by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Baroque Urban și-a îngăduit multe. Interviu cu Emilia Jagica

De 22 oct., 2018 0 Colaborari , , , 0

Timișoara a fost gazda unui eveniment care și-a îngăduit multe. În primul rând s-a expus criticilor publicului neavizat. Reverențe organizatorilor! Este vorba despre META spațiu. Șușotelile s-au pierdut în valurile de curioși. Au fost mulți. Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN a stârnit curiozitatea.

Oamenii au dat din umeri, au râs, au ignorat, au acuzat, au apreciat. Esențialul constă că au trecut pragul muzeului. Cotoarele, resturile biletelor tipărite, vin cu cifre. Cifrele conțin și nenumăratele mele vizite: cu Mara, fiica mea, Tudor, nepotul, Paul, elevul select etc. Dar să nu fie vorba despre mine oricât de ambasador am fost. Să fie vorba despre una dintre artistele care au expus.

Într-o zi oarecare i-am scris un mail Emiliei Jagica. Cinci întrebări i-am adresat pe care o să le public aici și o să revin cu ele pe Instagram ca povești scurte.

1. Me: What qualities do you prefer in a woman?

Emilia: Resourceful, perceptive, genuine, vivacious, works on always embettering herself.

Notă
Nu vi se pare că vorbește despre mine?! Glumesc, desigur. Pe blogul ăsta râdem înainte de toate.

2. Me: Which is your defect? First one, the most disturbing.

Emilia: Obsessive in regards to certain details. Hard headed. I do not manage to set my priorities well sometimes.

Fără notă de data aceasta.

3. Me: Which is your dream of happiness?

Emilia: I wish to make a comfortable living from creating art or collaborating on artistic projects which inspire me. I wish to be surrounded by great and creative minds who are not afraid of dreaming and thinking big. Also, I would love to create an artist organization, through which I may promote new and daring inter-medial art projects as well as bring fresh uncensored artistic content to the public. I find that artist often have little or no contact with (or are not involved in) other forms of art and my experience it is the meeting of more then one form expression; that which enriches, as well as widens ones horizons.

4. La această întrebare, engleza mea ruginită, fără exercițiu, doar conversații futile la malul mării sau la caserii să cumpăr bilete, nu m-a ajutat. Am dorit să întreb: What mistakes are you lenient to? Dar am tradus așa:

Me: What mistakes will you inspire indulgence? Emilia a interpretat și a reformulat:
Emilia: To what faults do you feel most indulgent?
Emilia: Procrastinating, overthinking and overanalizing things, allowing fears to stop me from going ahead.

5. Me: Do you have a motto? Can you tell me?
Emilia: Who knows why this had to happen and what am I to learn from this situation?!

Adaug și propriul motto: Să râdem înainte de toate.

Foto: Zenobia Lazarovici

Cum e să fii mamă despărțită

De 16 oct., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , 0

O să scriu un articol despre cum e să fii mamă despărțită. E un proiect în colaborare cu cititorii mei. La un text anterior, am făcut o scurtă listă cu subiecte despre care aș putea să vorbesc din experiență, iar despărțirea e de interes. Nu e deloc greu de crezut!

Mi-ar fi plăcut să se desfășoare altfel această împărtășire. Să stau în fața celor interesați și să povestesc. Să observați cum mă deschid sau cum mă închid. Și mai ales cum mă cuprinde furia uneori. Prima dată v-aș ruga să facem un exercițiu împreună. Pe o coloană să notăm ce gândim despre despărțire. Pe o coloană să notăm ce simțim.

Abia după ce suntem capabili să diferențiem, putem începe să depănăm despre orice despărțire din viața noastră.

Înainte de orice, o mărturisire. Mărturisesc că am greșit. Ce înseamnă asta pornind de la coloanele de mai sus?! Înseamnă că educația ne dictează și cum să ne simțim într-o asemenea împrejurare. La modul general, părinții simt că au eșuat. Întrebarea este: Chiar să fie despărțirea un eșec?

E posibil ca o greșeală să dea naștere unei îmbunătățiri. Zice Dawkins. Eu am descoperit asta pe parcursul a patru ani. Mai este vorba și despre gândirea mea, Știința e puterea în care cred, dar oricât ne separă educația și obișnuințele, ne adună suferințele și umilințele.

Orice despărțire presupune suferință și umilință. Undeva însă există un punct fundamental: capacitatea fiecăruia de a fixa limitele. Într-o relație din care au rezultat copii, țin să notez/să urlu/să gesticulez ca nebuna, se despart bărbatul și femeia. Mama și tata nu se despart niciodată. Mama, tata și copilul sunt un cerc. Ei rămân mereu împreună prin material genetic, pe chipul copilului, prin decență. Aici nu aveam de-a face cu aporii, ci cu oameni lipsiți de educație. Atât. Nu agreez și îmi repugnă persoanele care-și fac rău prin prisma copilului.

Copilul este o persoană. Mama lui poate înjura ca birjarul fostul partener, dar obligatoriu adoră tatăl. Tata e un sfât. Mama de asemenea. Atrag atenția că discutăm despre cupluri decente, nu de cazuri de abandon din partea unuia sau altuia. Nu am această experiență. Îndrăznesc să presupun că și în situații grave de abandon, să critici părintele nu ajută copilul. În primul rând moștenește material genetic. Criticați părintele, criticați copilul. În al doilea rând, îi dați programe de îndeplinit. Sigur o să ajung ca tata sau ca mama. Așa gâdim cei mai mulți dintre noi.

