Sunt la Paltinis de la amiaza, ca localizare in spatiu. Tot de la amiaza inspir si expir primavara si iarna, iarna nu se lasa dusa, iar primavara desi pare sa se strecoare, se impune in grade celsius, azi 17. Dupa un pranz mai mult festin decat potolire a foamei, ma dusei in camera mea si recitii cele cateva pagini din manuscris. Si continuai cu inca patru. Apropo de nasterea creativa de azi, foarte ciudat suferii cu personajele mele. Scriam grabita sau scriam si stergeam, dar partea nemuritoare a fiintei mele o simtii.
Ca sa fac o comparatie, cand sufletul parca vrea sa-mi iasa afara din piept am o senzatie asemanatoare cu caramida fierbinte pusa pe piept de mamaie cand eram mica. Simt ceva greu care ma apasa, dar ceva cald ma alina si ma face sa ma simt bine.
Imi pare rau ca nu am nici o fotografie, in momentele astea il regret pe boemul meu Parjolea, ceea ce ma obliga sa leg o prietenie cu un pasionat de aceasta arta. Uneori am nevoie de fotografii pentru blog, iar eu nu reusesc sa surprind cu aparatul nepovestitul.
Cu acest text sfarsesc o prima jumatate de zi, dar in fiecare seara o sa pun pe blog cateva randuri despre intalnirea asta inedita cu mine.
Cata fericire imi da tarcoale…

In ultima vreme, vremea ultimului an al blogului am scris doar tangential despre Mara. Dupa ce a implinit un an am avut oarecum senzatia ca viata mea s-a asezat in aceasta noua formula si mi-am reluat incet activitatile mele literare. M-am intors la scris si la carti, mi-am reintepretat ambitiile scriitoricesti si din nou am inteles plumbul activitatilor mele nerentabile.
Nu as putea sa mai port acelasi zambet fara carti si fara scris, nu as mai fi, ci as exista, cum m-a invatat Platon.
Dar vreau sa revin acum la Mara. In lecturile mele au aparut si multe carti despre copii. Ca mama, principalul meu obiectiv este sa am un copil echilibrat, sa descrie armonia cu sufletul si psihicul.
Iar acum fata mea are 2 ani, o varsta pe cat de frumoasa, pe atat de capricioasa. Intr-o zi s-a intamplat sa am un usor atac de panica.
Nu stiu de unde exact, presupun ca din spicuiri de lecturi, din invataturile bunicii, din sfaturile mamei, s-a statornicit in mine ideea ca primii sapte ani ai unui copil sunt exagerat de importanti pentru omul care urmeaza sa devina.
Atacul de panica a urmat cand mi-am repetat aceasta credinta. Cum o sa ma descurc? Si mai ales, o sa fiu in stare sa-mi cresc fata frumos?
Mara e la varsta cand plange ca sa se impuna, cand se arunca pe jos, cand copiaza comportamente, cand repeta tot ce aude.
Iar eu incerc sa creez pentru ea un mediu calm, cu modele care se pun de acord in raspunsuri pentru ea si am adoptat, firesc firii mele, sinceritatea in dialogul cu Mara. Daca ii pleaca tatal de acasa, iar ea incepe sa planga, o las sa vada cum iese pe usa, ii spun unde merge si ce urmeaza sa faca. Niciodata nu am plecat pe furis din casa pentru ca Mara sa nu planga si nici nu intentionez s-o fac vreodata.
Ii spun foarte des nu si ii explic de ce este nu, chiar daca urmeaza 20 de de ce. Practic palmuta la fund si pedeapsa, la varsta de 2 ani o las sa stea in camera ei departe de noi si este suficient sa am reactia pe care o doresc. Si cel mai mult incerc sa o las sa descopere lumea, cu nisip in cap si calcat prin balti, cu demontat jucarii si pictat de pereti.
Ma sperie calmul de care am nevoie pentru armonia ei, sunt o fire agitata. Imi dau seama ca varsta ei imi impune mult autocontrol, dar convingerile mele sunt suficiente sa razbesc cu toate greutatile.
Au trecut doi ani, iar de acum incolo, pana la sapte, pe langa blog si manuscrisele mele, o sa scriu si in caracterul Marei, caci afectiunea mea de azi va ajuta personalitatea fetitei mele sa se dezvolte in masura care ne face oameni zi de zi.

