O să public azi un articol care nu-mi aparține. Vă reamintesc planul meu de a transforma dunia.ro într-o redacție. Să adun în jurul meu o echipă care are ceva de spus în numele științei. Așa să ne ajute Darwin sau Freud.

Va lipsi semnătura. Poate în viitor, o să pășească sub propriul nume. Subiectul contează însă mai mult. Susțin întru totul cele scrise.

Am așteptat să se ia lumea cu altele ca să zic ceva, după ce în spațiul public a apărut din nou o femeie celebră etalând o sarcină miraculoasă, obținută prin fertilizare in vitro, la 44 de ani. De data aceasta, oamenii au fost preocupați mai mult de persoana politică decât de beneficiara unei minuni, așa că nu am auzit pe nimeni să se întrebe cum a fost aceasta cu putință, mai ales că n-a fost chiar o minune picată din cer, ci una intermediată de știință. Ca să fie spectacolul complet, cu artificii și valuri de fum, doamna menționa că a reușit la 44 de ani unde multe femei de 30 eșuează. Ea, superwoman ce toate le-a biruit și acum pozează în sfântă exilată (și da, e cam infamie să spui ceva rău de o viitoare mamă, de aici și încercarea grosolană de spălare a imaginii), a doborât statisticile, a fentat legile firii și a sfidat genetica. La o asemenea desfășurare de forțe, e mai puțin relevantă reclama vădită la o anume clinică și un anumit medic, având o reputație mai mult decât îndoielnică.
Reacțiile, unele justificate, altele de o virulență exagerată, s-au concentrat pe chestiunea penală și pe cea morală. Deloc surprinzător, nu doar acum, ci în general, nu se mai întreabă nimeni nimic în asemenea cazuri, deoarece în mentalul colectiv s-a înfipt cumva ideea că femeile trecute bine de 40 de ani „fac in vitro și gata”. Un lung șir de celebrități a contribuit la sedimentarea acestei iluzii periculoase: Janet Jackson a născut la 50, Brigitte Nielsen la 54, Halle Berry la 47, Geena Davis la 46. Femei extraordinare, cu resurse fabuloase, dar care, biologic, sunt exact ca toată lumea – la asemenea vârste fertilitatea lor e, fără dubii, de mult încheiată. Chipul nu le spune vârsta, dar ADN-ul o știe. Și cu toate acestea, ele insistă că au reușit să aibă copii foarte târziu prin fertilizare in vitro, lăsând să se înțeleagă că au utilizat material genetic propriu.
Comunitatea medicală de specialitate nu e vocală pe subiect, fie pentru că are altă treabă decât să contrazică vedete, fie pentru că oricine ar trebui să știe că, dacă vrei copii, nu îi faci la 42+, când potențialul de fertilitate efectiv se prăbușește. Desigur, există și excepții – femei care nasc mai mulți copii, o parte dintre ei chiar spre 47-48 de ani. Rarissim, aproape biblic, mai are câte o femeie primul copil conceput natural după 42 de ani. Evident, oamenii știu mai bine cum se întâmplă lucrurile natural. Dar despre in vitro nimeni nu prea știe concret nimic. Decât că se poate, și nu mai e tabu.
Din păcate, realitatea, susținută de studii, date și statistici, e cu totul alta. Dacă la 40 de ani o femeie are cam 10% șanse să aibă un copil prin tratament in vitro, la 44 de ani șansele sunt 1%. Dacă acest unu la sută pare că se mai întâmplă și fix când vrei tu (ca de exemplu când fugi de o mare, imensă problemă), ai mai multe șanse să te pomenești că-ți aterizează extratereștrii în balcon decât să-ți reușească fertilizarea in vitro. În toată lumea, există două cazuri, menționate în studii de specialitate, care au reușit la 45 de ani, respectiv 47. Și atunci, cum? Prin ce metodă mai poți avea un copil atunci când celulele tale reproductive, ovocitele, sunt puține, abia se fertilizează, și dacă o fac, ADN-ul lor e prea degradat să mai susțină dezvoltarea unui embrion, deci o nouă viață?
Marele, adevăratul tabu din spatele acestor povești, e răspunsul clar, răspicat, la astfel de situații – fertilizare in vitro cu ovocite donate. Dar despre asta nu se vorbește, iar multe dintre femeile care apelează la această (nobilă, fericită și salvatoare) soluție, nu le spun nici măcar copiilor cum au venit pe lume. O tăcere densă învăluie subiectul, iar pe marginea lui înfloresc iluzii periculoase. Nu e exclus ca, într-o epocă în care multe femei tinere au ca prioritatea cariera, siguranța financiară și cea emoțională, cazuri celebre de mame ce au născut la ani buni după 40 să le dea speranțe false ce nu au nicio legătură cu realitatea.
