Recent Posts by Dunia

Zice Dunia. Ești un suflet bun!

Să presupunem că v-a evaluat cineva la un moment dat. Ești un suflet bun!

Despre suflet s-a scris mult. Primul care îmi vine în minte este Platon. Pagini întregi de literatură, de înțelesuri, de mirări, de interpretări.

Am găsit într-o carte cât capul meu de mare, fără exagerare, descrierea unui doctor. Are o inteligență bună. M-a pus pe gânduri. Ce apreciere potrivită! O inteligență chiar este bună sau rea. Un suflet însă doar este și categoric într-o manieră blândă. Cum poate să rănească un suflet? Nu am nici o întrebare legată despre putința inteligenței în a provoca răni.

Am zis. Nu am mai făcut-o de ceva vreme.

Foto: Simona Nutu

Socializare. La evenimente vreau să fiu văzută

Vineri am participat la November Notes, conferință dedicată persoanelor cu loc de muncă în online. Sâmbătă și duminică, cu o reprezentare îndoielnică de vânzătoare, am făcut parte din târgul Artisans Bazaar. O săptămână fără weekend pentru mine.

La Conferință am ascultat. Nu am pus nici o întrebare. Mereu am sentimente amestecate, dar în acest an s-au acutizat. Urmăresc la aceste întâlniri partea practică. Ce pot desprinde din discursul persoanelor din față pentru a aplica în afacerea mea. Mă interesează. De la început, cu ani în urmă, mi-a fost clar că vorba lungă constituie caracteristica adunării. De aici afirmația despre sentimentele confuze. Vorbele au valoarea lor, dar nevoia de acțiune ar trebui să reprezinte o frână. Stop! Suficient cu flecăreala, să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă!

O conferință nu-ți asigură pârghii. Un impuls există, dar nu e suficient. Punctul tare, subliniez și confirm, stă în SOCIALIZARE. Nu urlu cuvântul, dar. Ieșiți să purtați un dialog. Să zâmbiți. Să vă atingeți pe umăr. Să dați un check-in împreună. Ies la evenimente uneori să fiu. O stare pasivă, recunosc. Dar oricât de absente îmi sunt gândurile, persoana zâmbește, face poze, schimbă vorbe, provoacă simpatii sau antipatii.

Când revin la laptop, dacă am decis să dedic un articol unui eveniment, las gândurile să nască alte gânduri. Pândesc ideea. Notez percepții și senzații. Mă pun în slujba cuvintelor. La scris se schimbă comportamentul. La evenimente vreau să fiu văzută. Exist. Muncesc. Am un blog. Reprezint o unealtă. Într-un articol caut să exprim cu originalitate, demnitate și corectitudine singularitatea adevărului. Adevărul ar fi unul singur. Da, poate fi plăcut sau neplăcut. Aleg să spun Adevărul indiferent de consecințe.

Adevărul este că meritul unei conferințe stă în socializare.

Adevărul este că meritul unui târg stă în socializare. De trei ani de zile strig prezent, fix ca la catalog. Sunt aici, Tricoul Inteligent, haine modeste, cu mesaje prețioase, cu sprijin pentru femeile născute imperfecte, dar educate pentru a fi excepționale. Nu știu să creez cerere, dar adresez corect întrebările. Cum să aveți nevoie de haina mea? Cum mă diferențiez? Etc!
Mărturisesc că nu o să plec nicăieri. O să rămân pe piață. A durat 3 ani să-mi descopăr reprezentarea: femeia cu defecte. Nevoile redutabile ale omenirii sunt satisfăcute de Coca Cola, familia, de Disney, copilăria, dar am descoperit și eu o necesitate insuficient exploatată: nevoia de excepționalitate a femeii imperfecte. O să mă concentrez să storc tot ce pot din această idee. Să cresc. Să devin o dorință. Să mă includeți în obiceiurile de consum.

Târgurile, Artisans Bazaar de exemplu, îmi permite existența. Socializez. Zâmbesc. Citesc. Beau cafea. Cresc.

Concluzia textului: ieșiți din casă și socializați.

Crochiu: Radu Muj

Jurnal de România. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket

Am fost aseară la Teatrul German. Un documentar sfâșietor m-a lăsat pe gânduri. Jurnal de România se cheamă. Șase actrițe au răspuns la niște întrebări esențiale. Cât ne influențează orașul nostru – locul nașterii și/sau reședința – și cât de mult influențăm noi comunitatea din care facem parte? Reprezintă teatrul un stâlp al comunității? Cum arată România în ochii cetățeanului?