Cum am reacționat eu la despărțire? Un mare clișeu s-a adeverit. Am înjurat, am plâns, am lovit, am aruncat hainele din dulap. Un întreg spectacol. La mine în cap se desfășura altfel, dar scenariile n-au introduse reacțiile celuilalt. Exprimarea celuilalt provoacă daune grave. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt că întreg spectacolul, cu patetismul inclus, este firesc. Sau mai mult firesc decât nefiresc. Emoțiile puternice ușor ne conduc spre regres. Evoluăm cu pași mărunți, dar la primitivism ajungem în câteva secunde. Pur și simplu ne rostogolim în peșteri. O cădere magistrală în mizerie sufletească, în reacții josnice, în dureri îngrijorătoare.

În urma experienței mele, aș recomanda părinților să se hrănească bine și să doarmă suficient când trec prin tot acest proces de despărțire. Lipsa somnului răpește orice urmă de decență rămasă după un spectacol ca al meu de exemplu.

Dacă două persoane se despart, de comun acord sau nu, înseamnă că cineva a încetat să iubească. De ce nu mai iubim? Nu știu să vă răspund. Cum nu știu să vă răspund de ce iubim. Cartea lui Cărtărescu, De ce iubim femeile are un unic merit, de a avea un titlu bun pentru marketing. Iubim pentru că iubim și atât. Nu mai iubim pentru că nu mai iubim și atât.

Cine alege să stea în relații lipsite de iubire, bineînțeles cu multe elemente compensatorii, călătorii, confort psihic și social, haine, genți și pantofi, programe cu valori moștenite din familie, nu reprezintă și nu este un erou. Eroi sunt aceia care își trăiesc viața așa cum vine. Iar uneori vine cu tragedii. Încetăm să iubim deși avem copii. Nu încetăm să iubim copiii, iar copiii au materialul genetic al persoanei care ne-a devenit în timp străin. O mamă și un tată nu ajung străini. O mamă și un tată se vor iubi mereu prin ceea ce a ieșit din ei și din nimeni altcineva: minunile, copiii lor. Femeia și bărbatul iubesc alte persoane. Se îndrăgostesc din nou și își duc decent viața mai departe. Viața aduce și duce.

Pentru mine, o despărțire nu are are nimic de-a face cu eșecul. O despărțire are de-a face cu educația. Părinții rămân sfinți și sărutăm pământul călcat. Bărbatul și femeia cu treaba lor. Pentru momentele când se află pe același loc, oricâtă antipatie ar exista între bărbat și femeie, mama și tata au datoria să converseze civilizat. Asta e o datorie. Direcția o dă copilul, iar uneori râsul zdravăn asigură copilul că părinții lui se acceptă. Sincer, e cel mai mare favor făcut copiilor pe care i-am născut.

Să ne acceptăm că suntem așa cum suntem, adică despărțiți.

Foto: Zenobia Lazarovici

După Webstock. Oamenii sinceri rămân preferații mei

De 9 oct., 2018 0 Colaborari No tags 0

Trec zilele. Dacă nu mă apuc de treabă, să scriu impresiile despre Webstock, o să notez din amintire. Amintirea presupune o căutare a ceva, un apel la memorie. Aș prefera mai mult să relatez. E mai felul meu. Să fiu cât mai corectă.

Ani de zile am amânat să merg la asemenea adunări. Justificam prin articole pe blog despre nepotrivirea mea cu mediul online. Nu sunt blogger, sunt om cu blog. Ziceam. Nu sunt scriitor, dar am publicat cărți. Am făcut asta. Nu mă simt bine între bloggeri, nu mă simt bine între scriitori. Am mărturisit.

Pentru bloggeri afișam aroganță. Facultatea de Litere mi-a crescut pretențiile. Pentru scriitori descriam timiditatea. Facultatea de Litere mi-a tăiat aripile. Mereu am trăit în contradicții. Abia după ce am muncit intens la mine, la comportamentul meu, am ajuns să fiu. Iar acum sunt. Doar sunt. E suficient să spun, să afișez pentru a mă face iubită sau detestată. Din nou, trăiesc în contradicții. Doar că acum trăiesc cu ele așa cum vin.

Într-un asemenea moment mi-am făcut prezența la o conferință Webstock. O oră mai târziu deja regretam că nu am mers în anii trecuți. Părerea mea sinceră despre evenimente de genul este următoarea: O să primiți informație de acolo cât negru sub unghie. Eficiența unei conferințe constă în taină, în dialog, în conversații, în seducție, în networking. Ați văzut reacția unui câine când apare un câine necunoscut? Da, exact, se miros fix acolo unde nu o să scriu pe blog dintr-o convingere intimă că limbajul curat e fantastic de eficace și incitant. Pentru acest motiv să vă puneți în agendă un eveniment social media. Prezența vă transformă dintr-un străin într-un membru, o parte cât de mică din tot ce înseamnă sau va însemna online.

Prima concluzie: Informație puțină, dialog intens.

