atitudinea doamnei. Ce ușor te anulează unele persoane! Asta e valabil și în lumea reală. Platformele de socializare dau la iveală mai multă agresivitate verbală. Studii s-au făcut. S-a demonstrat. Oamenii tind să fie mai violenți, mai lipsiți de politețe dacă nu stau în fața victimei lor. Puțin îmi pasă de!

M-am luptat cu sentimentul de vinovăție. Că nu m-am străduit mai mult. Că nu am pus binele copilului înainte fericirii personale. Că am plecat de lângă tată. Cu fiecare în parte am lucrat. Am pornit de la familia mea. Mama și tata au stat împreună pentru noi, sora mea și cu mine. Experiența din copilărie mi-a paralizat orice efort. M-am întrebat. Cu ce i-am greșit Marei? Că nu i-am mai iubit tatăl. Sunt vinovată. Recunosc. Dar. Nu sunt vinovată că am plecat. Nu sunt vinovată că am încercat să mă fericesc.

În câte familii mama a încetat să-l mai iubească pe tata? Tata a încetat să o mai iubească pe mama? Prea multe. E o obișnuință. Ce vreau să subliniez cu asta? Scot în evidență că organizarea unei familii, împreună sau separat, nu are nimic de-a face cu iubirea. Cei care se cred mai buni, superiori moral celor ca mine, am predat cheile la ieșire, nu sunt. Că ei cred asta, nu am nici un dubiu. Fix ca doamna care mi-a anulat familia.

Familia înseamnă putința de a sta pe același loc în orice condiții, înseamnă capacitatea părinților de a separa. Tata separă femeia de mamă. Mama separă bărbatul de tată. E datoria noastră, dacă am adus o viață pe pământ, să respectăm și să iubim părintele. Eu îl iubesc pe tatăl Marei. E un tată extraordinar care se străduiește, care se joacă cu Mara, care stă cu mine pe același loc. Și îi pretind să o iubească pe mamă. Tot timpul o să am aceste cereri. Copilul meu nu o să fie sacrificat pe altarul convențiilor sociale care reclamă o plată dubioasă. Să-i provoc durere Marei pentru că. Pentru că unele persoane refuză să acționeze spre bucuria copilului. Pentru că unele persoane nu au experiența despărțirii. Pentru că unele persoane cultivă confortul, nefericirea personală și obtuzitatea.

Niciodată n-a fost o opțiune pentru mine sacrificiul de sine. Mara are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit. Mama e fericită în altă parte. Tata e fericit în altă parte. Rămânem o familie oricum ne organizăm. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Nu de aceea scriu. Notez pentru cei cu o gândire similară. Nu sunteți singuri și nu greșiți. Verificați cu copilul. Eu mereu verific cu Mara. Copilul este reperul. Întrebați-l. Stați de vorbă. Respectați-l intelectual. Într-adevăr nu știe mult un copil, dar simte monstruos. Copilul adulmecă mizeria sufletească. Dacă nu sunteți un actor excepțional, copilul mereu va pricepe. Ce anume sacrificați continuând să locuiți într-o relație lipsită de iubire? Unii, ca doamna din comentariu, ar răspunde că fericirea personală. Alții, ca mine, ar răspunde că fericirea tuturor.

Ca să iubești părintele, în unele cazuri, e necesar să eliberezi persoana. E greu, dar nu imposibil.

Foto: Flavius Neamciuc

Femeile rămân fete. Băieții nu ajung bărbați

De 20 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

S-a întâmplat la o cină cu prietenele mele. Una dintre ele m-a arătat cu degetul. O pui pe Dunia la masă cu persoane necunoscute. Nu scoate un cuvânt. Se uită. Mai mormăie. Dar nu vorbește.
Muțenia mea iese în evidență. De cele mai multe ori vorbesc prea mult. Acesta e motivul pentru care am fost arătată cu degetul.

Am învățat să tac. Cărțile m-au potolit. Cărțile de psihologie și cărțile de istorie mi-au modificat comportamentul. Cu psihologia am devenit atentă la gesturile celor din jur, la vocabular. Cu istoria mi-am perfecționat cunoștințele. Nu mă mai las târâtă în discuții searbăde, dar pe tonuri pretențioase.

