Sunt bolnavă, bolnavă de prea mult suflet. De ieri mă gândesc la bolnav de prea mult suflet. Sunt convinsă, de fapt știu că este un vers al unui poet român, dar nu pot să-l numesc. Conștiința nu răspunde, ascunde. Știe cineva?
Gaudeamus 2012
Gaudeamus 2012.
Cărțile de anul acesta.
Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Noaptea de sânziene, Huliganii
Mateiu Caragiale, Craii de curte veche
Ion Minulescu, Romanțe pentru mai târziu
George Călinescu, Enigma Otiliei
Hortensia P. Bengescu, Concert din muzică de Bach
Aldous Huxley, 13 povestiri
Goethe, Faust
Rilke, Opera poetică
Danilo Kis, Grădina, cenușa
Gaston Bachelard, Dreptul de a visa
Jose Luis Sampedro, Zâmbetul etrusc
Richard Russo, Puntea suspinelor
Marilyn Monroe. Ultima zeiță
Fenomenul Pitești
… închisoarea de la Pitești.
Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o sumbră originalitate numită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului.
… victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi.
Reeducarea avea patru faze.
Prima: demascarea externă.
Deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid, spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii.
Declarațiile erau făcute verbal, sub schingiuire, trecute apoi pe hârtie.
A doua fază: demascarea internă.
Studentul schingiuit trebuia să demaște pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalți deținuți (cei care-l îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administrația închisorii: un anchetator mai binevoitor, un milițian care-i făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei.
A treia fază: demascarea morală publică.
Deținutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt, familia, Dumnezeul, soția, iubita, prietenii, pe el însuși. Trecutul fiecăruia este analizat, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putință. Tatăl să apară ca un escroc, mama ca o prostituată, despre el însuși trebuie să închipuie cele mai rafinate perversități.
A patra fază: reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui și devenind, astfel, la rândul, călău.
Tortura este cheia reușitei. De-a lungul acestor faze, confesiunile erau regulat întrerupte de torturi. De tortură nu puteai scăpa.
La Pitești s-a produs o mutație a psihismului omenesc.
În frunte cu Nikolski, comandant suprem al Securității, lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici din România a fost posibilă cu ajutorul lui Eugen Țurcanu, Popa Alexandru, zis Popa Țanu, Livinski, Mărtinuș, Nuți Pătrășcanu, Titus Leonida, Fuchs și Steier etc.
Cu steluță: tot textul l-am luat din Fenomenul Pitești al lui Virgil Ierunca. Am adaptat foarte puțin. O să mai scriu pe blog despre Eugen Țurcanu, un caz specific de patologie mintală.
De ce?
Pentru că nu avem nici un drept să uităm.
Exist pe blog. Aș vrea să fiu
De 5 ani mâzgălesc, descriu, devin, povestesc, mă confesez pe blog. În toate aceste verbe, ființa mea.
Atitudinea teatrală nu am luat-o în seamă. Fiind o ființă care mereu devine, care mereu scormonește, care caută obsesiv esența vieții, am considerat că efectele de teatru ce se desprind uneori de pe blog sunt firești.
E firesc să mă contrazic, să revin asupra unor păreri, să mă schimb. Să mă ferească Dumnezeu de suficiență.
Cu blogul, am cunoscut diverși oameni, mi-am făcut prieteni, am căpătat pizmași. Cu unii am trecut dincolo de rețeaua informatică. Am băut o ceașcă de cafea sorbindu-ne din priviri.
Am crezut eu. Mi-am dat seama apoi că ne-am căutat. Într-o prezență fizică, ochii căutau amprenta echipamentului nostru de pe calculator.
Te duci la întâlnire cu impresia unei reîntâlniri cu un vechi prieten. Saluți, zâmbești, te scuzi cu prezența în spatele unui gest, poate comanzi ceva, poate privești ceva pe geam.
Jena aceasta psihică m-a pus pe gânduri, pur și simplu am năpustit pe gândurile și simțirile mele.
M-am certat că am fost atât de nepăsătoare. A fi și a exista nu înseamnă același lucru. Exist pe blog, dar sunt la o ceașcă de cafea. Acolo este voce, mișcare convulsivă, vocabular laic, izbucniri, reacții.
Acolo sunt altcineva fără să încetez să exist.
Îmi dau seama de nepotrivire, dar eu nu m-am suspectat niciodată de grandilocvență pe blog. Eu cred că sunt și pe blog, un eu atent, pretențios, manierat. Am dat ocazii să se dea cu pietre în mine, am dat ocazii să fiu compătimită, am dat ocazii să fiu admirată, cu toate acestea, exist pe blog.
Știu.
Îmi pare rău. Aș vrea să fiu.
Autoritatea catolicismului, libertatea protestantismului și organicul ortodoxismului
Eu sunt ortodoxă.
M-am născut într-o familie de ortodocși.
Mamaie m-a învățat Înger, îngerașul meu.
