De fiecare dată, cu mici excepții, atât de mici că acum nu-mi amintesc nici o abatere, stau și privesc minute în șir ecranul alb până scriu prima propoziție.
Acum, fără să găsesc nimic amuzant, tot ce o să scriu ar trebui să fie o propoziție de început, iar la sfârșit să închei tot cu o propoziție de început.
În primul rând, în primul rând, în primul rând, aș repeta la fiecare rând. Renunț. Pur și simplu o să scriu.
Sâmbătă seară am ieșit în club, în primul rând.
Am adormit și m-am trezit la ora unu. Toată lumea era demult la club.
Am chemat un taxi și am vorbit apăsat, deoarece toropeala îmi cam gonise glasul. De la celălalt capăt, o voce cu nuanțe scandaloase se întreba: dar ce e, domnule, acolo?
Acolo adică la Pantheon.
Taximetristul era să intre într-un stâlp, iar eu derulam pe bancheta din spate a mașinii o amintire. Șerban Foarță la lansarea cărții Foarță-n față se lamenta de muzica de la Pantheon.
Muzica?
Trebuie să existe ca întrebare, deoarece nici eu nu pot să consider houseul muzică.
Înăuntru, în primul rând, am fost privată de frumos. Am privit în jurul meu, fete, băieți, nimic frumos. M-am lăsat pe canapea ușoară încercând disperată să nu mă compromit auditiv, auzul având și el o limită.
Cine mă obligă la asemenea ieșiri?
Îmi place foarte mult să dansez, dar nu am mai dansat de la cursurile de salsa, cluburile de azi nu constituie locuri unde se dansează, ci unde fetele devin marfă, iar băieții acționari.
Mi-au trecut și altele mai rele prin cap. Am oftat și atunci am redescoperit frumusețea. Am găsit fetele frumoase și foarte bine așezate în supradimensionarea intensității sunetelor.
Este și în acest fel de viață o neliniște sufletească, iar conștientizarea cu un suflet m-a îmblânzit.
Nu pot înțelege acest suflet care mă aduce în prag de durere auditiv, dar îl tolerez și chiar încerc să mă bucur de toate neîngăduințele de gust cu care mă pricopsește vârsta.
În primul rând am fost mai mult mătase decât piele la club.

Uneori visele îndrăznețe se mută într-o clipă măsurată pe o bătaie de geană. Se schimbă locul, mintea inversează traducând închipuirea în faptă.
Într-o oră a nopții, acum o săptămână, am ieșit să cumpăr lapte, iar noaptea vaca dă lapte doar la non-stop.
Am parcat mașina peste stradă și cu un pas lipăit am traversat. M-am oprit puțin în mijlocul drumului că să nu mă lovească un pachet de țigări. Am privit pachetul, am privit șoferul care l-a aruncat pe geam.
Câteva secunde am tot privit, indecisă, cu teamă. M-am mișcat. M-am dus în direcția pachetului, l-am adunat de pe jos și l-am aruncat pe geamul mașinii la șofer în brate.
Cred că vă aparține.
Am îndrăznit mult.
Erau oameni în fața magazinului, iar eu puteam oricând să fug la mașină.
Nu am auzit să mă fi înjurat, în schimb, după ce m-am înapoiat la mașina mea, pachetul de țigări ajunsese tot în stradă.
A doua oară l-am cules de pe jos.
L-am luat cu mine pe bătăi de inimă.
Atât de sec, atât de firesc în nefiresc.
Dar am îndrăznit, mi-am îndeplinit un vis.