În vânt nu m-am dat niciodată după persoanele cu o atitudine fudulă. Eram copil și trebuia să ascult. Am fost tânără și dintr-o rușine prost interpretată am continuat să ascult. Câțiva ani adăugați tinereții nu au adus schimbări. Până într-o zi. Nu știi niciodată. Unde? Când? De ce? Nu mai vrei să asculți. Nu mai vrei să auzi. Vrei să te asculți. Să te auzi. Acest moment adună zeci de întâmplări, de fapte și de situații cu o paletă de emoții derutante și opuse. Momentele păstrate de memorie, întâmplările penibile, faptele eroice, situațiile tulburătoate. Amestecate, o personalitate proprie, cu o voce.

Firește, după cum am observat și după cum ați observat. Motan observă porumbeii de pe acoperișul blocului din față. Un porumbel calcă alt porumbel. Mi-au atras și mie atenția. Îmi cer scuze.

Nu orice persoană are o voce sau își ascultă vocea. Femeile rămân fete. Băieții nu ajung bărbați. Un număr copleșitor de persoane dă un alt aspect slăbiciunilor, lipsurilor și umilințelor. Fac referire la țopârlani. Vremurile noastre au prilejuit un țopârlan adaptat. Accesul la informație, alături de inteligența înnăscută, dar nedisciplinată, au condus la țopârlanul recent. Țopârlanul recent acționează ca un far. Se crede un far cu o datorie morală. Se crede Franța în secolul XVI, Anglia în secolul XVIII, America în secolul XX. Se crede Woodrow Wilson.

Situația din lume, cu atâția specialiști, reprezintă un argument. Relaxarea cu care ni se pare just să discredităm pe cineva pe platformele de socializare reprezintă un alt argument. Un argument. Două argumente. Puteți continua. Am fost ignoranți în peșteri din lipsa informațiilor. Rămânem ignoranți în casele noastre în ciuda informațiilor primite cu nemiluita.

Ne-am descurcat în întuneric. Am supraviețuit. Rămâne de văzut cum și dacă o să ne descurcăm în lumină. Dacă o să supraviețuim de deștepți ce suntem.

Foto: Bogdan Mosorescu

Moștenirea dacică și disprețul față de ce este românesc. Ori zei, ori sclavi

De 17 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sunt o prezență conflictuală. M-am născut în Oltenia. Am venit să studiez în Banat. În Banat mi s-a adus la cunoștință din prima zi de școală că în Oltenia nu se gândește. Pe parcursul anilor, am avut profesori, mă refer la profesorii cu vocație, care nu au făcut nici o remarcă legată de graiul meu. La momentul respectiv nu am observat.

Părinții m-au botezat la ortodocși. De-a lungul anilor m-am sucit. În studenție m-am declarat agnostă până într-o zi când mi-a devenit clar. Sunt atee. Am prieteni credincioși. Mă asigură de multe ori că Dumnezeu are un plan pentru mine. Râdem împreună și ne acceptăm sistemul de valori fără ceartă. Pentru că eu mă cert. Așa am început articolul. Sunt o prezență conflictuală. Doar că nu mă cert cu toată lumea. Nu răspund obraznic oricui. M-am certat cu familia și prietenii de la ateismul asumat. Am răspuns obraznic unor profesori care m-au etichetat după grai.

Până într-o zi când am băgat de seamă. Nu mi-a fost clar de la început. Cu unii mă cert pentru că gândim diferit. Cu alții nu mă cert, deși gândim diferit. Firește că m-am chestionat. Care fapt duce la reacții diferite? De aici am plonjat în istorie. Mi-a atras atenția atitudinea românilor. Există români care exagerează cu moștenirea noastră dacică. Există români care exagerează cu disprețul pentru propriul popor. Ambele tabere fac o gălăgie incredibilă în convingerile lor. Românii cu o purtare moderată nu se aud, nu se văd. Sunt o prezență absentă.

Sigur ați asistat măcar o dată la o perorare despre importanța dacilor în lume. Cum sigur ați identificat tonul batjocoritor despre demnitatea românilor când au întors armele împotriva nemților. De multe ori îmi atrag atenția tonurile. Intuiția nu mă lămurește, dar știu că e ceva acolo. În timp am priceput, am tras o concluzie, am învățat despre puterile lumii.

