Mi-am împărțit Zanzibarul cu simțurile. Toată lumea mă întreabă printr-o neascunsă intenție de a mă descoase despre îndepărtata insulă.
Cum e?
Spune ceva.
Iar eu ezit, tac, mă ascund într-un râs care îmi sună străin în urechi.
Frumos nu a fost, căci frumos nu poate cuprinde în definiția lui splendoarea locului. Astfel, îmi așez Zanzibarul în arhiva ființei cu ochii cruciș, cu un ochi la geografie și cu un ochi la social.
Geografic nu poți să eziți în formulări. Plajele cu nisip alb și apele ca peruzeaua nici măcar nu seduc, ci doar se impun ca reprezentări venerate. Stai și privești orizontul lacom și deși te holbezi la frumusețe te simți slab de ochi și de inimă. Un ochi în plus devine o nevoie de împlinire sufletească.
De pe plaja pleci cu ciudă pe noapte. Eu așa am plecat în fiecare zi dintr-o vineri până în altă vineri, iar când am știut că i-am întors spatele definitiv, am lăcrimat.
Social, Zanzibarul e devastator. Traversând satele de pe insulă am avut ocazia de a zări în margine de drum, în ușile caselor, pe locurile de joacă sau pe locurile dintre case zeci de copii, dar nici unul nu am văzut să plângă. Oarecum, insula e sărmană de plânsul sugarilor și nenorocită de boli infecțioase.
Prea mulți copii mi-am zis, copii ai soarelui apus în fiecare zi prea devreme, la orele 19 adorm oamenii, găinile deja visează.
Caselor lor, cele mai multe de chirpici, par goale, cel puțin prima încăpere cu siguranță e goală, iar ce urmează apoi, nu cred că se poate chema dormitor, ci un loc cu pat, iar paturile sunt regești. Într-o populație cu 90% musulmani, mulți insulari practică meseria lui Isus. Somnul soarelui și paturile pregătesc pântecele femeilor pentru procreare. Apoi încep să-și trăiască viața între rugăciuni și mese.
Iar o viață a insularilor, de o ignoranță dementă, se desfășoară într-o geografie divină.
Zanzibar, Zanzibar…
Zanzibar
De la umbra gândului, asta zice Pavic că este cuvântul, o să mă pornesc și eu acum să povestesc despre Zanzibar.
O săptămână între două vineri am privit apusul pe această insulă. Pentru descrierea Zanzibarului nu ma pot sluji de adjectivul frumos, în momentul în care aș scrie frumos m-ați putea considera fără tăgadă mincinoasă.
Frumos a fost valabil două zile, apoi natura și oamenii locului s-au așezat firesc în simțurile mele. Oamenii de aici nu trăiesc în natură, ci cu natura.
Când am traversat prima dată insula, iar de pe un geam murdar de mașină retina mea forma niște imagini cu case de chirpici răsărite parcă în marginea pădurii de palmieri, în gând, într-o tăcere ascunsă în tăcere am cerut să mă înapoiez acasă.
Ce am căutat în sărăcia aceea? Oamenii pe care îi priveam s-au născut doar ca să trăiască o viață, nu viața. Care o fi rostul lor?
Și care să fie rostul nostru? Sau al francezilor care ciripesc întruna, iar în momentul în care cineva îi întreabă de unde sunt muțesc pentru prima dată într-o oră în care nu și-au amintit să tacă?
Sau italienii aferați doar datorită unei naționalități din amintire de imperiu?
Care o fi rostul oamenilor?
Cu această întrebare chinuitoare care aproape mi-a îngreunat genele sau doar un colț de geană am ajuns pe plajă.
Tăcere.
Apa, culoarea, plaja, cerul care în Zanzibar te înconjoară ca o fustă cu crinolină picioarele femeii ajung să alunge din amintire sărăcia, iar după 3 zile de umblat pe insulă, prin sate de chirpici, printr-un oraș cu clădiri negre de timp și de mizerie, sărăcia nu mai este o realitate pe care dorești s-o alungi din amintire. În câteva zile un firesc al insularilor te cuprinde și pe tine.