Într-o după amiază stăteam, într-o sală de așteptare, să fac o radiografie necesară examenului de titularizare când un afiș cu un copil mi-a atras atenția. M-am ridicat și am plecat.
Într-o după amiază mi-am făcut un test de sarcină. Am privit cele două linii încercând să văd doar una.
Într-o după amiază am anunțat că sunt însărcinată și că păstrez copilul.
Într-o după amiază mi s-a rupt apa în baie și am plecat la spital cuminte nu înainte să șterg pe jos.
Afectiv, ieri s-au întâmplat toate cele patru după-amieze.
După calendar, au trecut doi ani jumate.
Într-o dimineață, azi dimineață, o dusei pe Mara mea la grădiniță, prima ei zi de grădiniță.
O privii de la geamul secretariatului, iar după vreo jumătate de oră o educatoare o trimise pe mama Marei acasă, fetița se integrează.
La 2 ani jumate, Mara mea deja îmi dă de știre că am ajuns la punctul unde eu trebuie să-mi găsesc niște limite în relația cu ea.
Știu foarte bine că nu am nici un motiv să plâng, dar o fac, și nu în hohote, ci cu o grea apăsare acolo unde omul a dibuit că ar fi sufletul.
Într-o dimineață retrăii prea multe după amieze.

Am descoperit, în cărțile pe care le-am citit pentru Mara, următorul fapt. Copiii, până la 3 ani, nu au habar de feminin sau masculin.
Ce mă amuză puțin acum este un alt următor fapt: la 30 de ani, oamenii au habar doar de feminin și masculin.
La 30 de ani, relațiile de prietenie între genuri, feminin-masculin, se aseamănă cu schimbul valutar, cumperi sau vinzi, dar sigur pleci.
Vârsta asta, splendidă pentru femei, ezitantă pentru bărbați, nu ne permite să ne amestecăm. Interdicția stă în carne, spiritului nu-i pasă, că încă din Antichitate, Aristotel și-a dat osteneala să facă ordine și să împartă lumea în categorii.
Personal, am prieteni băieți. Cu unii am venit din copilărie, cu alții m-am cules din rodul anilor mei. Dar am acum niște semne de întrebare. L-am întrebat pe un prieten săptămâna trecută dacă își pierde timpul cu mine, am pus o asemenea întrebare, deoarece un altul, într-o săptămână și mai trecută, mi-a rezumat esența bărbatului angajat într-o relație.
Nu pierzi timp cu o femeie dacă nu se concretizează măcar cu un cearșaf transpirat. Am înțeles, am înțeles și ca om, și ca femeie, dar nu mă pot obișnui cu acest fel de a fi al vârstei.
După 30 de ani să fie doar carnea care ne mai atrage la celălalt sex? Să fie carnea un timp câștigat? Sau carnea să fie doar o potolire a secundei?
Mi-am băgat nasul, și așa foarte mic, într-un subiect prea de necuprins cu mintea, prea de netradus cu simțurile.
Trag totuși o concluzie, la 30 de ani începem să pierdem ceea ce nici nu am ajuns să câștigăm: realizarea sinelui.

Un nume nou învățat de la Vladimir de pe blog: Lucia Dem Bălăcescu

Eu uneori simt că sunt om sau îmi amintesc că sunt om. De obicei se întâmplă în ceas de seară, mi se întâmplă în această seară.
Sării puțin în trambulină cu Mara, apoi culesei, lejer, fără poftă, o prună. Prunele. Uite niște fructe nedreptățite. Niciodată nu poftesc la prune, dar atunci când le gust, întotdeauna mă surprinde pe limbă, pe papile savoarea ce mă cuprinde de la ele.
În timp ce mă lăsai sedusă de o prună, mintea mea se îndeletnici cu potolirea. Aș vrea să mă potolesc, să mă lecuiesc de isterii.
Până acum, singurul ajutor real l-am primit de la cărți, dar nu-mi pică o carte în brațe de câte ori se întâmplă să mă reîntoarcă cineva la întunericul Evului Mediu.
Am nevoie, uneori, să vină cineva să-mi dea lumină.