Puterile lumii au fost Franța, Anglia, Germania, Rusia, China, America. Europa, dacă privești în trecut, pare tabla de șah a Franței și a Angliei. Richelieu a introdus raison d`etat. Anglia a avut un rol de moderator. Franța a luptat alături de Anglia dacă a fost în interesul ei. Franța a luptat împotriva Angliei dacă a fost în interesul ei. Românii râd disprețuitor pentru că am întors armele împotriva Germaniei. În Europa, continent cu națiuni-stat, așa au acționat mereu popoarele. Pentru că se duce o politică de menținere a echilibrului. Nici un stat să nu ajungă cel mai puternic. Când unul devine mai puternic, se fac alianțe. Așa a funcționat Europa dintodeauna. După ce a depășit faza religioasă. Richelieu e responsabil și de asta.

Dar românii cultivă cu precădere moștenirea dacică și disprețul față de ce este românesc. Ori zei, ori sclavi. Indiferent de sufletul nostru, de capacitățile noastre, bucata de pământ numită România nu are poziția geografică a Angliei, a Franței sau a Americii. Nu ne izolează mări și oceane. Nu ne securizează forța armată. Statele mici supraviețuiesc prin alianțe. Suntem un stat mic. Nu ne-a afectat creativitatea, dar ne-a spart buza. Ca un copil plesnit peste bot de părinte. Îmi amintesc cum îmi lingeam buza sângerândă când o încasam. Așa și România. Nu-și acceptă realitatea geografică. O măsoară cu ce am fi putut face dacă. Dacă am fi mutat granițele. Dacă nu am fi întors armele. Dacă.

M-am născut în România. Nu știu ce înseamnă să crești cu un sentiment de cuceritor. Dar istoria mă potolește. Cel mai important este să fii om. Nu invidiez nici un popor din lumea asta. Oamenii educați se înțeleg pentru că trec dincolo de mândria națională. Pentru secolul XXI, mândria națională reprezintă o boală. Suntem bolnavi de națiuni din cauza unor orgolii ale unor copii săraci. Statele duc o politică de menținere a echilibrului, dar indivizii execută. Indivizii duc războaie, omoară și își justifică apucăturile prin interesul națiunii.

Orice carte de istorie conține aceste informații despre puterile lumii. Eu am citit câteva și mi-am acceptat rolul de rotiță. Nu cred că indivizii or s-o scoată vreodată la capăt. Cât rezistă planeta, mereu o să ne jucăm de-a hoții și vardiștii.

Foto: Simona Nutu

5 moduri în care ajungi brusc la celebritate. Primul pas: dezbracă-te

De 16 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Celebritatea în online, ca și în viața reală, presupune un șoc. Să se ciocnească o personalitate cu indivizii. Pentru a șoca e nevoie. Să te dezbraci. Să înjuri biserica. Să faci sex cu spectatori. Să te prostești pentru a măguli persoanele stăpânite de complexe. Să excelezi la muncă.

Munca ocupă ultimul loc ca mijloc de a dobândi faimă. În literatura română vă pot trimite la Macedonski, Noaptea de decemvrie. Puțini emiri în lumea asta. Prea mulți cerșetori în lumea asta. Drumul corect dă prilej de batjocură sau de compătimire. Nu înțelegi lumea în care trăiești. Mi s-a spus. Încă mi se spune. E adevărat. Nu înțeleg neapărat lumea în care trăiesc. Curiozitatea oamenilor pentru nimicuri mă derutează. Ce utilitate aduc în viața lor cu pozele de pe instagram? Cu florile. Cu Motan. Cu biblioteca. Cu. Mi-am decorat colțuri din casă special pentru instagram. Pentru că publicul dorește. Pentru că blogul meu e susținut de instagram și facebook. Răspuns nu am. Am uneori contracte, iar asta mă motivează.

Urmăresc și eu să șochez. În primul rând îmi doresc să șochez pentru celebritate în online. Celebritatea îmi aduce contracte. În al doilea rând îmi doresc să șochez pentru propriul amuzament. Să fiu diferită îmi provoacă o montruoasă satisfacție. Refuz doar să mă dezbrac (de tot) pe rețelele de socializare. Nu înjur biserica. Sexul îl păstrez pentru pereții dormitorului. Nu mănânc jeleuri scârboase ca să distrez copiii și adolescenții. Încerc să excelez la muncă. Mai exact la scris. Am diplomă de filolog. Am adăugat un master. Nu m-am oprit din citit și din învățat.