Regia îi aparține lui Carmen Lidia Vidu. Eu i-am trimis deja o cerere de prietenie pe Facebook. Mă declar admiratoare și fac o plecăciune imaginară.

Voința mă determină să notez despre seara neobișnuită de ieri. Am descris o detașate totală de activitățile zilnice. Mărturisirea unui viol în discursul unei actrițe nu m-a șocat. Reacția spectatorului, reacția mea a fost una de compătimire și simpatie. Prin jocul actrițelor, am trăit la adăpost niște frici. În copilărie mi-a fost frică de viol. Pentru că m-am născut într-o geografie anume, într-un cartier anumit.

Pe urmele actrițelor de la Teatrul German, povestesc.

M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, Oltenia. Severinul continuă să fie acasă. Gândul la cartierul mărginaș îmi provoacă nostalgii. Acolo este casa mea. Am crescut într-o familie disfuncțională: mamă blândă, tată violent. Dispoziția familiei a fost dictată de stările lui. Râdeam sau plângeam, tata dădea tonul. Cuvântul mamei nu a contat niciodată. Mama a încercat să mă învețe să întorc mereu celălalt obraz și să mă mulțumesc cu ce am. Tata nu știu ce a încercat să mă învețe. Am păstrat metoda în memorie: bătaia. Mama a muncit la Șantierul naval, desenator tehnic. Tata a muncit la InterContinental, Abator și Șantierul Naval, barman-ospătar, tehnician.

1983 este anul nașterii. Avem 6 ani la Revoluție. Îmi amintesc o zi de decembrie cu soare. Tata purta o cămașă albă deschisă la piept. I se vedea părul și urla că a picat Ceaușescu. O vecină se uita la televizor și plângea. Tata i-a zis că e proastă.

Am mers la liceul Ștefan Odobleja, iar pentru facultate am venit la Timișoara. Am descoperit că sunt olteancă. Insultele și glumele răutăcioase m-au sufocat o perioadă. Nu am știu la început cum să gestionez. Tata m-a crescut cu admirație pentru Timișoara. Aici a făcut armata, aici a pornit Revoluția, iar el a fost un revoluționar. În prezent votează PSD.

Mi-am detestat părinții. Pe tata pentru că ne bătea, pe mama pentru slăbiciune. M-am simțit vinovată, iar vinovăția te împinge și în direcții riscante uneori. Potolirea sentimentului de vinovăție te provoacă la acțiuni reprobabile. Așa îți justifici că nu meriți. Comportamentul meu din prima tinerețe descria nesiguranța. Literatura m-a salvat. Cărțile mi-au dat multe răspunsuri. Freud m-a asigurat că ura îndreptată spre părinți este ceva firesc sau mai mult firesc decât nefiresc. Asta nu înseamnă că nu merit să fiu bine, să fiu fericită, să fiu corectă. Nu mi-am dorit să fiu corectă. Multe în jurul meu se întâmplau din cauza favoritismului. Așa s-a declanșat obsesia pentru oamenii corecți. Corectitudinea mă cucerește pe loc, ipocrizia mă îndepărtează.

Am o fetiță pe nume Mara. Tatăl ei m-a rugat să mă mut în Germania. Am refuzat. În România trăiesc lună de lună cu grija coșului de la supermarket. E umilitor. E indecent. La Severin riști să iei bătaie în stradă dacă te opui unui mârlan care te-a ciupit de fund. La Timișoara te faci vinovat înainte de judecată dacă ești oltean. Oltenii sunt capul răutăților în Banat.

Primul spectacol la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Studentă, am început să frecventez instituțiile de stat: teatru, operă, filarmonică. Rar în România trăiești sentimentul de normalitate. Refuz să plec în altă țară. Sunt cetățean european. A început să-mi placă doina și să-mi lăcrimeze ochii. Timișoara a refuzat și refuză să mă adopte: sunt olteancă, e de neiertat fapta. Nu am întors celălalt obraz. Nu s-a prins lecția mamei. Rămân aici pentru că mi-am construit singură o casă. În jurul meu s-au adunat persoane care înțeleg că România nu e nici mai rea, nici mai bună ca alte țări. E un loc în care ne-am născut. Un loc care și-a pus amprenta. Un loc unde putem să facem schimbări prin pași mici, prin acțiune, prin fapte.

Mi-e frică de boală. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket. Mi-e frică de lipsa unui buget care nu mă lasă să călătoresc. Mi-e frică de oamenii needucați. Mi-e frică de sistemul de sănătate și de educație. Cel mai tare mi-e frică să nu pierd iubirea Marei. Într-un colț de suflet, încă simt că nu merit. Mă tratez.