Mă lansez cu o afirmație.
Nu e gură de om care să nu fi rostit măcar o dată, în ofuri și în furii, următoarea propoziție: să-și vadă fiecare de viața lui.
Da.
Să-și vadă fiecare de viața proprie.
Nu.
Pentru da, fiecare gură de om are argumente.
Pentru nu, gura de om nu mai articulează.
Nu.
Să nu-și vadă fiecare de viața proprie. A-și vedea fiecare de viata proprie ar afecta și binele din notele anilor noștri.
Fiecare își vede de viața lui când oricine înșală.
Da.
Fiecare își vede de viața lui când cineva e părăsit.
Nu.
Fiecare își vede de viața lui când oricine acceptă mizeriile partenerului de viață.
Da.
Fiecare își vede de viață lui când oricine pierde o ființă dragă.
Nu.
Cu aceste exemple banale sau chiar vulgare, am împuns în lipsa de armonie a afirmației. Rămâi impasibil în miasme, rămâi impasibil în miresme. În miasme, ca și în miresme, trebuie să găsim măsura. Când o pierdem, ne cerem scuze, când scuzele nu mai ajung, ne luăm la revedere.
La revedere, oamenilor din viața mea. Eu nu sunt atât de pregătită să-mi iau la revedere, de aceea am regândit dimensiunea propoziției să-și vadă fiecare de viața lui.
Pentru ca nu-și vede fiecare de viața lui, azi dimineață, după o observație insinuantă a unei bunici, primii o chiparoasă, de la aceeași bunică, ultima din grădină, s-o pun pe birou, să-mi miroase frumos când scriu.
Îmi miroase, îmi miroase uneori bine și în suflet și minte când nu-mi văd de viața mea, ci văd lung în viața altora.

Buna ziua, am bucuria si placerea sa va anunt ca blogul dumneavoastra a fost premiat de catre MWB, in cadrul editiei Premiilor MWB, luna august 2012!
Blogul dumneavoastra a fost recomandat de catre un autor MWB, pentru valoarea, pasiunea, imaginatia, creativitatea, originalitatea si talentul de care ati dat dovada prin scrierile publicate!

Asta găsii eu azi când deschisei blogul.
Mulțumesc din suflet pentru premiu, pentru aprecieri, pentru încredere.

Cerul la mine acasă.

Foto: Bobby Miduș

Țin sub pleoapă o întâlnire, o întâlnire accident cu un fost prieten. L-am visat azi noapte. Nu mă bag la interpretarea viselor, pentru mine visele constituie doar prelungiri ale propriilor mele trăiri.
Mă miră uneori înlănțuirile de imagini din visele mele. Ziua de ieri, datorită visului, sunt sigură că mi-a răscolit niște amintiri, doar ca eu, nici ieri, nici azi nu pot recunoaște cu simțurile ce anume mi-a amintit de acel vechi prieten.
În vis, prietenul ăsta era tare necăjit.
În realitatea dimineții, eu mă regăsii nemulțumită de mine. Amintirea visului mă puse față în față cu mine într-o postură de femeie blândă. Refuz să fiu blândă în afara propriului dormitor.
Vrusei, cu o ciudă care fermenta într-o devenire, să scriu un text Zice Dunia.
Zice Dunia că toate femeile sunt niște protagoniste în telenovele, căci numai în telenovele toți bărbații iubesc aceeași femeie.
Renunțai la text din cauza furiei. O recunoscui după febrilitatea cu care vopseam ușa dormitorului.
Nu vreau să fiu iubită de foștii mei prieteni, iar blândețea asta din vis mă întoarse împotriva sinelui. Cu spatele la mine, cu o smucitură de gând mă strecurai prin felul meu de a fi și de a gândi și acceptai ceea ce cunosc.
Ieri, ceva sau cineva mi-a reamintit de acest vechi prieten, poate o melodie, poate un gest, poate o frază, iar visul meu mi-a pus sub pleoapă doar o întâlnire accident.
Nu sunt nici o Maria sau Consuela, sau Fernanda, reprezint doar o tânără femeie care și-a băgat nasul și în psihanaliză.
Mi-aș dori foarte mult să depistez ce anume, din ziua de ieri, m-a dus la acest fost prieten, ce triumf, dar ce triumf, aș intra cu mintea în Roma.