În prima parte a conferinței am ascultat povești. Fermecată peste măsură am fost de Cornel Amariei și Andreea Esca. Interesată m-am arătat de Zoso și Andressa. De Zoso am auzit fel și fel de invective, dar dacă nu știați, la provincie acțiunile, faptele și personalitatea unei persoane ajung deteriorate. La București se întâmplă totul, acolo sunt banii, centralizarea ne obligă la mediocritate. Nimic mai fals! Pe Andressa o citesc din 2006 când mi-am făcut eu blog, eram curioasă de persoană.

A doua concluzie: Cunoașteți persoane din online care au reușit să-și transforme blogul într-un loc de muncă.

La o sesiune unde Zoso a avut o scurtă prezentare am pus o întrebare. Fiecare cu ce-l doare. Pe mine mă afectează modalitatea de acțiune a agențiilor pe care nici măcar un contract semnat nu le determină să aplice corectitudinea. Plata la timp e ca o bubă imensă, un abces fără anestezie. Într-un scurt schimb de replici. Zoso: Ai nevoie de banii ăia? Eu: Da, de cele mai multe ori. Zoso: Rescrie textul. Eu am făcut-o și de 7 ori când a cerut clientul. M-am ridicat de pe scaun satisfăcută. Cineva mi-a răspuns țintit.
De la fiecare speaker am desprins o propoziție sau două. Firește că mă refer la aceia ascultați. S-a întâmplat și să părăsesc sala pentru o scurtă plimbare prin hotel. Ca orice persoană curioasă, dinamică și practicantă a seducției mă plictisesc uneori. Iar când nu mai reușesc să mă concentrez, să fiu prezentă, încep să mă mișc.

A treia concluzie: Puneți întrebări oricât de idioate. Puțini practică sinceritatea pe scenă, nu e diplomatic și avantajos. Unul dintre ei este Chinezu, iar unde vorbește el, eu ascult. Oamenii sinceri rămân preferații mei.

O să rămân la aceste 3 concluzii. O să mai divulg un singur lucru. Noul trend în lumea online ține de a face bine. Așa că alegeți-vă un caz social și stoarceți tot ce puteți. Asta s-a discutat în dos, târziu în noapte cu câteva pahare de alcool consumate. Aici cine e kantian în educație s-ar putea să se revolte. Sau creștin. Eu sunt hegeliană. Mă interesează fapta bună și nu plăcerea resimțită de acela care ajută.

Recomand oricărui blogger, vlogger sau youtuber conferințe social media, conferința Webstock. E un abecedar. Îți indică literele, tu ajungi să faci propoziții. Vizibilitatea vă ține în haită. Nimeni nu a avut nimic de câștigat stând la margine sau alegând situația unui străin.

Aceasta a fost experiența mea și nu uitați să râdeți înainte de toate!

Foto: Mile Sepetan

Insist să ies la pensie de pe dunia.ro și merg la Webstock să mă învețe cum

De 2 oct., 2018 0 Colaborari , , , 0

Eu scriitor am vrut să devin. Nu de la început sau de la prima amintire pe care pot să o caut în memorie. Mi-e clar că la un moment dat doream să mă fac taxatoare. Să stau în autobuz și să tai bilete. Mă uitam fascinată la doamna care ocupa acel loc special în autobuzul vechi și prăfuit. Stătea pe un scaun, în mâini ținea hârtie curată, uneori își umezea degetele într-o cutie mică cu un burete ud și își permitea să folosească un buton negru.

M-a pierdut această meserie destul de repede. De plictiseală, am deschis cărțile lui Dumas. Îndrăgostită iremediabil de muschetari, am devorat carte după carte. De la Dumas, cu o scurtă, dar intensă trecere prin Sandra Brown, am ajuns la ruși. Dostoievski m-a sedus. Mi-am pierdut capul și orice brumă de supunere în fața convențiilor.

O realizare personală fără un moment anume al nașterii este individualitatea. M-am descoperit specială că am învățat să iubesc să învăț. Cititul a devenit ceva al meu. Prima dată m-a delectat. Într-un timp scurt m-a diferențiat. La facultate deja manifestam lectură. Doar că am renunțat să scriu. M-au speriat titanii literaturii și titanii Universității de Vest. Mărturisesc, port în mine o mândrie delirantă. Fenotipul nu mi-a făcut viața ușoară, asta e sigur!

M-am suspectat mereu de lipsă de talent. Mândria menționată mai sus m-a ținut la o distanță respectabilă de orice confirmare a incapacității. Așa că am ajuns blogger. Vremurile mi-au fost favorabile. Nu o să ajung niciodată o Simone de Beauvoir, un Dostoievski, dar Dunia are o carieră în social media.

Ce nemurire ingrată! Nu o merit pentru că eu am vrut să devin scriitor. Încă mai sper la Nobel. Primul articol publicat, în urmă cu 11 ani, mi-a consumat resursele fizice și psihice moderat. Nu am riscat prea mult. Am scris, am ediat și am semnat: Dunia.