Da, există sărăcie și oricât de pregătit te crezi pentru ea o să te izbească de pământ la prima întâlnire, dar într-un timp prezent, susținut cumva cu povești despre sultani, oamenii din Zanzibar trăiesc fără ziua de mâine.
Iar azi e suficient să-i facă să cânte, să zâmbească, să-și continue orele dimineții, prânzului și amurgului.
În Zanzibar, Dumnezeu nu a fost generos când a creat, Dumnezeu a eșuat lingvistic, căci eu scriu cu avânt emoțional, dar nu găsesc un cuvânt potrivit care să descrie insula, dar nu mă las și îmi permit, risc o comparație, Zanzibarul este prima contopire a îndrăgostiților, e ca atunci când totul pare o unică îmbrățișare, un unic sărut, iar apoi, sleit de puteri, te ridici în cot și privești chipul iubit sorbindu-i trăsăturile în ființa ta.
Zanzibar, Zanzibar…
Poate ar trebui să mergeți să vă convingeți singuri.
Cu steluță:
Am fotografii multe, dar o să pun imagini pe blog abia după ce mi-am terminat emoțiile de turnat în cuvinte.
Text de atenționare gramaticală
CORECT:
De asemenea.
Schimb de cărți, căci Mara poate
Când urc scările de la intrarea în casă, de cele mai multe ori privesc în urmă, urmăresc cu ochi neliniștiți fetița mea care mă urmează mândră. Urcă scările fără ajutor și nici nu și-l dorește.
Mami eu pot singură, vezi, mami, vezi?
O văd, o aud.
Într-o răsuflare simt prin conștiință un gând care vrea să iasă la suprafață. Intru în casă cu mâinile libere. Mâinile libere sunt un lux pe care l-am obținut de curând; până mai ieri intrarea în casă descria o năvală de corpuri, plase, genți, chei, pantofi, telefoane, biberoane.
Mi-a crescut copila, mi-a lăsat mâinile libere, mi-a dat timp să plec de lângă ea și să-mi reiau sau să încep alte activități pentru sufletul meu.
Astfel, duminică am ajuns la Schimb de cărți după o pauză de 3 ani. Într-o cafenea din Piața Unirii, prânzul duminicii trecute a cuprins într-o istorie nescrisă a umanității și câteva suflete croite pentru lectură.
M-am așezat la masă cu niște chipuri necunoscute, pauza mea lungă neînsemnând nici un succes promis de expresia pauzele lungi și dese cheia marilor succese.
După câteva minute a venit Richie, un chip cunoscut.
S-a vorbit de cărți și am vorbit de cărți.
Am observat, în ora mâinilor mele libere, că întâlnirea la care participam trasa în emoții o reacție de potolire. Amintirea mea aducea o pomenire plină de entuziasm a acestor întâlniri, dar duminică m-a culcat, un fel de șezi la câini, afectiv. Fără entuziasm, doar o moliciune aliniată de simțuri curmată uneori de râsete, așa am regăsit întâlnirea de la Schimb de cărți.
Totuși s-a vorbit de cărți și am vorbit de cărți, iar pentru mine a însemnat răsfăț și completare la nevoile mele sufletești.
Duminică, cu sau fără entuziasm, am avut parte de o șuetă despre cărți.
Acesta a fost Schimb de cărți în noiembrie.
Zice Dunia
Ca femeie stau bine, ca om am de muncă.
Anul într-o săptămână
Anul acesta, fără ultimele zile de frunze dansante ale toamnei și fără începutul zilelor de iarnă, dacă l-aș reduce la o săptămână, aș putea să fac afirmația că am început și am sfârșit în moarte.
Luni mergeam bucuroasă spre o clinică să iau parte la nașterea nepoatei mele. Afară, în nehotărârea cerului, picau câțiva fulgi. Eu, de la geamul mașinii, mă uitam concentrată în jur. Voiam să rețin tot, nu clipa zilei de luni, ci trecutul nepoatei mele. Să-i povestesc când va fi mare emoția zilei în care ea a ajuns în brațele mamei sale. În câteva ore, de la un alt geam, ochii mei au înrămat cu lacrimi prima întâlnire. Am zărit un ghemotoc furios că fusese smuls din pântecul mamei.
