Citești o carte și îți place. Se face film după carte. Mergi să vezi filmul. Am mers să văd Anna Karenina.
Din carte, eu am reținut povestea de dragoste dintre Levin și Kitty și drama Annei. Sufletul unei femei spulberat într-un general de epocă țaristă. Iubirea. După film, într-un drum înapoi prin amintiri prăfuite, dosite, intense, uitate, îmi zisei că iubirea este ca și credința în Dumnezeu, crezi sau nu crezi.
Cine nu crede în ea sau nu crede că poate ajunge la ea, râde. Râsul e o altă haină a resemnării.
Există mulți resemnați în lumea asta, veselie când arunci un ochi, când îl închizi, se lasă liniștea.
Iubirea aparține cumva celor triști, celor care te privesc dintr-o nostalgie a unui curaj care i-a sfâșiat.
Mulțumesc
De vreo câteva seri adorm în gânduri împletite, caut cu obrazul în pernă o urare potrivită pentru cititorii mei.
Aseară, împletind și deșirând, am bătut genele, m-am adunat puțin în așternut și am mulțumit.
Anul acesta o să zic tuturor cititorilor mei mulțumesc.
Mulțumesc.
Cu voi știu că lumea este un loc mai bun.
Un an fără ea
Știu și eu, la fel ca toată lumea, că azi trebuia să trăim un alt sfârșit de lume. Se pare că s-a amânat totuși.
Micro, în familia mea, lumea chiar se sfârșește. Anul trecut, la ora aceasta, îmi vedeam nepoata născându-se.
Acest text se scrie doar pentru viața noastră care pare să meargă înainte. Nu pare, chiar merge, dar fără ea. Nu am uitat-o, iar azi oricât am încerca să ascundem durerea, o simțim prea tare pentru a mai putea să mascăm lipsa ei.
În februarie o să facem și un an fără ea.
Legănând un copil străin
Cred că am urmărit desăvârșirea mea greșit. Mi-am dorit faima și recunoașterea muncii mele prin mine însămi. Azi, legănând un copil străin în brațe, într-o învârtoșare de senzații, îmi dădui seama că trebuie s-o apuc pe alt drum.
Satisfacția stă în realizarea sinelui meu prin alții.
Scriu sub impulsul atâtor emoții, doresc să transmit un anumit mesaj și tare îmi este teamă să nu mă pierd în albul ecranului. Albul mă sperie acum, albul nu este pur tot timpul, albul devine uneori non, nonconștiință de sine, nebunie.
Se poate să fiu puțin de mână cu nebunia în acest moment.
Sunt câteva ore de când am fost într-un orfelinat de la Severin. Privii zâmbitoare și blândă ființa. O ființă care stă în pătuț fără jucării și se leagănă, o ființă care acceptă soarta în lipsa conștiinței de sine.
Ah! Sunt centrifugă, atât de mult mă îndepărtai de centrul convingerilor mele.
Doresc un nume muncind numai pentru mine.
Nu-mi mai doresc.
Doresc un nume muncind pentru alții. Poate aici trebuia să ajung, poate lecția asta o aveam de învățat.
Stau acum să mă gândesc ce fapte ale mele mi-au pus în palmă fericirea. Cel mai mult mi-am simțit inima când cineva mi-a spus că a citit o carte datorită mie, că a purtat o rochie datorită mie, că a ascultat Tudor Gheorghe datorită mie, că a dus un proiect până la capăt datorită mie.
Nu am venit în lumea asta pentru mine, ci pentru alții, iar eu 30 de ani am vrut să fiu pentru mine.
Eu sunt omul care suportă viețile altora cu orice risc. Pierd uneori ajutând, dar pierderea devine uneori o victorie.
A merge la orfelinate cu câteva plase aduce mult cu un Pilat. Pilat încearcă, dar nu face. Știu că simțurile mele sunt direcționate spre copii, deoarece sunt mama, dar nu le pot ignora. Aș plânge pentru toți copiii fără mame și sunt absolut convinsă că mai există mame ca mine.
Vă îndemn, vă rog, mergeți voluntari la copiii abandonați, timpul vostru poate deveni șansa de viața a unui copil.