În urmă cu un deceniu, când mie îmi era frică să nu mă fac de rușine, niște oameni și-au suflecat mânecile și au creat un eveniment de social media în România. Este vorba despre Webstock la care o să ajung și eu vineri. Pentru unii dintre noi, social media a rămas o necunoscută. E natural să ne împotrivim schimbării. Tot ce nu cunoaștem ne sperie. Nu-mi amintesc să mă fi împotrivit online-ului, dar pasivitatea e tot o piedică. Mult timp am ținut-o una și bună: Nu sunt blogger, sunt un om cu blog. Cumva a fi blogger mă insulta. Vă rog să mă înțelegeți, am crescut citind și admirând titanii literaturii! Nu reușeam să mă înțeleg, nu reușeam să-mi folosesc gândirea. Pentru mine a scrie pe blog reprezenta o formă de eșec. Lipsa talentului m-a forțat să aleg o modalitate de exprimare nouă. Fără reguli de orice fel, în special gramaticale. Eram atât de speriată de agramați că mă lepădam constant de bloggeri. Eu nu sunt blogger, eu sunt om cu blog. Și am ținut-o așa vreo cinci-șase ani. După cinci-șase ani am participat la o conferință. Am descoperit o lume nouă în care a ține un blog nu semnifică doar scris. La mine în cap doar despre scris era vorba și nimic altceva. O obsedată de literatură și de scriitori, asta am fost și am rămas, recunosc. Dar s-a deschis o nouă perspectivă.

Online-ul este o minunată lume nouă, o lume cu oportunități, o lume darwinistă. Oamenii s-au adaptat. O lume freudiană. Oamenii au speculat. Instinctul agresiv s-a redirecționat în campanii și rezultatele nu au întârziat să apară. Dacă efectuați o scurtă cercetare înapoi, în 2008 de exemplu, și încercați să deschideți un articol scris atunci, o să descoperiți că multe nu mai pot fi accesate. Webstock are o arhivă foto, dar texte prea puține. Oamenii au experimentat, au evoluat, au trecut mai departe. De la blog la vlog, de la vlog la facebook, de la facebook la youtube. Ani și ani de experimentări, de căutări a unei forme statuare a condițiilor actuale de viață.

Cei mai curajoși dintre noi se identifică cu un erou și acționează. Suferă, suportă griji, aproape că anulează orice plăcere, iar la un moment dat realizează că în jur s-a produs o schimbare. Asta consider eu că s-a întâmplat în cadrul evenimentelor Webstock. Oamenii au încercat să țină pasul cu vremurile. Au ținut pasul cu demnitate, cu salturi calitative, cu eșecuri, cu valori cultivate, cu redescoperirea tradiției și cel mai important cu actualizarea vieții în funcție de nevoile omului prezent, viu, inteligent.

În 5 octombrie Webstock celebrează 10 ani de social media. La mulți ani înainte! O să fiu în sală, o să ascult și o să mă bucur de schimbarea perspectivei. N-am eșuat cu Dunia, m-am turnat într-o formă nouă. N-am devenit scriitor, dar am propriul loc de muncă. Insist să ies la pensie de aici și merg la Webstock să mă învețe cum.

Webstock, vin!

Iau personal ura și disprețul pentru homosexuali

De 1 oct., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pe cuvântul meu, am câteva articole de pregătit pentru blog, dar eu nu mă potolesc! Adevărul este că mă sufocă acest referendum. Senzația nu-și are sursa în lipsa de corectitudine și raționament a celor care au cerut consultarea, ci în amintirea unei dureri ticăloase.

Iau personal ura și disprețul pentru homosexuali. Sorin Oncu a murit, un prieten extraordinar, cum rar ai în viață, un gay absolut și o inteligență deosebită. Sorin a fost înzestrat cu geniu. M-aș bucura și aș susține persoanele gay care ar ieși în față. Să vadă oamenii pe cine condamnă. Să privească în ochi anormalitatea.

Gâlceava pe organele sexuale mă disperă. Sexul suportă păcatul că așa a decis religia. Aici e doar o abordare religioasă care nu mai are nimic de-a face cu antropologia.

Săptămâna trecută răsfoiam Atlasul ilustrat al Corpului Uman. Am găsit undeva menționat că sistemul reproducător are o unică funcție, de reproducere. Nimic de-a face cu supraviețuirea. Celelalte organe ne ajută zilnic să respirăm, să rămânem în viață.

M-am întrebat atunci: Oare câți homosexuali sunt donatori de organe? Faptul că azi putem face așa ceva, să mutăm inimi într-un trup în altul, se datorează științei. Cei care condamnă homosexualii, nu-i consideră normali, într-un caz ticălos de boală, ar refuza inima unui homosexual?

Cu siguranță aici nu pot să râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

E vinerea mare la Universitate. Glăvan îl onorează pe Dante

De 25 sept., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Intenționam să scriu un mesaj scurt pe un grup al bloggerilor din Timișoara. Să anunț sec, cu o ușoară încrâncenare însă, un curs de la Universitate susținut de Gabriela Glăvan. Cum citiți deja introducerea de pe blog, e clar că m-am răzgândit. Spălam neîndurătoare o linguriță rămasă în chiuvetă de aseară. Ciocolata se întărise și m-a reținut mai mult în picioare în spațiul atât de bine cunoscut femeii. Frecând cu fermitate, mintea mi-a servit o altă abordare. Să transform anunțul în articol. Să profit de prilej și să reamintesc de modelele alese în viață.