Am atata galceava la interior, ratiunea si simturile sunt prinse intre povesti si intamplari ale saptamanii care tocmai a trecut, iar exteriorul e apatic.
Mi se reproseaza mina serioasa, simt nerabdarea oamenilor din jurul meu de a se indeparta de mine. Iar eu nu ma pot aseza in mine, ma simt ca un caine care fuge sa-si muste coada.
Imi fuge mintea la David, la Akbara, la Mara, la oameni, la o cearta.
La Florenta am fost sa-l vad pe David, nu am avut parte de tihna, caci Mara m-a insotit, dar minutele pe care le-am petrecut in admiratie i le-am acordat mainii.
Mana lui David. Nu am putut sa-mi ridic privirea, oricum parul m-a indepartat. Ma holbam la venele statuii, am incercuit sculptura si am cascat gura la unghia mare. Am ridicat capul, dar l-am coborat la aceeasi mana care m-a subjugat.
M-am indepartat in nerabdarea Marei, si in timp ce ii stergeam nasul s-a ivit din nou Akbara, lupoaica lui Aitmatov si patimile lui Isus.
Am tanjit dupa Pastele de acasa, dar mi-am amintit de Epicur, petrecand sarbatorile pascale departe de obiceiuri si traditii romanesti, mi-am zis ca placerea o sa fie cu atat mai mare cand o sa mi se permita sa ma infrupt din mancarea de Paste.
Si asa a fost. Stiti cum am mancat cozonac ieri? Am rupt grabita cozonacul cald si am muscat in timp ce nasul ma ajuta sa ravasesc interiorul halap.
Nu ma potrivesc deloc in simturi, un neastampar al fapturii ma face sa suspin des si sa privesc in gol. Ma opresc uneori in loc si privesc lung pe geam. De ce am senzatia asta ca toate cartile mele citite pana in ziua de azi m-au indepartat de oameni?
Dar duminica plec in Paltinis, ma duc sa scriu si sa citesc, sa citesc si sa scriu, sa ma plimb pe munte, dar mai ales ma duc sa stau cu mine.
De duminica pana duminica o sa petrec o saptamana incheiata doar cu mine.

Inca un exemplu de cum se impletesc lecturile cu viața mea. Azi, in Vinerea mare, zburai in Italia, iar pe avion, citindu-l pe Aitmatov gasii următoarea fraza pe care o si subliniai: Lucrul cel mai greu pentru om este sa fie om zi de zi. Sunt in Italia, de Paște, si meditez la fraza asta.

Paste fericit.

De putina vreme m-am apucat de Esafodul lui Cinghiz Aitmatov. Mi-a fost destul de greu sa-i retin numele, iar primele pagini le-am citit oarecum rusinata, caci ma simteam straina in lectura si traiam o senzatie de infractor. Am patruns in lumea unui scriitor despre care nu stiu nimic si caruia nu ii retin numele. Asa ca am cautat informatii despre scriitor.
Pe langa cele cateva cuvinte despre Aitmatov, am descoperit si o poza. Un hm-aha am suspinat dupa ce m-am zgait la chipul din fotografie si m-am intors la lectura mai bine dispusa.
Dupa alte cateva pagini mi-am dat seama ca sufletul ma impunge. Ceva ma deranja clar, o forta de respingere ma izbea dintre paginile romanului.
Imi displacuse chipul, prea multe trasaturi tipice am zarit in poza lui Cinghiz Aitmatov. Imaginatia mea mi-a fabricat instant ipostaze cu Aitmatov undeva la o masa, cu un pahar de ceva in mana, gesticuland si scapand putina saliva in timp ce-si exprima ideile incomode si rasiste.
Dar am inlaturat cu o falsa tuse scenariul stupid si am dat pagina. Am invatat doua cuvinte, desant si logomahie.
Apoi am abandonat putin lectura. Cat timp am lipsit de langa carte, numele scriitorului imi revenea mereu in minte. Cinghiz Aitmatov, Cinghiz Aitmatov, Cinghiz Aitmatov, ca o incantatie, dar nu e deloc o incantatie, ci o asigurare ca numele asta nu o sa mai iasa niciodata din materia mea cenusie.
Merg acum sa ispravesc si ultimele pagini.

Scrisei primul cuvant si stersei. Imi luai o secunda sa ascult, imi plange fata. Ma asezai din nou la calculator, nici o fraza in plus. Cand ma ridicai avusei senzatia ca cineva sau ceva o sa-mi continue povestea.
Privesc acum harta lumii si ma gandesc la excursia de anul acesta cu fetele. In ce luna, in ce loc? Anul trecut am ales Creta, iar anul asta, ori de cate ori mi-am amintit de zilele mele grecesti m-am simtit curtata de fericire. Simturile mi-au permis o stare de usuratate, iar cand zic usuratate, nu va ganditi la neseriozitate, ci la o dispozitie sufleteasca sublima. Amintirile mele grecesti sunt o forma superioara a perfectiunii.
Marturisesc ca intamplarile vacantei de anul trecut nu descriu nimic exceptional, am mers la plaja, ne-am deplasat pe insula cu masina sa vizitam imprejurimile, am colindat terasele si am savurat cateva cockteiluri.
Totusi.
Stau si ma gandesc la ce pronume interogativ. Ce?
Ce simt sau care functii ale creierului sunt responsabile de amintirile mele perfecte? Am un paznic care nu ma lasa sa uit pana si banalul acelor cateva zile. Ma vad la dus, ma vad tolanita in pat, ma vad alergand dupa cadouri, ma aud rostind fraze, ma vad gesticuland. Pot sa redau detalii, ceea ce e foarte curios.
Iar detalii pot sa dau doar despre excursia din Creta si cea din Africa.
In Creta am avut o atmosfera familiara, incepeam ziua cu zambetul doamnei de la restaurant. Pe strada, de la hotel la plaja, vanzatorii ne salutau spunandu-ne pe nume, unii. Acolo toata lumea iti zambeste si iti vorbeste cu drag, si cu un grad de familiaritate care te atrage ca borcanul de dulceata al bunicii, asta dupa ce scapi de alerta in care esti ca turist intr-o statiune.
Unde merg anul acesta? Pentru ce loc si amintiri ma pun in asteptare?
Nu sunt sigura inca de loc, dar cu certitudine cunosc oamenii cu care o sa-mi construiesc amintirile vietii mele.