Marți am ajuns să o îmbrățișez, dar în neființă, prima atingere m-a privat de suflet, doar un corp moale și sublim de bebeluș mort.
Joi, într-o seară cu vânt cald, am mers spre clinică să o văd pe bunica lui Făt Frumos. Bunica lui Făt Frumos a fost și va rămâne buni pentru oricine a cunoscut-o. Am pășit ușor în salon și m-am așezat pe scaun. I-am cuprins mâna, și cu fruntea pe pielea decrepită, m-am rugat morții.
De ce nu vii acum când prezența ta e împăcare?
De ce ai apărut marți, iar joi descrii doar o absență?
M-am ridicat în lumina adusă de cadrele medicale și am sărutat fruntea lui buni. Am plecat.
Acasă, acasă la buni, totul o aștepta, soțul, câinii, obiectele. Orice obiect din casă a rămas în așteptare, e acolo unde s-a întâmplat să rămână. Un strigăt mut, depistabil doar de suflet învăluie casa. Am încercat să-mi amintesc când am stat ultima dată la povești cu buni, mi-a scăpat data, dar învățăturile ei se învârtoșau în simțurile mele. În primul rând buni m-a învățat să stau la masă, să mănânc cu farfurie, tacâmuri, șervețele, flori și lumânări, mi-a încetinit o grabă a unui fel de a fi al generației mele de a ne hrăni pe fugă. Dar cel mai mult m-a învățat prin poveste, prin povestea frumoasă a vieții ei.
Vineri a apărut moartea.
Sâmbătă ne-am luat rămas bun de la ea.
Totuși, acasă totul o așteaptă, chiar și toți. Îmi vine greu a crede că nu o s-o mai aud niciodată, că în primăvară toate lalelele ei nu o vor mai bucura.
Anul meu într-o săptămână e acesta, naștere, moarte, boală, moarte. După fiecare moarte viața a mers mai departe, eu o duc și cu o continuare a activității pe blog, dar există momente când amintirea, când durerea mă împietrește.
Stau nemișcată și nu-mi pot aduce psihicul într-un firesc de acceptare a morții. Văd în fața ochilor pământ, viermi și uit să respir, mi-e greu să respir.
Dar starea mundană a lucrurilor e al doilea zeu după Dumnezeu, am programare la dentist.
Anul meu într-o săptămână.
Iubirea zboară, la iubire nu se dă send
În ultimii 50 de ani, omul s-a grăbit în știință. Toate domeniile de cercetare s-au dedicat confortului uman.
O grabă existențială a făcut posibilă revoluția tehnologică și științifică. Oamenii s-au grăbit să scape de aportul muncii fizice, telecomanda, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, aspiratorul sunt doar câteva exemple. În interiorul casei nu ne mai mișcăm să facem treabă, ci facem drumuri. Un drum până la mașina de spălat, un drum până la telecomandă. În rest, repaus.
Ce facem cu timpul obținut?
Care timp?
Nu am obținut timp, am pierdut timp.
Antagonismul acesta nu are împăcare. Nu mai spălam manual, dar nici timpul scutit nu-l mai avem. În graba asta, femeilor li s-au adăugat centimetri la tocuri, aici voiam să ajung.
În graba mondială a omului, femeia s-a înălțat la toc. Dacă în casă facem drumuri, afară ne deplasăm, iar deplasarea a amăgit stirpea feminină. Iluzia deplasării între A și B a mers până la rochie, a distrus eleganța și rafinamentul ținutelor feminine.
Eu mă uit la Poirot, sunt, într-un limbaj convențional, fana acestui personaj. Urmăresc intriga curioasă, dar cu plăcere și încântare mă pierd în admirația rochiilor. Personajele feminine stau în tocuri pe câmp, pe drum de țară într-un firesc care pe mine mă miră. În 2012 nu mai este firească eleganța nici la teatru sau operă.