Punct.

Rog cititorii să răspundă într-un comentariu cu ceva asemănător. Sugerez fricile sau o imagine ecran din copilărie. Recomand Jurnal de România pentru lecția de sinceritate, pentru forța de acaparare, pentru actrițele demne de pe scenă.

Foto: Simona Nutu

Rochia de nașă

Articolul bloggerului urmărește să recomande, să producă un impact. În următorul text intenționez să povestesc amănunțit despre industria modei timișorene. Nu urmăresc efectul. Mă interesează să susțin o realitate.

Orașului îi lipsește simțul modei. Observi pe stradă. Constați cererea de rochii de la ateliere, lungi, cu dantelă, perle și paiete. Eu o numesc rochia de nașă. Rochia de nașă plătește facturile și chiria. Bagi de seamă absența viziunii designerilor în ținutele cetățenilor.

Designeri se formează. Anual termină un anumit număr de studenți Facultatea de Arte, secțiunea design vestimentar. Majoritatea pleacă. La București au o șansă. Părăsirea țării oferă șanse. Avem de-a face aici cu factori politici și economici. Nu sunt de neglijat, dar nu ne concentrăm asupra lor.

Designerii care aleg să rămână în oraș se împart în două categorii.

Prima categorie e alcătuită din tineri muncitori care lucrează până la epuizare. Nu au sărbători, viață socială sau vreo relație. Majoritatea ajung creatori de rochii consacrate de nașe. Motivul l-am notat mai sus. Orice talent e și o pierdere. Talentul i-a împins spre industria modei. Nevoia i-a turnat în interpreți de rochia nașei.

A doua categorie e alcătuită de tineri privilegiați. Un fel de Dior. Dior a pornit la drum cu un buget exorbitant. Bugetul ține departe compromisul, rochia de nașă și nazurile clienților care știu mai bine ca designerul. Ei au șansa să-și exploateze talentul și să-l dezvolte.

Ambele categorii dețin reprezentanți de seamă pentru o evidențiere mondială în industrie. Cunosc designeri timișoreni din cele două categorii. Atașat designerilor, stă frustrarea. Sursa îi deosebește. Unii nu răzbesc din cauza nesuferitelor facturi. Alții nu se ridică din cauza snobismului consumatorului. Un timișorean plătește greu un produs considerat scump. Dacă o face, atunci să fie măcar Prada. De Prada știe toată lumea și confirmă statutul social. Prea puțini cetățeni ai orașului respectă marile case de modă pentru viziune. Adoră marile case de modă pentru confirmare și afirmare.

În acest context, devine dificil să transformi Moda într-o afacere. S-a avântat Rodica Costea să organizeze un eveniment, Timișoara Fashion Week. Au avut loc două ediții. Diferențe s-au înregistrat după prima. Aplaud inițiativa, curajul, pasiunea. Analiza evenimentului o să lipsească din text. O să numesc designerii care și-au prezentat creațiile și nu o să emit păreri personale despre ce am văzut pe scenă. Mara mi-a indicat ce i-a atras atenția, iar eu o să am încredere în simțul ei nealterat de societate. I-a plăcut Ionuț Piscureanu. Ionuț Piscureanu a absolvit în vară Facultatea de Arte, secția design vestimentar la Timișoara.

Avem nevoie de evenimente de modă. Necesitatea și dragostea or să ne motiveze pe viitor. Ca afacere, modă este încă neexploatată la Timișoara. Ca pasiune, cu toții avem o slăbiciune pentru frumusețea veșmintelor.

O să notez numele designerilor. Felicitări! Să ajungeți giganți cu bun simț.

Cătălin Botezatu, Ionuț Piscureanu, Ilie Florina, Ana Dumitru, Felix Ramiro, Cozacone, Atelier Narcisa, Anca Costil, Anileda, Cosette, Atelier Simona Noroc, Andra Meea, Damian Radu Luna Murgaclova, Atelier Ioana Călin, Andreea Micle, Gloris Galan, Atelier Aida Lorena, Mineli, Carolina Design, Starshiners, Kapa Cente, Brush, Tudor Personal Tailor, Emily Burghelia.

Reverențe organizatorilor!

Poze: Oana Vedinas

Cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății.

Circumstanțele au făcut să repet. Sunt blogger de 11 ani. Scriu de atâția ani despre mine. Să nu cumva să înțelegeți greșit. Nu mă plâng. Îmi place prea mult de mine în prezent. Mă simt prea bine cu mine. Asta nu m-a oprit din a mă chestiona. Nu s-au săturat oamenii de mine? Nu i-am zăpăcit în felul cum mă contrazic? Nu s-au plictisit de o reprezentare a mea de căutătoare a unui sine interesant?