La școală am învățat o brumă de religie.
La televizor am urmărit desenele Cartea cărților.
La liceu s-a întâmplat ceva.
Nu-i ascultați pe martorii lui Iehova. Adventiștii sunt sâmbetiști. Catolicii au bănci în biserici. Înmormântările ortodocșilor sunt barbare.
Am ascultat în jurul meu și am mers mai departe ca ortodoxă. La facultate, mi-am făcut prieteni baptiști și catolici.
Ieșeam la suc pe vremea aceea ortodocși, catolici, baptiști, adventiști, penticostali. Isus e unul singur.
În ani, am observat la prietenii mei ortodocși o simpatie pentru Biserica Catolică. Am primit propuneri să mergem la slujbă, căci slujbele lor sunt mult mai frumoase.
Eu nu merg nici la noi la slujbă, de ce aș merge la catolici? am întrebat.
Am rămas fidelă unei religii pe care nici măcar nu o cunosc, nici nu știu dacă îi împărtășesc învățăturile. Această neștiință a mea m-a rușinat în a prefera o altă religie. Cum să prefer ceva în detrimentul altcuiva dacă nu cunosc?
S-a nimerit să fiu româncă, s-a nimerit să mă nasc într-o familie, s-a nimerit să fiu ortodoxă. În capul meu, trebuie să mă împac cu aceste alegeri cosmice. Neîmpăcarea frânge echilibrul ființei.
Iar cartea, pentru a nu știu câta oară, m-a ajutat să înțeleg religia. Lucian Blaga, în Trilogia culturii are un capitol intitulat Spiritualități bipolare.
Cu limbajul lui pretențios și dens a reușit totuși să mă facă să înțeleg unele aspecte ale religiei.
Am înțeles pentru prima dată categoriile pe care se împart religiile.
Catolicismul preferă categoria autorității sacral-etatiste: statul, ierarhia, disciplina, supunerea, militarea pentru credință.
Protestantismul preferă categoria libertății: independența convingerilor, deliberarea, problematizarea, hotărârea, datoria, fidelitatea.
Ortodoxismul prefera categoria organicului: viața, pământul, firea.
După aceste categorii apar chiar și concepțiile despre biserică, pentru catolic, biserica e un fel de stat cu un spirit autoritar și ierarhic, preotul este închinat intereselor organizației.
Catolicul înțelege biserica ca stat universal.
Pentru protestanți, biserica este o comunitate adițională a indivizilor, atmosfera protestantă favorizând inițiativa individuală, creația originală a insului. Mediul protestant e foarte prielnic unei gândiri laice.
Ortodoxul a dezvoltat despre biserică o concepție de natură organică. Biserica e un organism, ca o unitate a totului, în care e cuprins nu numai omul, ci și viața și creatura vegetală. Individul participă la totalitatea bisericii.
La ortodocși, toți sunt vinovați pentru faptele tuturor, așa cum scrie Dostoievski în Frații Karamazov.
Cu aceste categorii, catolicul, protestantul și ortodoxul și-au edificat și concepțiile despre națiune, individ, cultură.
Dar eu mă opresc aici.
Eu sunt ortodoxă, nu am ales, dar încerc să devin în această religie ceea ce își doresc toate religiile, să fiu un om bun și drept.
Text de atenționare gramaticală
CORECT:
Aș, ai, ar ști. Un singur i.
Tu știi. Doi i.
Tu să știi. Doi i.
Deșertul tătarilor
Nu s-a întâmplat până acum să citesc o carte și să nu găsesc un personaj, o situație, fie o frază cu care să nu mă identific. Filtrez sentimentele de rațiune, o las în suspensie și mă las apoi pradă unor sentimente cu puteri hipnotice.
E o stare specială, căci nu dorm, nu sunt trează.
Dino Buzzati cu Deșertul tătarilor mi-a înlesnit calea spre această stare. Responsabil nu se face condeiul sau exprimarea pretențioasă, ci felul în care atrage atenția asupra puterii obișnuinței, asupra omului care își trăiește viața într-un singur vis.
Locotenentul Giovanni Drogo visează la faimă, la o viață eroică cu o moarte ce-l va acoperi de glorie.
În iluzia aceasta își consumă energia tinereții, virilitatea maturității și cumpătarea bătrâneții. Toată viata a pândit trâmbița care va anunța atacul tătarilor.
La un moment dat, știu că am citit o pagină cu toată atenția îndreptată spre mine. Căutam în mine obișnuințe și am suspinat cu Drogo de lipsa faimei.
Și eu stau la pândă.
Într-o nerăbdare copilărească visez la o recunoaștere, la o apreciere a muncii mele literare.
Deșertul tătarilor e o carte lecție, o învățătură pentru aceia care nu știu să-și potrivească viața după cerințele vieții actuale.