Cu boala dupa mine, intr-un vant nesuferit de primavara, aseara am mers sa-i vad pe Teo, Vio si Costel. Aveau ceva pentru mine, o portie de ras pe care nu am refuzat-o.
I-am ascultat pentru chiar nu stiu a cata oara, dar la spectacolul de aseara, pe langa ras, atunci cand exceleaza, si grimase, atunci cand le gasesc glumele nedemne, am zambit.
As vrea sa va imaginati un zambet al femeii din poeziile lui Blaga.
Genele mele au reprezentat cu o clipire (re)cunoasterea dinlauntrul meu. Am simtit ca baietii au trecut sau vor sa treaca la un alt nivel in glumele lor.
Imi amintesc primul ras al meu datorat lui Teo. S-a intamplat odata cu aparitia amuzantei povesti a prietenului care nu stie ca la sfarsitul unei propozitii se pune punct, ci un anume cuvant vulgar.
De atunci au trecut ani, iar in anii astia, la fiecare spectacol la care am mers m-am detasat de atitudinea comicului atunci cand persifleaza femeia, in fond, omul de pe scena munceste, nu ma judeca pe mine ca femeie. La spectacole de stand-up reprezint doar un element, unul important si stringent, caci comicul trebuie intotdeauna sa se raporteze la gustul si dispozitia publicului.
Iar aseara, Teo a abordat pula altfel, in paradigme si teorii. L-am ascultat facand glume despre lumea ideilor a lui Platon. S-a lansat chiar in explicatii ale eternului din spatele lumii simturilor unde totul e vesnic si neschimbator.
L-a pomenit in treacat pe Freud si tangential pe Hitler.
Mai pot continua, dar imi dau seama ca ma pot opri aici. Cu aceste glume mostre culturale, am zambit. Am devenit femeia lui Blaga. Consider ca baietii s-au cam saturat de privirea nediferentiata a publicului, isi doresc acum o percepere felurita. Teo nu mai vrea sa fie cunoscut doar pentru Cuvinte vulgare, acum exista un raport de masurare si apreciere a muncii lui, fraza la fel de valabila si pentru Vio si Costel.
Intr-adevar este greu sa dezlipesti etichetele de pe caractere, de fapt, nu este cu putinta asa ceva, un proces de dezlipire, ci trebuie sa te apuci de o munca oarecum pe dos, din intreg sa scoti bucati ca sa dobandesti masura muncii proprii.
Oare care este masura in stand-up?

Am adormit aseara sentimental, m-a ajutat Mircea Micu. Dupa o zi in care nu m-am putut ridica din pat, ameteli, dureri de cap, de genunchi si de gat, la vremea visului am intins mana dupa Poemele sentimentale. Imi amintesc sigur ca la secunda dintre veghe si somn scriam o poveste.
Acum nu-mi amintesc nimic si scriu despre perfida memorie care imi ascunde gandurile.
In starea de nesomn-neveghe creez cel mai usor, dar niciodata nu notez, deoarece de fiecare data sunt absolut convinsa ca o sa-mi amintesc.
Banuiesc ca am gasit formularile perfecte pentru unele preocupari ale mele cu note de poveste. Uneori nu am habar cum ajung sa-mi las mintea tarata in unele meditatii. Eu nu am cautat acele subiecte, dar nu ma pot sustrage influentei societatii.
Si de curand m-am prins intr-o hora.
Am inceput cu yoga. Am citit Duhul adevarului al lui Gregoire de Kalbermatten.
Am mers ca insotitor la numerolog si am ascultat. Pe alocuri am recunoscut matematica si m-a cuprins ciuda ca am o personalitate incompatibila cu stiintele exacte.
Am participat la discutii despre metempsihoza si la marturisiri ale unor cunostinte care au cautat sa afle ce au fost intr-o alta viata.
De aia mintea mea danseaza frenetic, isteric si nu pot sa-i dau altceva de munca, ma asteapta sa-mi dea o incheiere.
Am o minte rabdatoare, uneori o las sa imbatraneasca in semne si meditatii pana ajung sa-mi pun ratiunea si simturile in echilibru. Atunci imi inlocuiesc Chanelul cu miros de intelepciune.
De cateva zile nu mai port Chanel.
Am incheiat. Toate aceste cautari, in trecut, in stele, in numere m-au ajutat sa constientizez viata prezenta. Pentru unii prezentul e prea banal, prea lipsit de mister si de determinari si atunci isi cauta implirile in alte vieti, trecute sau viitoare.
Nu am cautat acest subiect, dar ma bucur de constatarile pe care le-am facut, caci astfel am realizat ca si eu insami trebuie sa-mi dau determinari armonioase in ora vietii mele prezente.