Donarea de ovocite e, însă, simplă: o femeie tânără, fertilă, anonimă, de cel mult 30 de ani, își oferă, atât ca gest altruist cât și ca pe un serviciu plătit, ovocitele obținute prin stimularea hormonală a ovarelor. Ele se fertilizează în laborator cu sperma soțului femeii ce le primește, apoi unul sau mai mulți embrioni i se vor transfera acesteia în uter. Dacă rămâne însărcinată, va purta copilul, îl va naște, va fi mama lui biologică, dar nu și cea genetică. Anual, sute de românce urmează un astfel de tratament, cu 60-70% șanse de reușită, în țări cu legislație favorabilă precum Grecia, Cehia, Spania, Ucraina. Recent, câteva clinici de la noi au început să importe ovocite vitrificate de la o bancă spaniolă, pentru a face procedura și în țară.
Și totuși, donarea de ovocite a rămas ultimul tabu al maternității tardive. Jumătatea de adevăr spusă de aceste superwomen cu ADN de Oscar e suficientă, nimeni nu se întreabă ale cui sunt celulele de la care a pornit viața adusă de ele pe lume. Nici mama surogat nu mai e un tabu – Kim Kardashian, Sarah Jessica Parker, Nicole Kidman au recunoscut deschis că au apelat la această metodă. Donarea de spermă e atât de comună, încât despre ea se fac anual două-trei comedii.
Donarea de ovocite a rămas tabu deoarece, în adâncul nostru, primează ideea că genetica e, de fapt, fundamentală. Deși e o știință foarte nouă, în mare parte încă necunoscută, mitologia ei milenară e activă și copleșitoare – copilul trebuie să ne semene fizic, să fie continuarea noastră, varianta noastră mai bună, oglinda în care vom trăi după ce nu mai suntem. Oricât de conștienți am fi de faptul că genele se combină și se activează cum vor ele, nu cum vrem noi, iar mulți copii nu le seamănă nici fizic, nici în abilități sau în aptitudini părinților, ideea de a primi material genetic matern de la o persoană anonimă e cel puțin neliniștitoare. Deși e o nișă nouă, există și aici psihologi specialializați care au intuit esența acestui tabu – femeile care apelează la ovocite donate nu recunosc că au făcut-o în primul rând pentru că doresc să păstreze aparența tinereții veșnice printr-o fertilitate prelungită neverosimil. Celor intrate prematur la menopauză le este greu să-și accepte eșecul acolo unde toți par că reușesc.
Cu toate că e perfect normală, infertilitatea venită odată cu înaintarea în vârstă e dovada ultimă a îmbătrânirii biologice. Ea nu poate fi ameliorată cu botox, peeling, acid haluronic, vitamine și sport. Aici se oprește, insurmontabil, atât de târziu câștigata egalitate în drepturi a femeilor. Biologic, fertilitatea lor e finită și ireversibilă. În cabinetele clinicilor de fertilitate, femeile au adevărate șocuri când medicii le spun că nu mai pot concepe copii cu ovocite proprii, deoarece rezerva lor ovariană, prestabilită de la naștere, e deja epuizată. Unele renunță la a mai avea copii, altele acceptă, după luni sau chiar ani de tratamente inutile, depresii și ruină financiară, că trebuie să renunțe la genetica lor și să urmeze alte căi.
Dar dacă, așa cum nu o prea fac, în loc să-și vândă egoist iluzii, femeile s-ar susține și s-ar solidariza, și ar spune deschis că mama e cea care dorește, crește și iubește copilul, nu cea de la care vine prima celulă? Ce ar fi dacă femeile celebre, ale căror vieți și opinii le află, vrând-nevrând, toată lumea, nu ar mai profita de lipsa de informare și educație a femeilor obișnuite, și ar spune, minimal și cinstit, că au urmat tratamente dificile, care nu sunt pentru toată lumea, înseamnând alegeri grele și renunțări dureroase, chiar fără să spună explicit, concret, ce și cum?
Într-adevăr, o doamnă nu e obligată să spună cum și-a făcut copiii. Dar o jumătate de adevăr nu e nici morală, nici elegantă și, acum, mai mult ca oricând, sabotează atât de necesara solidaritate feminină, etern măcinată de o educație primitivă, bazată pe comparații ridicole și competiții absurde. În inima problemei, această solidaritate generoasă există – o femeie îi donează alteia ceva, de altfel, neprețuit, pentru a-i da șansa de a deveni mamă. Dacă reușește, ea ar putea duce mai departe darul prin împărtășirea decentă a unui adevăr sau măcar prin tăcere.

Foto: Diana Bodea