Pe cine admirăm? Pe cine admirați?

Adevărul este că eu o admir pe Gabriela Glăvan. Mărturisesc aici cum i-am zis și ei printre mătăsuri la depozitul de materiale. Glăvane, nu e vorba că mi-e drag de tine, mi-e dragă multă lume, la tine mă uit cu admirație și respect!

Mi-a câștigat respectul în urmă cu mulți ani. Aleg o reprezentare de doamnă cu ifose și nu specific anii. Rămân dreaptă de spate și în atitudine și vă subliniez că e vorba despre altceva. Doamna Glăvan este un profesor cu vocație, un profesor care dă. Mie continuă să-mi dea. La depozit, e singurul loc unde o pot scoate din casă, printre mătăsuri, cașmir, stofe și bumbac, discutăm despre Kafka, amoruri, Freud, copii, Borges, bijuterii, pantofi, educație etc! Uimim oamenii care se apropie pentru materiale și primesc gratuit perorări despre foame, artiști, Auschwitz, Louboutin acompaniate de râsete isterice. Recunosc, ieșirile astea le-am perfecționat în imaginar. Am creat o lumea a mea și a ei, și o păzesc strașnic. Nu vreau să intervină nimeni și nimic să o modifice. Minute întregi și uneori ore, mintea mea se hrănește. Cineva îi dă. Eu primesc cu sete, cu poftă, cu gratitudine. Glăvan continuă să-mi provoace creierul. Femeile dedicate în totalitate copilului și bărbatului nu reprezintă întocmai nevoia mea.

Mi-e necesar să am jur persoane care-și doresc mai mult. Să dea, și să primească. De exemplu azi am primit de citit o poveste de la Borges. Mă bucur să trec prin lume citită, educată, elegantă, rafinată, distractivă. Mă sperie de moarte să trec prin lume cu preocupări exclusiv despre condițiile de viață. Mi-ar fi dor de moarte atunci. Ultima replică s-ar putea să fie o influență shakesperiană.

Vineri, 28 seprembrie, în A12, de la 9:40, Gabriela Glăvan va ține un curs despre Infernul lui Dante. Va onora un scriitor inclusiv vestimentar. La catedră, un profesor cu vocație va prilejui studenților o experiență literară cutremurătoare. Avem asemenea profesori. Spun asta cu gândul ascuns că mă citesc și părinți grăbiți să-și mute odraslele în alte țări, în Germania unde se învață carte, departe de sistemul românesc infect.

În sistemul românesc infect i-am avut profesori pe Adriana Babeți, pe Ilie Gyurcsik, pe Cornel Ungureanu, pe Daniel Vighi, pe Dumitru Tucan, pe Gabriela Glăvan. Dacă îi numărați, sunt mulți. Mulți profesori își fac treaba la catedră. Mulți nu și-o fac. La fel și de partea cealaltă. Mulți copii au disponibilitate să primească. Mulți copii nu au. Dragi părinți, ce trimiteți pe băncile facultății?

O admir pe Gabriela Glăvan. E un profesor care dă. Vă invit și vă provoc s-o ascultați vineri. E vinerea mare la Universitate. Merg acolo să bag în cap. Nu am încetat și am terminat facultatea de 12 ani. Nu intenționez să mă opresc. Și de asta articolele mele sunt uneori extraordinare. Am modele, bag în cap, ascult, prezint disponibilitate.

Ne vedem vineri!

Foto: Simona Nutu

Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Insidecor

De 21 sept., 2018 1 Colaborari , , , , 0

Locuiesc de 3 ani la bloc. M-am obișnuit greu. De când mă știu, am trăit la casă. Există un apartament despre care povestesc părinții mei. Eu nu am nici o amintire. Mama evoca uneori cu nostalgie acel spațiu. O înțeleg acum. Tata a mutat-o undeva în câmp și s-a transformat peste noapte într-un fel de fermier. Multe animale au adăpostit curtea și casa. De la apă caldă și căldură, la teracotă și boiler, de la balcon la grădină de zarvaturi și grajduri.

Eu am învățat să merg în aceste condiții. Sufletește, port amprenta unor mirosuri deprinse. Bălegarul poate foarte bine să fie un simbol al copilăriei.

Înțelegeți acum atitudinea mea refractară de proaspăt locuitor la apartament. La mutare, pe lângă un copil și obiecte personale, am adus și cinci valize de cărți. Căutam disperată bibiloteca. N-am avut. Cărțile le-am împrăștiat peste tot și am început să le găsesc diferite funcții. Suport de cană lângă canapea, obiect de decor lângă perete, scăunel pentru Mara, noptieră lângă pat. M-am jucat cu ele într-un spațiu care te transformă fizic și psihic. Din punctul meu de vedere, un apartament te sfârtecă. Rupe bucăți mici din tine fără să se oprească. Te nimicește. Și bineînțeles că banul este salvarea. Cu bani îți răscumperi intimitatea. Se numește izolare fonică.

Cum nu m-am mutat la bloc dintr-o dorință sinistră de a mă tortura, ci în urma unei despărțiri, am fost forțată să-mi descopăr Ritmul. Am un ritm personal. Vă pot interpreta asta. Am refuzat să văd apartamentul. Am început să mi-l povestesc în imaginar. Mi l-am dorit într-un fel și-l am într-un fel apropiat după putințele financiare.