Mintea mea merge în continuu la acest aspect: să șochez. Am presupus că am reușit cu femeia cu defecte. Ce găselniță! O s-o exploatez la maxim. Mi-am zis. Nu prea am șocat. În schimb au fost câteva situații în care eu am rămas cu gura căscată. Femeile s-au erijat în prințese. Fără promisiuni de nicăieri, unele femei așteaptă încoronarea. Să le las cu femeia cu defecte. Noi suntem perfecte pentru că ne-am născut femei.

Cum să șochez dacă uit să închid gura? Rar întâlnesc femei care să-mi placă. Multe îmi provoacă plictiseală. Afirm asta. Nu într-o manieră baudelairiană. Să nu mă placă lumea, o atitudine personală pentru o diferențiere distinctă și provocatoare. Să mă placă lumea, dar o prefer rafinată.

Să nu se sfârșească lumea că refuză pruncul să-și adune hainele. Să nu aibă viața sens decât după ce naștem. Să purtăm conversații la un pahar de vin, scump dacă se poate, despre orice în afară de soacre, telefoane, temele copiilor, haine de firmă și prețurile concediilor. Orice altceva e de preferat.

Tot mai des observ cum se modifică comportamentul tinerelor în prezența mea. Cele 20 de ani ridică bariere. Ce bine arătați pentru vârsta dumneavosatră! M-au aruncat în tabăra adulților, iar eu uneori mă uit la Mara cum se joacă cu alți copii și nu înțeleg de ce nu sunt acolo cu ei. Vreau. Nu vreau. Am schimbat tabără. Vreau. Nu vreau. Mă plictisesc adulții cu problemele lor neînsemnate și agasante.

Bolile sunt grave. Dezastrele naturale. Pierderea celor dragi. Pentru orice altceva, organismul uman e echipat. Cum sunt și bibliotecile. Echipate, dar goale. Așa și mințile prințeselor neîncoronate.

Credeți că v-am șocat?!

Foto: Flavius Neamciuc

În școli ar putea să introducă și cursuri de privit pe pereți. Ceva în stilul școlii lui Noica

De 15 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Susțin de atâția ani cititul. Am enumerat beneficiile. Am adus argumente. Un vocabular bogat seduce. Kate Middleton a cucerit lumea întreagă. Dar și Kim Kardashian a făcut-o. Există un public pentru fiecare. De aceea m-am săturat să bat oamenii la cap cu cartea. Prefer să-i lovesc cu. Glumesc! Sau nu glumesc.

Oricum ar fi, a devenit plictisitor pentru mine. Să vorbesc aproape singură. Să mă străduiesc. Să mă folosesc de râs pentru a evita nerostitele acuzații. Pentru unii sunt pur și simplu o putoare pentru că îmi doresc să citesc și să scriu fără să fac nimic altceva. Cultiv lenea, una anume, lenea sebastiană. Să-ți iei ore sau zile în care să nu faci nimic dacă nu ai chef. Într-adevăr fac asta.

Cărțile m-au ajutat să-mi înțeleg rolul de pion în lume. N-am citit mult din Diplomația lui Kissinger, abia 50 de pagini, dar m-a liniștit. Unii merg în India pentru o asemenea relaxare. Alții aleg biserica. Eu îmi pun speranțele în istorie să mă potolească.

Istoria lumii, dacă suntem curioși, și toți ar trebui să fim, are toate răspunsurile. Demonstrează prin relatare măreția umanității în nimicnicia ei. Măreția vine din nimicnicie. Nimicnicia produce măreție. Avem acces la informații. Google-ul la un click. Bibliotecile și librăriile la o mică distanță. Dacă ne-ar interesa cum s-au format popoarele și cum au funcționat, atunci orice ființă decentă ar renunța la mândria națională. Interesul și idealul coexistă de la facere.