După primele întrebări, nu puteam să mă mai opresc. Gândeam interogativ. Uneori mă încearcă senzația că nu mai am nimic de zis. Am acceptat destul de repede și din prima tinerețe, că literatură voi face sau nu voi face. Dar nu o să mă opresc din scris. Așa îmi reprezint viața, prin cuvinte, prin povești, prin interpretări și căutări.

Felul aceasta de a fi nu mă face necesară. Dacă nu devin necesară, nu mă vând, iar dacă nu mă vând, înseamnă că eșuez în munca mea. Bloggerul are condiții de îndeplinit, iar una dintre ele ține de persuasiune. Fantazez intens. Mă închipui un fel de Socrate. Nu e delir, nu înlocuiesc realitatea și nici nu m-am întors cu spatele la ea. Pur și simplu îmi doresc cu febrilitate să am ceva de spus, ceva interesant, haios, util. Reușesc în unele articole. Primesc mailuri care îmi confirmă. Da, țin la unele confirmări.

Atenție însă cine vă confirmă. Ar fi de preferat să vină de la o persoană care vă ajută să creșteți, care vă împinge înainte. Sunt conștientă de raritatea acestor persoane. L-am pierdut pe Sorin Oncu și nimeni nu i-a luat locul de veritabil contribuitor la dezvoltarea mea. Persoana lui va rămâne de neînlocuit. Mă frământ de multe ori în felul acesta. Strâmb din nas când îmi identific nerăbdări, victimizări, grandori. Mă corectez cât de repede.

În societate, într-un grup sau altul, când simt că mă sufocă nimicurile grandioase ale oamenilor, locvacitatea pune stăpânire pe mine. Vorbesc ca să nu fiu obligată să ascult. Mă irită mirările teatrale ale adulților, nedumeririle timișorenilor despre felul cum înfăptuiește primarul agenda lui de conducător al cetății. Adulții nu se mai miră, adulții acționează. Interogațiile stupide le vin bine studenților și elevilor. Ei nu au aflat diferența dintre teorie și practică. Avântul tinereții le justifică mirările. Cred că pot corecta lumea. Nu greșesc. Unii chiar reușesc, dar nu ăia care se miră și bat obrazul. Rezultatele își au sursa în acțiune. Dacă cetățenii s-ar mira mai puțin și ar acționa mai mult, orașul ar avea alte șanse să se așeze în istorie și în imaginar.

E clar că mă enervează oamenii. Îi iubesc în același timp. Când întâlnesc caractere care mă împing înainte le sorb cuvintele. Ascult. Tac. Admir. Aveți pe cineva în cercul de apropiați cu o asemenea însușire? Să vă țină muți? Îmi exprim intenția de a-l cunoaște dacă este de acord. Exclam de acum, Ce om!

Vă încurajez să țineți aproape oamenii sinceri, oamenii care vă ajută să înaintați.

În absența unui asemenea om, eu citesc Noica și Freud. Mă țin o vreme cu ochii în tavan. Uite așa mi s-au mutat reprezentările în viață, privind tavanul.

Propun o limitare a exigențelor la părinți

Bunicii noștri citeau ziarul. Bunicul meu o făcea. A fost abonat la ADEVĂRUL câtă vreme a avut un anumit control al minții. Eu mă trezesc dimineața. Duc mica femeie la școală. Revin acasă. Fac un ceai și mă uit pe facebook și Instagram înainte de a începe orice activitate.

În felul acesta am dat zilele trecute peste o fetiță de vreo 3 anișori care vorbea limba germană. Părinții ei sunt români. M-am întristat. O să încerc să argumentez.

În familia mea alcătuită din copil și tatăl copilului, o numesc Cerc, am decis că Mara va avea limbă maternă. Am refuzat după nașterea ei să mă mut în Germania. Refuz în continuare. Motivele sunt multe, variate și stupide pe alocuri.

Primul motiv, puternic și înnăscut, o persoană poate să aibă o singură limbă maternă. A noastră s-a întâmplat să fie limba română. Exprimarea în limba maternă o asociez cu mama. Soarele e unul/ Mama una este. Grigore Vieru

Al doilea motiv, o sumă de experiențe. Am întâlnit de-a lungul anilor adolescenți nemți, englezi, francezi, americani ai căror părinți erau români. Ei nu erau. Nu vorbeau limba română, unii refuzau cu zâmbetul pe buze. Derutant pentru mine, recunosc. Am întâlnit copii mici care vorbeau două limbi în paralel, dar româna cu accent. Dezamăgitor pentru mine, recunosc și asta.