Meditând de cele mai multe ori într-un sentiment copleșitor de rușine, de multe ori par să nu fiu îmbrăcată pentru moment, am tras această concluzie: tocurile înalte au distrus eleganța.
În tot acest proces de frământare femeiască am ajuns și la telefoanele mobile. Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.
Duduile măsoară dragostea în numărul de mesaje, îndrăgostiții ajung să măsoare inefabilul dragostei.
Magia nu se desprinde din caracterele mesajelor, cosmosul și psihicul uman nu fabrică povești de dragoste, cosmosul, psihicul și sufletul ivesc iubiri care se murmură doar în urechea iubitei, iar un aparat made in China sau oriunde în lume nu are nimic în comun cu imaterialul sufletului care se uită, cu un ochi, la lumea desăvârșită a ideilor platoniciene.
Iubirea zboară, oricât de greu ar fi să acceptați, la iubire nu se dă send.
Curs de filozofie povestită VII
Azi o să plictisesc sau o să încânt publicul acestui blog. Aveam de gând să scriu despre tocuri, care au stricat, prin centimetri, eleganța feminină și despre telefoanele mobile care au mătrășit magia iubirii.
Mă răzgândii.
O să reiau cursul de filozofie povestită, deoarece a trecut ceva vreme de la ultimul.
Am pus un punct Evului Mediu și am rămas în promisiunea Renașterii.
Renașterea
A adus o nouă imagine a omului, s-a dezvoltat o credință în valoarea omului, în Evul Mediu s-a subliniat natura păcătoasă a omului.
O personalitatea a Renașterii este Marsilio Ficino (1433-1499)
Cine nu cunoaște următoarea frază?
Cunoaște-te pe tine însăți, o, stirpe divină în veșminte omenești.
Un alt nume important, Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494) care este autorul operei Panegiric la demnitate omului.
panegiric= laudă, elogiu
Dacă în Evul Mediu punctul de pornire era Dumnezeu, în Renaștere punctul de pornire a devenit omul.
O nouă renaștere după filozofii greci. (mergeți la cursurile despre Antichitate și reluați cele câteva rânduri despre Socrate, Platon și Aristotel)
Umanismul Renașterii a fost pătruns de spiritul individualismului, o venerare a geniului. Omul a îndrăznit să fie din nou el însușiși să nu se rușineze de nimic. Dumnezeu l-a creat pe om și de dragul omului însuși.
Țelul omului- să depășească toate granițele.
În Antichitate omul trebuia să dea dovadă de liniște sufletească, de măsură, de stăpânire de sine. În Evul Mediu, Roma a decăzut și la 1417 vechiul oraș cu o populație de 1 milion de oameni mai avea doar 17 000 de locuitori.
Umanismul renascentist și-a propus să reconstruiască Roma. S-a ridicat Catedrala Sfântul Petru peste mormântul Apostolului Petru.
În timpul Renașterii a înflorit însă și antiumanismul ( procese ale vrăjitoarelor, ruguri pe care erau arși de vii oamenii).
Renașterea a dezvoltat și o nouă metodă științifică, cercetarea Naturii prin simțurile proprii ale omului.
Cercetarea Naturii trebuie să se întemeieze pe observație, pe trăire, pe experiență (metoda empirică).
Măsoară ceea ce este măsurabil, iar ceea ce nu este măsurabil, fă în așa fel ca să poată fi măsurat. Galileo Galilei
Natura a devenit ceva ce poate fi exploatat.
Știința este puterea. Bacon.
În Evul Mediu nimeni nu a pus la îndoială că pământul era centrul universului, concepția geocentrică despre lume (totul se învârte în jurul pământului).
În 1543 apare Despre mișcarea corpurilor cerești a lui Copernic.
Aici întrerup acest curs, începe să devină foarte greu, mai ales pentru filologii mei.
Va urma…
Nu se poate cu de toate
Aseară am fost la Tudor Gheorghe. Nu o să povestesc nimic despre spectacolul Nu se poate cu de toate.