Mâna de oameni care conduce lumea folosește idealul din interes pentru manipulare. Idealul răstoarnă uneori interesul. Și tot așa. Mi-e clar. Mă aflu în afara mâinii. Din marginea marginii urmăresc mâna de oameni care conduce lumea. Nu mă împotrivesc. Nu mă dau după. Dar o recunosc. Richelieu, Bismarck, Napoleon al III-lea, Woodrow Wilson au modelat lumea, reprezentările despre, gândirea și arta.

În școli ar putea să introducă și cursuri de privit pe pereți. Ceva în stilul școlii lui Noica în care să nu se învețe nimic. Să vină elevul să ceară, să întrebe, să spună. Să plonjeze în sine și să descopere, cu îndrumare, dacă face parte din mâna de oameni care conduce lumea sau e o rotiță dintr-un mecanism. Orice rotiță are un rol. Dacă am învăța de timpuriu că deținem importanță, atunci nu ne-am mai da importanță prin delir de grandoare. Ești o rotiță și ești importantă. Fiecare slujește. Învățați să o faceți bine. Asta în loc de rugăciuni și materie memorată.

Sunt o rotiță și sunt importantă. Scriu. Citesc. Asta vreau să fac toată viață până la final.

Foto: Bogdan Mosorescu

Curajul femeilor adulte salvează fetițele de la prostituție. Cefe late arestate la Timișoara

De 13 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-am petrecut dimineața de vineri complet inutilă prin casă. Pentru a nu știu câta oară, s-a stricat tronul casei. Dar de data aceasta am avut un instalator capabil, profesionist, de cuvânt. Am salvat numărul. Nu ezitați să mi-l cereți. În timp ce mă învârteam zadarnic prin baie, am citit un articol despre proxeneții de la Timișoara. Poliția a arestat niște cefe late.

Să vă explic ce semnificație au pentru mine cefele late. O ceafă lată aparține unui bărbat peste 30 de ani, gras, tuns chilug, lipsit de educație și periculos pentru societate.
Se pricep de minune să facă rău altor persoane aceste cefe late. Se pricep aproape de minune să facă bani de pe urma altor persoane. Uneori mai sunt arestați, iar eu mă bucur. Refuz să-mi folosesc judecata pentru a-i înțelege. Nu mă interesează copilăria lor. Nu țin cont de sărăcie. Alung orice gând mărinimos.

Cefele late arestate de agenți au prostituat minore. Conform articolului, s-au exploatat sexual mai multe tinere, două dintre ele fiind minore. Cea mai mică avea șapte ani. Ea și sora ei au devenit obiecte de comerț. Mama a fost negustorul. Pentru ea scriu acest articol. Ea m-a motivat.

Lumea își dă mult cu părerea într-un grup, între prieteni, pe facebook. Prea puțini acționează și un număr nesemnificativ ia măsuri. Dacă o femeie ca mine, ca oricare dintre noi, ar îndrăznit să ajute, să facă ceea ce este corect, atunci. Dacă imaginea socială și reputația de pe facebook nu ne-ar lega invizibil forța de a înfrunta primejdiile, atunci nu am mai permite cefelor late să se ridice, să prostitueze fetițe și adolescente pentru că nu e treaba noastră să intervenim. Oare când devin ororile treaba noastră?!

Mi-aș dori ca femeile să nu mai închidă ochii sau să privească în altă parte. Curajul femeilor adulte salvează fetițele de la prostituție. Asta e lumea în care trăim, dar fiecare dintre noi poate să facă ceva.
Ce?
Orice în afară de a-și da cu părerea pe facebook și de a închide ochii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un adult acționează, nu cere permisiunea. Îmi dai voie să sau lipsa vigorii bărbătești

De 9 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi dai voie să? Întreabă Mara uneori. Mara este fiica mea și are zece ani. Uneori îi permit. Uneori nu-i permit și îi dau explicații. Mereu adaug informații în plus pentru a justifica refuzul.

Îmi dai voie să? Întreabă uneori un adult alt adult. Dacă m-am pornit să scriu despre, firește că am ceva de spus. Îmi dai voie să? Nu-ți dau voie să. Când aud aceste replici între adulți, între un bărbat și o femeie, mă copleșește penibilul. Mi-aș dori să dispar. De ce aleg adulții să se exprime în acest fel? Să încep cu vocabularul. Un adult nu-i cere permisiunea unui alt adult. Dacă o face și e bărbat, atunci îi lipsește vigoarea bărbătească. Dacă o face și e femeie, atunci a rămas la stadiul de fetiță care îi cere permisiunea tăticului.