Cel mai imens câștig sunt rafturile pentru cărți, biroul și un loc special amenajat pentru o vază cu flori. Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Greu am obținut mobilierul. Zeci de întâlniri cu meșteri mi-au întărit răbdarea. Plângerile lor pun în umbră tânguielile persoanelor în doliu. Pierderea celor dragi nu smulge atâtea văicăreli cât provoacă cererea unui proprietar modest ca mine să-și renoveze apartamentul. Dar, doamnă, doar faianța, de ce nu și gresia?! Ah, decât să reparați ușile, mai bine le schimbați de tot! Nu, parchetul nu merită șlefuit, dat afară complet! O dezamăgire fără margini am surprins pe chipul fiecărui meșter, designer sau inginer. Puțini doresc să lucreze cu cârpaci ca mine care nu-și acceptă limitele financiare.

Într-un final am ajuns să lucrez cu cei de la Insidecor. Cu ei, reprezentarea mea de hipster a luat sfârșit. Scriu în acest moment de la birou, nu de pe masa de călcat. La o întâlnire, unde mi-am exprimat dorințele însoțite de gesturi melodramatice, am primit în sfârșit o bătaie pe umăr. Facem! Aș vrea să vă pot descrie cu exactitate bucuria din acel moment. Mă pregătisem să-mi susțin cauza. Eu am o cauză, să cârpesc tot ce pot cu un buget decent, dar cu materiale superioare. Nu câștig pantagruelic, dar gusturile și preferințele nu mă trădează. Pe cei de la Insidecor i-am ales urmându-mi un simț: am pipăit mobila într-unul din magazinele lor. Am luat cunoștință de calitățile lemnului și meșterilor ca omul peșterii: am pus mâna. Atentă la formulări, nu am lăsat loc de interpretări. Mereu doresc ceva cu un preț decent, dar nu ieftin. Ieftin nu înseamnă prost, dar nu înseamnă nici bun. Ieftin înseamnă o aglomerare de lipsuri. Meșteri impertinenți, cu aspect neglijabil, ore nerespectate, muncă dezordonată etc.

Am avut parte de o poveste cu întâmplări normale. În România apreciem normalitatea din cauza haosului. Meșterii au fost exemplari, chiar perfecți. După ce au plecat, m-am apucat direct de aranjarea cărților. Rușii au locul lor acum. Un raft întreg numai pentru ei. Literatura română stă demnă într-un dulap al ei. Apartamentul meu comunist mă face să zâmbesc tot mai mult. E al meu, e făcut în timp și vorbește despre mine. Firește că recomand Insidecor. Asta fac bloggerii, dar asta fac mai ales clienții fericiți. Să fie clar, nu sunt mulțumită de ei, sunt fermecată de execuție, igienă și politețe.

V-aș invita pe toți la o cafea în apatamentul meu, atât de sinceră este bucuria mea.

Dar vă rog să nu vă invitați singuri, încă n-am ajuns în punctul în care să iubesc și prezența omului nu doar omul.

Râdeți! Să râdem înainte de toate.

Despre anularea educației într-o criză de nervi

De 18 sept., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cititorii au ales. O să urmeze un articol despre anularea educației într-o criză de nervi. Prima dată o să mă ajut de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. O să notez despre emoții. NU SĂRIȚI PESTE!

Funcțiile emoțiilor depind de sistemul limbic, alcătuit din mici structuri dispuse sub forma unui inel. Elementele componente ale sistemului includ nucleul amigdalian cu aspect de migdală, hipocampul, un pliu curbat de țesut denumit girus cingular, hipotalamusul și talamusul. Așezate în bucle în jurul trunchiului cerebral superior, aceste componente guvernează întreaga gamă a emoțiilor umane – bucurie, mânie, teamă, iubire, dorință. Influențează capacitatea unei persoane de a percepe. Comunicarea dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal contribuie la reglarea emoțiilor.

Mi-am făcut lecțiile. Modelul meu este Freud. Freud a studiat Sistemul Nervos Central. Fascinat de creier, a terminat facultatea cu o întârziere de 3 ani. Pentru detractori:  a neglijat alte discipline, aborbit de activitatea creierului.

Motivul pentru care v-am testat răbdarea cu aceste informații o să vi-l dezvălui imediat. E necesar să vă reprezentați emoțiile ca reacții fiziologice înainte să le ascundeți sub însușirile fizice, morale și intelectuale.

Când suntem copii, resimțim emoțiile, dar nu le controlăm. Crizele copilăriei au faima lor!

Când devenim adulți, resimțim emoțiile și le gestionăm. O emoție nu poate fi controlată. O emoție provoacă accelerarea bătăilor inimii, lacrimi, greață. Educația intervine în funcție de caracter. Unii aleg să-și ascundă reacțiile și să braveze cu forța lor. Mulți adoptă ipocrizia. Se cred prea buni pentru primitivele emoții. Câțiva le trăiesc ca atare.

A trăi o emoție ca atare nu înseamnă nici să te arunci pe jos ca un copil, nici să ții în tine ca un om mare. Lăsați-o să existe: inima bate repede, ochii se umezesc, greața sau oricare altă manifestare. Gândurile neplăcute, astea ne îngrijorează, nu emoția din fața unui cățeluș, verbalizați-le cu claritate. Nu mai urmăriți demnitatea!