Notez că nu am decis să simt amărăciune și neliniște când m-am aflat în situațiile de mai sus. Cu gândul am dezaprobat părinții, dar senzațiile vin din interior și poți doar să le gestionezi o dată ce au avut loc. Părinții aleg pentru copii lor. Condițiile de viață ne obligă să devenim nomazi. Mereu cu dorința de a oferi copiilor o viață mai bună ca a noastră, ne lepădăm de limbă, de țară, de rude. Înțeleg asta. Nu ne dăm șansa să fim români buni din cauza sărăciei.

Al treilea motiv, o anumită limită intelectuală. La școală am studiat limbi străine: franceza, engleza, spaniola. N-am excelat la nici una, dar m-a caracterizat o conduită corectă. Am învățat pentru că niște profesori se străduiau pentru mine, pentru însușirea mea de elev. Târziu m-am îndrăgostit de limba franceză, urmată imediat de limba engleză. Confirm presupunerea că un profesor poate să te scârbească de o anumită materie. Profesoara de franceză din școala elementară m-a pierdut definitiv prin lingușirea practicată față de fetele învățătoarei. În prezent reacționez la fel față de lingăi. De copil practicam lenea sebastiană. Doar că nu era literatură, îmi revenea înapoi ca reproș. Visatul cu ochii deschiși nu o să mă ducă departe. În copilărie am visat pe dealuri și prin păduri. Merg destul de departe pe picioarele mele, gândeam atunci.

Al patrulea motiv, l-aș categorisi stupid, are de-a face tot cu afecte. Mă irită prosternarea în fața Germaniei. Generația de părinți din care fac parte nu-și poate imagina un viitor pentru copii dacă nu cunosc limba germană. Cunosc istorie. Am citit. România a reușit de-a lungul timpului, pe vremuri mult mai dificile ca acum, să rămână stat național. Vecinii noștri n-au avut parte de asemenea privilegiu. Da, fac trimitere la destinul sângeratic al Iugoslaviei. Putem trece cu vederea, generația actuală, o Germanie nazistă, dar nu putem să transmitem copiilor valorile lui Iorga. Le punem pancarte la gât cu, – România, țara mea -, dar copiii merg la grădiniță cu limbă maternă germană și își fac lecțiile la after school în limba engleză. Trăim în contradicții.

Faptul că un copil absoarbe cu ușurință informație, nu justifică isteria din jurul însușirii unei limbi străine. Propun o limitare a exigențelor la părinți.

Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. O spune Freud. Puteți alege să-l ignorați. Omul doar a studiat intens. Puteți insista cu șansa la o viață mai bună invocată de majoritatea.

Ce anume face viața ma bună? Limba germană? Dezrădăcinarea? Mutarea?

O viață bună începe cu acceptarea alegerilor. Unii alegem să trăim în alte țări. Alții aleg să aibă o limbă maternă.

Ca persoană, cu un anumit fel de a fi, îmi doresc cu pasiune o limbă maternă pentru copilul meu.

Următorul motiv nu-l mai scriu. E prea lung textul. Putem discuta despre.

Foto: Zenobia Lazarovici

Mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului

Se întâmplă multe la Timișoara. Mai corect, se întâmplă suficiente. Mă refer la evenimente culturale. Stefan Sagmeister a răspândit cultură joi seară la marginea orașului, la Aerodromul Cioca.

Notez.
1. Unul dintre cei mai apreciaţi designeri ai lumii a fost pentru prima dată în Europa de Est, la Timişoara. Stefan Sagmeister a colaborat cu clienţi precum Rolling Stones, Jay-Z, HBO, Muzeul Guggenheim, Muzeul de Artă Modernă New York. A câştigat două premii Grammy şi, practic, fiecare premiu important de design internaţional.

Nu sunt cuvintele mele, dau mai departe informații.

2. Stefan Sagmeister a fost la Timişoara prin implicarea companiei ZF Group România, care îşi propune să promoveze acţiunea, creativitatea, ca urmare a educaţiei şi gândirii inovatoare. Iozefina Tudor, unul dintre fondatorii Inspire Other Travelers, a declarat: Îl considerăm un model pe Stefan Sagmeister. L-am invitat la Timişoara pentru că este o persoană care crede în valori precum autenticitate, etică, promovează educaţia şi dăruirea. Îşi alege proiectele ţinând cont de impactul lor şi nu de preţul lor. De ani buni, şi-a împărţit activitatea astfel încât să ofere cât mai mult din experienţa sa: 25% – contracte comerciale, 25% – susţinerea artei, 25% – susţinerea ştiinţei şi cercetării, 25% – susţinerea unor cauze sociale.