Uneori ține de supraviețuire ca să renunți la vise sau la visul pe care îl urmărești cu patos și căruia i te închini chiar și înaintea lui Dumnezeu. S-ar putea să se desprindă de aici un gând, o încuviințare de destin trist.
Fals.
Satisfacția, împlinirea ei care este fericirea se află în obișnuințe. Felul cum îți bei cafeaua, cum îți scârțâie podeaua, cum anume încui ușa, cum te așezi în fața televizorului, cum te obișnuiești să trăiești, asta e fericirea.
Îndepărtat de obișnuințe, omul simte o spaimă fără temei, iar spaima asta e suficient de convingătoare încât să te întoarcă fix de unde ai plecat.
De aceea eu pot azi, după Deșertul tătarilor, după o scrutare a vieții mele, să fac afirmația că obișnuința este cea mai pernicioasă disciplină.
Buletin de știri
Un nou buletin de știri al blogului.
Vineri, 23 noiembrie, am fost la Târgul internațional Gaudeamus. Am mers direct la doamna Ioana de la editura Univers, o doamnă distinsă și manierată ale cărei recomandări nu m-au dezamăgit.
Vineri seară am mers la Ateneu. Programul ne-a permis stări extatice pe muzica lui Johannes Brahms și Antonin Dvorak.
Dirijor: Christian Badea
Solist: Liviu Prunaru
Aș dori într-o notă scurtă să scriu puțin despre Liviu Prunaru.
S-a născut la Craiova, a început studiul viorii la 6 ani. Evoluția, liceul George Enescu, Universitatea Națională de Muzică din București, competiții naționale, premiul I la Concursul Internațional Kocian (Cehoslovacia). Perfecționare profesională la Juilliard School din New York.
În prezent, Liviu Prunaru este concertmaistrul celebrei orchestre Royal Concetgebouw Amsterdam.
Sâmbătă, 24 noiembrie am stat într-o holbare naivă în fața cancerului la Muzeul Antipa.
Sâmbătă seară am mers la Godot cafe teatru pentru piesa Marea iubire a lui Sebastian.
În 12 decembrie am bilete la Concert Johann Strauss Ensemble – Vienna Magic. Invitatul lor din acest an este Adrian Naidin, o voce de care m-am îndrăgostit în primăvară. În această dezmierdare aștept concertul de anul acesta.
Fără cuvinte, Zanzibar
Zanzibar, fără cuvinte.
Leni Caler
Textul de ieri nu s-a încheiat la punct. Am pus punct, dar ieri, toată ziua, am simțit un fel de agitație emoțională.
Am încercat să-mi amintesc ce am citit eu pe filele Jurnalului lui Mihail Sebastian în facultate. Memoria mi-a redat imaginile unei săli de seminar, ale unui profesor, dar nu mi-a înapoiat nici un conținut cu transmitere de informații.
Parca n-aș fi citit cartea, de ieri mă simt o falsificatoare de lectură. O carte citită, dar cu povestea uitată mai poate fi socotită ca luată la cunoștință?
Azi consider cartea necitită.
Ieri, după ce am stabilit un nou statut pentru Jurnal, am căutat să citesc despre Leni Caler. Am găsit material pe internet și mi-a plăcut duduia. Mi-a părut și rău de ea, dar părerea de rău ar fi bine să se citească într-o notă de empatie.
Sunt, ce e drept, capricioasă, cochetă și frivolă. Dar n-am făcut niciodată ceva numai din cochetărie, capriciu, frivolitate.
Empatia se oprește la frivol, eu niciodată nu am umblat după plăceri ușoare.
Leni Caler a fost o actriță și o cântăreață care a fascinat în perioada interbelică. Fascinația publicului s-a confirmat și prin pasiunea stârnită de Leni unor personalități ale momentului, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mihail Sebastian.
Camil Petrescu este acela care a sculptat-o intelectual, actrița având ceva al ei, dar lipsindu-i un bagaj cultural.
La bătrânețe a scris Memorii, iar paginile ei, flatante pentru ea, dar și discrete, au făcut posibilă reconstituirea unor pasiuni, confirmarea unor însușiri, gelozia lui Camil Petrescu, disperarea lui Mihail Sebastian.
La sfârșitul anilor 50, Leni Caler se exilează la Berlin.
După ce s-au scris piese pentru ea, Jocul de-a vacanța al lui Mihail Sebastian, după ce Camil Petrescu i-a dormit pe preșul ușii o noapte întreagă, după dedicații argheziene în Bilete de papagal, un ziar al epocii, Leni Caler a fost uitată într-un allegro neașteptat.
Leni Caler a fost iubită, adulată, uitată, drumul firesc al oricărei femei cochete, capricioase, frivole.
Să nu ne pară rău, am certitudinea ca Leni Caler a știu să ia toată frumusețea sufletelor care au iubit-o, iar frumusețea asta i-a alinat bătrânețea, iar ea nu a ajuns niciodată bătrână, ea doar nu a mai fost tânără.