Cine dorește impresii sincere și emoții puternice poate să găsească pe blogul Claudiei Gican.
Eu o să fac o mărturisire.
Lumea e mult mai frumoasă datorită lui Tudor Gheorghe, lumea mea, a ta, a lui.
România e bogată cu el, căci sinecurile o sărăcesc limpede și precis.
Nu se poate cu de toate.
Caragiale.
Tudor Gheorghe.
Dunia Tuel.
La Vest de Est, la Est de Vest
Săptămâna asta încheiată cu o oră în plus de somn, și-a numărat zilele în Timișoara și cu un festival internațional de literatură.
Miercuri, joi și vineri, la Palatul Baroc, iubitorii și curioșii de literatură au putut să asculte scriitorii lecturând și să intre în dialog cu ei.
Eu am ajuns joi și vineri. Joi seară, în lumina candelabrelor, am ascultat lectura scriitorilor Richard Swartz, Jan Koneffke, Vasile Ernu și Viorel Marineasa. Cel mai mult mi-a plăcut să ascult lectura în suedeză și germană, atunci a fost o desfătare. Deși nu înțeleg nici una din aceste limbi, mă încântă muzicalitatea pe care o descopăr în orice limbă străină mie.
Neînțelegerea conținutului fragmentelor citite de scriitori nu a însemnat o pierdere, ci o accentuare a unei stări de visare.
A urmat dialogul după lectură, întrebările.
În momentul acesta, eu, mai întotdeauna, îmi întorc mintea plecată ca un câine de stână oile. Rag la interior până, clipind, prind două cuvinte al căror sens îmi este în sfârșit cunoscut.
Joi seară a fost plin de studenți. În dreapta mea, multe studente. La dialog au început să plece. Nu i-am învinovățit. S-a vorbit despre comunism; s-a vorbit despre o durere pe care ei nu o cunosc.
Nici eu nu am experimentat comunismul, l-am cunoscut doar din cărți. Jurnalele scriitorilor noștri mi-au schimbat procesul psihic în ceea ce privește regimul comunist în care au trăit părinții mei. Nu aș putea să recomand cuiva Nicolae Steinhardt ca lectură, ci ca un experiment al durerii.
Vineri i-am ascultat pe Vladimir Arsenijvic, Philip O Ceallaigh, Daniela Rațiu și Tudor Crețu.
Pe primii doi i-am ascultat într-o atitudine de visare al celui care ascultă o arie muzicală. La Daniela Rațiu am ascultat cuminte cu bărbia în palmă. Tot timpul mi-a vâjâit în minte prezentarea lui Robert Șerban. O tânără fragilă, feminină, încă un cuvânt care îmi scapă, dar cu o mare forță narativă.
Glasul ușor zaharat al lui Robert Șerban când a prezentat-o pe Daniela Rațiu mi-a dus iar simțurile în afecțiuni deviate. De atâtea ori am senzația că femeile sunt tolerate în această lume, nu neapărat acceptate. M-am certat pentru gândul stupid. Cine ar putea să o tolereze pe Virginia Woolf? Nu, în creație nu este masculin și feminin, doar afecțiunea se mai duce pe masculin și feminin.
Pe Tudor Crețu l-am ascultat cu plăcere. Îmi place cum scrie, deși are un caracter care îmi face năsucul să se strâmbe, forța lui creatoare mi se pare bezmetică.
Tudor Crețu, scriitor, dar și director de bibliotecă, și totuși mie nu mi-a înapoiat o carte pe care i-am împrumutat-o pe fișa mea de la bibliotecă, dar ce are creativitatea cu corectitudinea.
L-am aplaudat după ce a sfârșit, i-am și zâmbit, dar cartea e tot pe obrazul meu.
La dialog nu am mai putut rămâne și am plecat tiptil, în ușoare bocănituri de tocuri.
Acesta a fost pentru mine Festivalul internațional de literatură Timișoara, Ediția I, La Vest de Est, la Est de Vest.