Când mi-am făcut bagajele. Când m-am urcat în tren. Când am ajuns la Timișoara. Când am pășit pe holul universității. Atunci am renunțat la a mai cere permisiunea. Partea extraordinară a maturității ține de o prezență neatârnată. Atârni când ceri voie. S-a întâmplat să mi se mai ceară voie în relațiile mele. Am răspuns cu nu. Apoi am povestit fragmentul din Huxley, Punct contrapunct. Pe bancheta din spate a unui taxi, un bărbat și o femeie se sărutau. Ea intenționa să-l primească în casă. Un gând nerostit. Taxiul s-a oprit. Pot să urc? Un gând rostit. Ea a răspuns cu nu. Dacă ai un comportament de câine, atunci nu urci. Stai! Acest scurt dialog m-a amuzat peste măsură.

Într-o relație te educi. Prima dată înveți despre celălalt. Ce îi place. Ce nu-i place. Urmează un set de reguli. Regulile comune se adaugă regulilor individuale. M-am educat cu tatăl Marei. Am învățat cum să-l întreb atunci când se juca Dota. Mori sau nu mori? M-am educat cu Făt Frumos. Am învățat să ne anunțăm furia. Am o dispoziție proastă. Am nevoie de timp. Niciodată nu e ușor sau nu vine natural să preiei obișnuințele celuilalt. Etapele vârstei au un cuvânt. La 20 de ani creștem împreună. La 30 de ani, când începi o relație, fiecare și-a dezvoltat separat obișnuințele. Oamenii mereu intră în bucluc din cauza lor. Uneori îndrăgosteala nu are nici o șansă în fața obișnuințelor. Eu umplu casa cu cărți. Făt Frumos încă lucrează la acest aspect. Cărți la geam, în baie, pe canapea, pe masă, trăim într-o bibliotecă? La 40 de ani presupun că obișnuințele au ultimul cuvânt. Am auzit despre un el și o ea trecuți de 40 de ani care s-au mutat împreună. Au locuit o perioadă. Nu s-au adaptat traiului comun. În prezent sunt împreună, dar locuiesc separat.

Îmi dai voie nu are ce să caute între doi adulți. Aveți nevoie de o reformulare. Din cercetare și din experiență, aș menționa înștiințarea. A anunța partenerul ține de maniere, de respect, de iubire. A cere permisiune ține de o lipsă: lipsa virilității și lipsa profunzimii feminine. Există strategii ale fiecăruia dintre noi. Eu fac o introducere. Prezint situația. Anunț intenția. Făt Frumos acționează, dar înainte aruncă peste umăr că o să suporte consecințele. Tatăl Marei zice ca tine și face ca el.

Orice strategie alegeți, ca adult nu cereți permisiunea. Copiii fac asta. Mara face asta. Un adult acționează. Un adult și-a depășit condiția de copil la casa tatălui. Dacă are un tată și în cer, să-i ceară lui permisiunea. Cu tatăl de pe pământ, cu prietenii, cu partenerul te consulți.

Asta face un adult, un adult demn și sigur pe el, se consultă.

Foto: Flavius Neamciuc

Copilăria și sexul definesc ființa umană

De 8 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am slăbiciuni. Una se cheamă Freud. Pasiunea pentru Freud a pornit ca apa la robinet după ce un timp a fost oprită. A scos un sunet ciudat. De multe ori am oftat adânc citind o frază sau alta. A tâșnit. De multe ori am sărit de pe canapea. Nu mai aveam astâmpăr de la cuvinte, de la mesajul lor. A venit apă din belșug. De multe ori m-am simțit consolată, înțeleasă, dar mai ales acceptată cu felul meu de a gândi.

Ca mulți cetățeni ai lumii, mi s-a întâmplat să nu mă potrivesc în viziune cu familia. Înainte de Freud, norocul meu s-a numit ca sora mea. Nu neapărat am privit în aceeași direcție. M-a acceptat, iar uneori a suferit cu mine. Norocul meu s-a mai numit ca prietenii mei. Nu neapărat am privit în aceeași direcție. Am râs împreună. Cu ei am rămas sănătoasă până l-am descoperit pe Freud. Cu Freud m-am însănătoșit.