Îmi cer scuze pentru textul neglijent, fără discurs aproape, dar nu pot să mă adun la fel de repede cât mă împrăștiai sentimental.
Ființă fără ceas
Cred în prietenie, nu cred că este o enigmă sau o incertitudine. Am prieteni buni și prieteni foarte buni.
Am avut prieteni buni și foarte buni. Am fost dezamăgită, crunt dezamăgită. Totuși, cred în prietenie, în acea atitudine plină de bunăvoință față de cineva.
Urmează să împlinesc 30 de ani și merg uneori de mână sau cap la cap cu persoane care m-au cunoscut într-o singură cifră a vârstei. Când îmi dau seama, sufletul se face simțit cu un ușor tremur interior, apoi o căldură în pântec îmi aduce mâinile căuș. Vreau cumva să protejez căldura asta, s-o rețin.
În ultimul timp, orele m-au ținut departe de o bună prietenă, iar orele adună toate frământările existenței. Chiar și cea mai bună relație de prietenie ajunge uneori la se cuvine.
Ce se cuvine și ce nu se cuvine.
În relațiile mele de prietenie se cuvine un gram de suflet. Existența, cu partea ei ticăloasă, te obligă cumva să pășești în se cuvine. Dar eu m-am pomenit furtună sentimental.
Nu-l accept pe se cuvine, se cuvine o să-mi piardă frumusețea prieteniei. Prietenia stă într-un gram de suflet disponibil, iar eu nu vreau să mă lipsesc de această disponibilitate, fără ea aș merge alături de prieteni, nu de mână cu prietenii. Iar prietenii sunt urechile Domnului, sunt oglinda mea cea mai fidelă, sunt criticii mei cei mai aspri.
Fără prieteni omul își duce traiul, își numără zilele, cu prieteni, omul își pierde ceasul ființei, iar o ființă fără ceas este o ființă a prezentului, a veseliei, a lui a fi, un a fi întru iubire.
Zice Dunia
Cine respinge cu furie și cu dispreț homosexualii să afle că homofobia ascunde ceva refulat.
Isteții trebuie să aibă habar despre ce vorbesc.
Curs de filozofie povestită VIII
Acest blog a rămas, din octombrie, într-un va urma renascentist. Cursul de filozofie povestită s-a oprit la Copernic.
Atrag atenția, cursul de azi o să fie unul cu un disconfort maxim, mai ales pentru filologii care vor și ei să înțeleagă. O să se desprindă senzații stranii.
Copernic a susținut că pământul se învârte în jurul soarelui. Ne amintim că în Evul Mediu nimeni nu a pus la îndoială că pământul era centrul universului. Concepția geocentrică despre lumea a devenit heliocentrică.
Johannes Kepler (1571-1630) arată că planetele se mișcă în orbite eliptice în jurul soarelui. Planetele se mișcă mai repede cu cât sunt mai aproape de soare și cu atât mai încet cu cât sunt mai departe.
O dată cu Kepler s-a arătat că pământul este o planetă ca toate celelalte.
Galilei ne spune că viteza pe care o are un corp se păstrează în mod constant atâta vreme cât nu intervin cauze externe care să accelereze sau să frâneze.
Analogie: schimbați viteza unui corp cu comportamentul unei persoane și reluați fraza.
Lui Isaac Newton (1642-1727) i se datorează descrierea definitivă a sistemului solar și a mișcării planetelor. A explicat CUM se mișcă planetele în jurul soarelui și DE CE.
Legea inerției.
Kepler. Fluxul și refluxul, creșterea și scăderea nivelului mării depind de o forță a lunii.
Newton. Legea gravitației universale.
Fiecare obiect atrage alt obiect cu o forță care crește cu cât obiectele sunt mai mari și care scade cu cât crește depărtarea dintre obiecte.
La nașterea sistemului solar, luna a fost proiectată cu o forță uriașă afară din orbita ei, și astfel depărtată de pământ. Această forță va acționa mai departe în veșnicie, căci luna se mișcă fără să întâmpine vreo rezistență prin spațiul vid de aer, dar în același timp, va fi atrasă de forța de gravitație a pământului.
Ambele forțe sunt constante și acționează în același timp.