Mă plictisesc aceste lămuriri, dar sunt necesare articolului. N-ați fi înțeles prea multe fără această introducere. Mai ales că propun un exercițiu. Cititorii au primit precizări. Cine? De ce? Unde? Mai departe o să vă trag în percepții și senzații personale.

În timp ce-l ascultam pe Stefan Sagmeister, gândurile m-au purtat la viața mea de la bloc. V-am zis, orice aș face, oriunde m-aș duce, sunt urmărită de. Cu urechile ciulite și atenția încordată, engleza cu accent german mă obosește, m-am văzut pe scara blocului. Cum să transform scara de bloc comunistă? Tentative există. Toată vara am decorat hidoasele țevi cu cărți. Îmi imaginam o bibliotecă aproximativă, o percepție de. De fiecare dată au dispărut. Am vrut să las bilet. Cărțile sunt pentru biblioteca scării blocului. Luați o carte, dar vă rog frumos să o puneți la loc. M-am răzgândit. Între mine și vecina de la parter există o antipatie declarată. Ea nu mă scoate din doamnă. Eu o salut cu gura până la urechi, cu o bucurie nedisimulată că îmi face plăcere să o irit. M-am gândit că o faptă ca aceasta, venind de la mine, ar fi suficient să fie refuzată de vecina. M-am potolit. Oricum nu am terminat cu apartamentul.

Acum vreau din nou să reiau acțiunea de înfrumusețare a scării blocului. Aș merge până la a propune să refacem părțile exterioare ale blocului cu artiști de la Timișoara. Lucian Popovici e primul care îmi vine în minte. Noi împărțim și o ușoară plictiseală la eveniment, dar am decis să nu discutăm despre. Ne dăm cu lumea, iar lumea s-a declarat extatică. Tina Malajmare este al doilea nume. Ce exterior am putea avea la bloc dacă ne-am lăsa direcționați de creativitatea celor doi și nu numai?!

Detest fațadele care au împânzit orașul. Combinația culorilor mă indispune. Execuția are forță să declanșeze atacuri de panică. Trăim într-un oraș kitschos. Blocurile înălțate prin anii 80 capătă niște chipuri respingătoare. Erau mai acceptabile estetic prin funcționalitate. Epoca industrială le-a ridicat să îndeplinească un rol determinat, o funcție într-o dictatură.

În timpul discursului lui Stefan Sagmeister, eu fantazam cele de mai sus. Povestindu-vă despre, am confirmat și am verificat misiunea evenimentului: să inspire. Pe lângă faptul că inspiră, declanșează și provoacă. Eu mi-am reluat intenția de a transforma scara blocului. Spațiul urât să devină frumos.

Nu știu ce altceva aș mai putea spune despre reușita unui eveniment! Nici nu mai doresc. Am scris mult. Pun punct și vă reamintesc să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Handra

Connie Larkin, o persoană care practică sinceritatea cu pasiune

Am participat de curând la un curs. La un moment dat m-am ridicat în picioare. Răspunsul meu a fost: Eu sunt. Ghiciți întrebarea?

Uitați întrebarea de mai sus. Vă adresez alta. Are vreo importanță întrebarea? Câți puteți răspunde în acest fel? Să puneți punct după verb fără nici un fel de presiune de a adăuga ceva. Felul în care am ajuns să-mi duc zilele nu necesită adaos. Da, uneori îmi cumpăr rochii, mă pierd printre pantofi, vreau, pretind, mă scald în superficialitate. Alteori mă scutur de toate și sunt. Trăiesc și respect viața, prima datorie a omului începând de la naștere. Așa a zis Freud, iar eu rareori mă împotrivesc înțelepciunii lui.

Am participat de curând la un curs. V-am zis. Un curs susținut de Connie Larkin, iar dacă nu știți cine e Connie, nu-i nimic, îmi acordați șansa să vă informez.
Connie Larkin este instructor. Bineînțeles că a fi instructor ține de munca omului. Connie lucrează ca instructor și este cine spune că este, o posibilitate de a fi care o inspiră.

Felul acesta de exprimare aparține educației ontologice. Ontologia studiază trăsăturile existenței.

Connie are un rol de mijlocitor între o persoană și putința ei de a pricepe. Stă lângă tine la curs, te ascultă, repetă după tine și îți mută perspectiva. Ducem lipsă de perspective. Nu este o boală a omului modern, dar sigur ne împiedică din a fi fericiți. O atitudine care creează obligații numai pentru o parte nu va duce la armonie.