La mine bătăile inimii sunt atât de puternice că uneori verific în jur dacă mai sesizează și altcineva. Mi se întâmplă în special când urmează să vorbesc în public sau când stau lângă persoane antipatice mie. Zboară pe fereastră toate informațiile de mai sus. Ce dacă se activează girusul cingular pentru că sunt eu frustrată? Ce contează că eu doresc o atitudine calmă și indiferentă? Lectura de specialitate m-a ajutat să înțeleg, dar nu m-a transformat în eroină.

Gestionez greu spre deloc relația mea cu familia tatălui Marei. Există acolo câteva persoane care fac abstracție de mine ca mamă. Deja reacționez: un ghem la stomac și imediat greață. A început și inima să bată în timp ce scriu. Mă enervez instant. E dificil să nu mă afecteze comportamentul lor când refuză să accepte că Mara este copilul meu și al unui membru din familia lor, nu copilul meu și al lor. Faptul că au greșit colosal față de mine, nu i-a făcut să se retragă, ci să mă disprețuiască mai mult. Ce am făcut eu când am auzit că au fost la urgențe cu copilul meu fără să mă anunțe? I-am înjurat la tatăl Marei. Pe ei îi privesc doar cu dispreț. Toată educația mea a ajuns sub preș. Vă mărturisesc că nici nu prefer altfel. Unele persoane nu merită nici un efort, mai ales când provoacă suferință cu intenție.

Nu ascund niciodată ceea ce simt. Arăt clar. Îmi controlez limbajul în unele situații, dar în fața prietenilor mei înjur. În confortul relațiilor mele revin la primitivism și e sănătos. Fără defulare, scade imunitatea. Cortizolul este un inhibator puternic al sistemului imunitar. ”Hormonul de stres” crește tensiunea, iar uneori se asociază diferitelor boli fizice.

Le sugerez tuturor apropiaților mei și în special copilului meu să spună ceea ce simt oricât de neplăcut ar fi pentru celălalt. O singură condiție să îndeplinească: să rostească într-o manieră neutră, fără să folosească cuvinte urâte. Asta nu înseamnă că celălalt nu va fi jignit. Majoritatea luăm lucrurile personal, iar apoi desfășurăm o întreagă dramă despre răutatea și insensibilitatea celuilalt. Dar copilului meu îi este permis în confortul casei să folosească cuvinte urâte pentru a se elibera. Nu a fost cazul, are abia 8 ani. Dar acesta e spiritul casei. Detest ipocrizia și măștile inutile! Prefer sinceritatea și mănușile de catifea pentru cine merită. Da, puteți și să vă chestionați dacă meritați efortul altor persoane.

Eu îmi măsor pretențiile după fapte. Cât am dat, cât am investit. Iar acolo unde am dat și am investit nu va exista ipocrizie. O să-ți reamintesc tot și o să aștept la fel. Iar dacă nu primesc, ușile se închid. Am închis multe uși. Dar s-au deschis tot atâtea. Relațiile sunt o sursă de suferință. Top 3 după Freud, imediat după dezastrele naturale și boli.

Nu faceți din relațiile dintre oameni calamități naturale. Animalul din noi doar doarme. Nu-l treziți prin ignoranță. Treziți-l de nevoie! Când sunteți loviți, loviți înapoi!

Din nou, ăsta e spiritul casei imediat după ce râdem înainte de toate!

Notă: Sper că nu am dezamăgit cititoarele care au solicitat acest subiect.

Foto: Bogdan Mosorescu 

Românul a învățat să lingușească, dar nu știe să mulțumească

De 14 sept., 2018 0 Text de atenționare gramaticală , , , 0

O să scriu ceva despre referendum. O să vă spun o poveste.

Fata mea, Mara, a ajuns la vârsta în care își pune întrebări despre apariția ei pe lume. Cum anume s-a născut ea. Crescută de mine, pe fată nu a adus-o barza, nu a ieșit pe sub braț sau oricare altă explicație jignitoare pentru mintea unei persoane în devenire.

La început a fost suficient anunțul că a stat în burtică. Destul de repede, mereu părinții sunt luați pe nepregătite, au urmat întrebările pe unde a ieșit. Când a descoperit că nu a ieșit prin burtică asemeni verișorului ei, m-a asaltat. Pe unde? Cum? De ce? Explicațiile s-au desfășurat cu poticneli cretine din partea mea. Ea a luat răspunsurile ca atare și le-a așezat singură în gândirea ei.

După acest episod, o vreme am avut liniște. O vreme. S-a întâmplat să discute la școală cu colegele despre actul sexual, despre cum se fac copiii, despre cum se iubesc adulții. M-a chestionat fără milă în mașină tot drumul spre casă.

– Mama, ca să facă un copil, adulții merg în pat.
– Exact, un bărbat și o femeie.
– Sau un bărbat cu un bărbat.
– Nu. Pentru a face copii, ai nevoie de un bărbat și o femeie. Un bărbat și un bărbat pot merge împreună în pat, dar e imposibil să aibă copii.
– Sigur că pot.
– Mara, iar vorbești fără să ai informații. Albastru combinat cu galben devine verde, corect? Corect. Nu se obține galben din altă combinație. Așa și aici, bărbat și femeie.
– Ba nu. Pot adopta un copil.