De ce mi se potrivește Freud? Pentru mine copilăria și sexul definesc ființa umană. Pentru mine autoritatea părinților are o limită. Pentru mine sentimentul de vinovăție trebuie stârpit. Pentru mine religia e o cârjă, dar nu o cârjă personală. Pentru mine.

Pentru că m-am lăsat cucerită ușor de personalitatea lui Freud, am citit tot ce a publicat. Într-o carte în care s-a publicat corespondența dintre el și Jung, am descoperit numele unui hotel din Salzburg. La Bristol, numele hotelului, s-a ținut prima conferință de psihanaliză. Nu sunt sigură dacă a fost prima conferință. Îmi cer scuze în avans. Oricum la Bristol s-a ținut o conferință. Le-am scris celor de la hotel un mail într-o lună de iarnă. Era ianuarie 2019. Cu exactitate nu mai știu să reproduc ce le-am notat. Freud apărea în. Nu am primit nici un răspuns.

În iunie am plecat în Germania să o duc pe Mara la tatăl ei. Mi-am dorit să opresc în Salzburg la dus. Să vizităm casa lui Mozart. Mara citește cartea despre viața lui. Să descopăr unde anume e hotelul Bristol și să mă bucur de un loc în care a fost Freud. I-am vizitat casa de la Viena. I-am vizitat casa de la Londra. La dus nu am oprit la Salzburg. Cei 1200 de kilometri dintre mine și tatăl Marei mi-au impus să reconfigurez traseul. Vocabularul e compromis. Mă exprim ca Google hărți sau Waze. Firește, glumesc! Fiți liberi să râdeți. Vă rog.

Am oprit la Salzburg când am revenit în România. Am trecut pe lângă hotel ca vrăjită. Acolo a fost Freud. Acolo a vorbit Freud. Am făcut poze lângă hotel, dar n-am rezistat și am dat buzna la recepția hotelului. Uneori cred că mi se suspendă gândirea. Acționez sub o forță internă obsesională. Înainte să pic pe această latură, mai apuc să raționez. Dar nu suficient. Așa am făcut cele mai mari prostii din viața mea. M-am aruncat de la patru sau cinci metri în Dunăre. Așa mi-am dovedit curajul. Tot brațul a intrat într-o scroafă pentru a o ajuta să fete. Așa mă arunc eu cu capul înainte. Am pierdut. Am câștigat. Nu e concurs, mai ales că în acele stări sunt cumva oarbă sau paralizată sufletește.

La recepția hotelului am salutat și am încercat să explic de ce am năvălit în. Chipul doamnei de la recepție mi-a activat simțul ridicolului. La fel ca în Cabo Verde, doamna nu are habar despre ce vorbesc și de ce mi-e fața descompusă de emoție. Supriză. Doamna mi-a răspuns în română. Da, Freud a fost aici. Doamna a vrut să-și dezvăluie imediat naționalitatea, dar logoreea mea nu i-a permis. Vreți să vedeți bustul lui Freud? Se află la etajul. Aici! Fix aici m-a izbit stupoarea mentală. Am urcat cu liftul amorțită. Vorbeam pentru că mă agasa liniștea. Am ieșit din lift. M-am uitat la Freud. Vă spun sincer. M-am uitat degeaba. Nu l-am văzut. Am făcut poză la. Am făcut poză cu. Același lucru. Nu am văzut nimic. E ca și cum nu aș fi acolo. Bucuria intensă îmi anulează prezența. Nu pot fi în moment. Recuperez momentul în amintire. Poate dacă aș fi fost câteva secunde lăsată singură, aș fi reușit să-mi adun mințile. Nu s-a întâmplat. Mi le-am adunat pe drum, în mașină, conducând până la două noaptea, iar apoi stând cu ochii în tavan și rememorând.

Nu e prima dată când mi se întâmplă. Mă străduiesc să fiu prezentă. Faptul că înțeleg emoțiile, nu mă ajută la gestionarea lor. Am încredere în mine. Poate în viitorul apropiat.