Pentru unii viața are sens. Alții aleg să-i dea un sens. Aici mă situez eu. În orice categorie ne înscriem, avem nevoie de potrivirea părților unui întreg. Să luăm familia ca exemplu de întreg. Părțile ei sunt compuse din cel puțin două persoane. Două persoane înseamnă două personalități, două personalități presupun două perspective. Ați prin ideea.

Curiozitatea m-a purtat la cursul lui Connie. I-am savurat fiecare vorbă, am ascultat și m-am ascultat. Mi-am dat seama că mai am de lucru la mine. Încă mai iau lucrurile personal și acolo unde nu trebuie. De obicei mă feresc de TREBUIE. Evit să-l folosesc. Aici e un caz în care trebuie își justifică utilizarea.

M-am întins la vorbă. Voiam doar să vă recomand cursul de educație ontologică. Viața poate fi îmbunătățită. Și am ținut neapărat să-mi exprim entuziasmul pentru o persoană care practică sinceritatea cu pasiune. Connie stă în fața ta ca o persoană reală și vulnerabilă. Iar persoana asta îți mută perspectivele în așa fel încât începi să gândești în folosul tău.

Vă las mai jos informații despre următorul ei curs la Timișoara.
Cursul durează 6 ore ( de la 09 la 15).

𝐂â𝐧𝐝: 3 Noiembrie 𝟐𝟎𝟏𝟖
U𝐧𝐝𝐞: Hotel Perla, Timisoara
𝐓𝐚𝐱ă 𝐏𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚𝐫𝐞: 282 lei

Înscrie-te Acum!

Curs Relatii

Cele mai vizate relații de acest curs sunt:
❥ relații cu persoane dificile,
❥ relații cu superiori sau șefi,
❥ relații cu subalterni,
❥ relații cu echipe,
❥ parteneri de viață,
❥ copii, și chiar relația cu tine însuți.

Dacă te regăsești într-una dintre aceste situații, cursul este CU SIGURANȚĂ pentru Tine!

✔️ Vrei să te simți apreciat/ă;
✔️ Vrei să ai libertate de exprimare;
✔️ Vrei să fii mai eficient în relațiile tale;
✔️ Îți dorești parteneriate bazate pe respect și armonie.

Foto: Mile Sepetan

Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?

În octombrie am umblat pe la evenimente interesante. V-am povestit pe blog despre. De fapt doar asta am făcut. Am relatat în articole tot ce mi-a atras atenția. Când am observat direcția, eveniment/articol, am avut un moment de zăpăceală. Unde sunt gândurile mele? M-am întrebat.

Nu mă cred cea mai importantă femeie din oraș, dar sunt convinsă că cei mai mulți intră pe blog pentru cugetările mele. Ani de-a rândul am scris cum gândesc, cum revin asupra gândirii, cum mă răzgândesc, cum trăiesc în contradicții nictitante sau anoste.

Îmi place să scriu. Mă simt extraordinar în fața laptopului. Pândesc cuvinte, mă surprind concentrată, detașată de orice se află în preajma mea. Secunda aceea când revin la luciditate mereu mă face să zâmbesc. Poate starea aceea o am în comun cu scriitorii. Poate starea aceea îmi justifică pasiunea pentru cuvinte. În fond, este cea mai lungă relație a mea. Nu m-am mai oprit din scris de la prima compunere. Țin cont și de pauze.

În ciuda înclinației puternice spre cuvânt și lectură, țin cont și de deplasarea spre imagine. Nu împărtășesc neliniștea acelora care se îngrijorează că ne paște extincția. Scrisul va muri. Ziare consacrate și-au închis porțile. Blogurile se transformă. Bloggerii devin youtuberi.

Știți ce este aceea o litotă? Figura de stil care spune cât mai puțin și face să se înțeleagă cât mai mult. Așa îmi reprezint cuvântul, cartea. Influența exercitată de o imagine, de un clip video aproape nu are rival, dar aproape nu înseamnă deloc. Iar în spațiul minuscul dintre aproape și deloc zace putința omului de a-și descoperi autenticitatea. Nu suntem cu toții autentici cu vorba. Ca să nu mai menționez că unii dintre noi nu ajungem niciodată la un fel de a fi personal. Dacă nu ne scuturăm de gândirea împrumutată, de gândirea familiei în special, o să rămânem o persoană repetată. Ne repetăm părinții, ne repetăm epoca, ne repetăm figurile autoritare.

Destul de târziu am început și eu să mă scutur. Vă jur, la 33 de ani încă eram o ignorantă. După, a început schimbarea. Ce mai poți face când nu mai poți face nimic? Întreabă Constantin Noica.