Dialogul l-am purtat cu Mara. Mara are 8 ani. Nu a manifestat silă și nu a exprimat nedumerire în fața unor bărbați sărutându-se. Am auzit mulți părinți lamentându-se pe tema asta. Cum să-i explic eu copilului meu că se sărută doi bărbați?

Vă spun sincer că puteți să le explicați într-o manieră onestă. Dacă un bărbat și o femeie se sărută senzual în fața copilului acesta va căsca gura. Sunt curioși. Doar atât. Nu le este scârbă, nu sunt traumatizați. La fel s-ar holba la doi bărbați. Adulții dau direcții cum să simtă și cum să gândească copiii despre orice: despre familie, despre gay, despre valoarea lor ca privilegiați pentru că părinții lor au mașini luxoase, iar în clasă se amestecă cu sărăntocii.

Tot ce exprimă un copil, ține de gândirea părintelui. Părintele simte scârbă pentru doi adulți de același sex sărutându-se. Discutabil aici. Două lesbine stârnesc altceva. Copilul își mănâncă excrementele dacă nu-l înveți că e scârbos. Literatura de specialitate ne asigură că un bebeluș își oferă excrementele cadou mamei. Copiii sunt un argument nul. Ei nu cunosc scârba, segregaționismul, statutul în societate.

Îmi notez părerea. O susțin cu dialogul onest purtat cu Mara. Budoarul nu reprezintă o problemă de interes național. Spitalele reprezintă. Școlile. Drumurile. Lipsa unui simplu mulțumesc. Aș merge la referendum să votez pentru mulțumesc.

Românul a învățat să lingușească, dar nu știe să mulțumească.

Mulțumesc tuturor care o să distribuiți acest text.

Cum să rămâi interesant pentru partener în cuplu

De 13 sept., 2018 3 Trăiri afective ale mele No tags 0

Acum câțiva ani am publicat o carte, Un vis de-o zi. Prin intermediul personajului feminin, Petra, am urmărit fenomenul de transformare a cuiva în altcineva într-o relație. Cât suntem asimilați? Cât împrumutăm? Obsedată de pierderea individualității într-un cuplu, am căutat un fel de rețetă de succes pentru două persoane hotărâte să trăiască împreună.

Căutarea impetuoasă își are sursa în familia mea. Am crescut într-un patriarhat abuziv: bătăi, înjurături, lipsă pe respect pentru femeie și copil. O singură persoană, tatăl, dicta dispoziția întregii familii. Ne dădea indicii după felul în care deschidea și închidea poarta. În funcție de zgomot, știam uneori ce urmează: bătaie, ceartă sau voie bună.

Atitudinea mea ca mai tânără femeie în cuplu a fost una războinică. Bătăioasă și cu gura mare, partenerii n-au avut voie să fie ca tata. Ironic, s-a nimerit să mă îndrăgostesc doar de băieți buni. Nici unul nu a fost tata. Eu am fost tata. Undeva trebuia să apară eșecul personal.

Tata nefiind un reper, m-am năpustit în literatura de specialitate. Mai mult, s-a întâmplat să rămân însărcinată cu un băiat bun. Ce descreierată! Nu am vrut să întrerup sarcina, în ciuda vârstei noastre, doi copii mari. 27 de ani am împlinit după ce am născut. Într-un asemenea context s-a declanșat procesul de maturizare. Freud a început să-mi șlefuiască interiorul și exteriorul. Provinciala s-a scuturat de prejudecăți. Educația mi-a impus prea multe păreri fără să cunosc direct faptele. Ca un fluture atras de lumină, nu m-a interesat ce răni îmi provoc singură.

Vreo câțiva ani voința și gândirea mi-au fost jucăriile preferate. Acoperită de egoism, entuziasmată de forța gândirii, fascinată de voință, am experimentat în fel și chip: ontologic, epistemologic, psihologic, filozofic, sexual. Și toate astea după ce am devenit mamă. Am scris cartea Un vis de-o zi într-o perioadă de tranziție. La interior se efectua trecerea de la obsesia asimilării într-o relație la obsesia trăirii într-o relație. Cum să rămâi interesant pentru partener în cuplu?

A devenit clar că-mi face o deosebită plăcere să studiez și să scriu despre relații. Iar acum dețin și experiență. Pot să vorbesc despre infidelitate. A înșela, a fi înșelat. Bifat! Despre trădarea celui mai bun prieten. Despre neputință. Despre umilință. Despre despărțire. Despre reluarea vieții după despărțire. Despre a fi mamă despărțită. Despre iubire. Despre limite. Despre anularea educației într-o criză de nervi. Despre detașare. Despre superficialitate. Despre satisfacție sexuală. Despre frustrări. Despre copii. Despre a fi afurisit pentru că vrei. Despre a fi bun pentru că dorești. Despre ateism.

Am experiența tuturor acestor fapte și acțiuni. O să reiau separat. Un articol pentru o temă. Dacă vă interesează un subiect anume, puteți lăsă un comentariu și aș putea începe cu sugestia dvs.

Între timp, să râdem înainte de toate!

Foto: Diana Bodea