Am răspuns: Să fiu eu!

Eu sunt blogger. Eu scriu. Mă simt bine în fața tastaturii. Cochetez cu imaginea, cu filmele, cu tot ce înseamnă epoca mea. Le iau așa cum vin și mă actualizez, dar acționez după chip și asemănare. Poate mi-am dorit la un moment dat să fiu ca cineva. Să zicem Jane Fonda. Mi-a lăsat-o Sorin Oncu moștenire. Uite, eu așa mi te reprezint. O Jane Fonda cu grai oltenesc. Dar nu-mi mai doresc să fiu ca nimeni. Să fiu eu îmi dă uneori satisfacții titanice.

Să fiu eu înseamnă să nu cedez valului de youtuberi, să nu compromit literatura cu anti literatura, cu vorba goală, cu vorba de dragul vorbei, cu valul care mărginește.

Fac ce este de făcut ca să supraviețuiesc. Fac ce este de făcut ca să rămân vie, să râd și să călătoresc cât cuprinde.

Într-un singur cuvânt: acționez.

Ce e de făcut când nu mai este nimic de făcut?

Foto: Mile Sepetan

E vremea faptelor, vremea vorbelor a trecut. ASTRA FILM FESTIVAL

Vinerea trecută, la ora asta, mă aflam pe drum. Mă îndreptam spre Sibiu pentru Astra Film Festival. Este clar, așa-i? N-am ales orașul să-mi petrec sfârșitul de săptămână, am ales festivalul.

Astra Film Festival este un festival de film documentar. Anul acesta a împlinit 25 de ani. În anul 1993 când a început, cu o corespondență scrisă la mașina de scris, își amintește directorul Dumitru Budrala, eu mă poticneam în ecuații de gradul doi și geografie. Harta, adulată în prezent, mi-a provocat și câteva coșmaruri în școala elementară.

Din acest festival, s-a desprins un alt festival, Astra Film Junior. Festivalul din festival mi-a adus o invitație. Să merg acolo cu fiica mea, extraordinara ființă de 8 ani care folosește mijloace diferite de comunicare față de mama ei. Mama ei striga la poartă să se întâlnească cu prietena, Mara efectuează un apel video pe whatsapp.

Nu am nostalgii după epoca mea. Uneori simt dorul obișnuințelor din acele vremuri, dar asta pentru că reprezentările de atunci îmi sunt familiare, iar tehnologia de azi îmi e de multe ori străină. Orice ne este necunoscut ne provoacă un sentiment de teamă. Pentru mine și schimbarea telefonului, de la butoane la atingere a stârnit o mică angoasă.

Mara mă ajută să țin pasul. Mă obligă mai mult. Sunt prea mult visătoare pentru a mă lăsa sedusă de tehnologie. Pe mine gadgeturile mă plictisesc, iar pe Mara aproape o târăsc să iasă din magazine unde se holbează la fel și fel de obiecte.

La Astra Film Junior, am experimentat împreună cu Mara realitatea virtuală. Ochelarii VR m-au pus într-o baltă cu broaște. Am privit lumea din acel unghi și am revăzut cât este de frumoasă. O broască râioasă are o perspectivă a lumii măiastră. Activitățile individului de 8 ani nu se potrivesc nu activitățile individului de 35 de ani. Există joncțiune. Doar să ți-o dorești. Eu am și un interes. Vreau o relație funcțională cu copilul meu. Nu caut să mă împotrivesc lumii ei, ci să merg alături. Am o grijă. Să o conduc inteligent prin balast. Lucruri nefolositoare enorme stau în youtube. Uităm uneori că zgura ne pregătește pentru excelență.

Astra Film Junior și-a asumat rolul de a educa prin filmele documentare. Nu a fost ușor pentru organizatori să deschidă apetitul pentru cinema-ul de non-ficțiune. Au reușit să-l mențină în viață un sfert de secol.

Pentru că e vremea faptelor. Vremea vorbelor a trecut. Ca să citez din documentarul Transalpina – Drumul Regilor. Recomand filmul cu dubla perspectivă, drumul de care și-au legat numele regii și căile umblate de zeul Zamolxis? Recomand cu bucurie, cu încredere, cu nerăbdare până la viitoarea ediție.

E dificil să mă adun într-un singur articol despre Astra Film Festival. Mai bine pun punct aici și o să mai revin cu alte texte. Nu vreau să vă plictisesc, cum nici festivalul nu m-a plictisit pe mine.

Revin. Vă las cu aceste câteva gânduri.

Foto: Simona Nutu