Puține legi fizice sunt valabile pretutindeni în univers.
Orice corp continuă să rămână în stare de repaus sau într-o mișcare rectilinie uniformă, atâta timp cât nu e obligat să părăsească această stare datorită acțiunii unor forțe din afară. Un corp asupra căruia acționează simultan două forțe se va mișca pe o orbită elipsoidă.
Toate planetele se învârtesc pe orbite elipsoidale în jurul soarelui, și asta în baza a două mișcări diferite. ÎNTÂI mișcarea în linie dreaptă, pe care au pornit la crearea sistemului solar, și AL DOILEA rând o mișcare spre soare în baza gravitației.
Începând cu Renașterea, omul a trebuit să se obișnuiască cu gândul că trăiește pe o planetă la întâmplare în universul cosmic.
Acum teologia și știința s-au despărțit. Mai importantă ca relația cu Biserica a devenit relația personală a individului cu Dumnezeu.
În timpul Renașterii, Biblia a fost tradusă din ebraică și greacă în limbile populare.
Reformatorii epocii sunt Erasmus din Rotterdam și Martin Luther.
Martin Luther a tradus Biblia în germană și a pus temeiurile limbii germane scrise.
Omul nu obține iertarea lui Dumnezeu și eliberarea de păcate prin ritualuri bisericești. Mântuirea îi era dăruită omului cu totul gratis, numai prin credință. După Luther, omul ar fi fost anihilat prin păcatul originar și numai prin harul Domnului mai putea fi omul justificat.
Pun punct cursului de filozofie povestită de azi. Textul e lung, dar mi-a fost imposibil să-l împart.
Data viitoare o să ne întâlnim în Baroc.
Rafinamentul, pactul cu diavolul
Am de adus o acuză dragelor mele cărți. Cărțile m-au făcut prea înțelegătoare. Nu e vorba de o devenire a mea, ci de o prefacere a conștiinței.
În lectură, mintea e ca limba de șarpe, se bifurcă și urmărește binele și răul în același timp.
Fiind prezent la apariția răului, urmărindu-i evoluția, începi să înțelegi. Nu accepți răul, dar înțelegi. Cartea face și acest lucru.
Iar azi sunt prea înțelegătoare, sunt prea înțelegătoare și în iubire. Ați auzit de Atanasije Svilar?
Atanasije Svilar este un personaj al lui Milorad Pavic. Amintesc de el aici cu un episod obscur al romanului Peisaj pictat în ceai.
Într-o seară, fermecat de prezența unei femei, pierzându-se câteva secunde în ochii ei și adulmecându-i mirosul trupului, Atanasije nu are curaj să se lase la voia întâmplării, iar întâmplarea pleacă cu ceasul. Mai târziu, reîntâlnindu-se cu soția, o iubește într-o grădină întunecată, la câțiva metri de acea prezență feminină. O iubește pe soția lui ca niciodată până atunci. În acea seară l-au conceput pe fiul lor. Ani și ani, de la nașterea băiatului, Atanasije i-a urmărit încordat liniile feței. Nicicând nu a știut să-și răspundă al cui era copilul, al soției sau al celeilalte femei, al trupului care l-a purtat sau al trupului care l-a ațâțat?
Acesta este episodul cu Atanasije Svilar. Eu vă mărturisesc că mi-a plăcut femeia și am ținut cu soția.
Am fost înțelegătoare.
La taifas, cu prieteni sau prietene, povestind despre amor, sunt la fel de înțelegătoare. Infidelitatea a căpătat puteri gneseologice. Deja infidelitatea alăturată gneseologiei mă face să strâmb din nas.
Recunosc aici însă capacitatea omului de a cunoaște realități, realitatea altor caractere, frumusețea cunoașterii.
În iubire înțelegerea asta se transformă în amărăciune. În iubire e bine uneori să fim primitivi. Să ținem de partener ca fiarele de pradă. Să mimăm doar civilizația în amor și atunci putem obține o împlinire prin transferul necontrolat de afecțiune.
Dar oamenii din margine de civilizație au făcut pași, iar pași au făcut în toate acțiunile lor. Au ajuns să-și dorească rafinament, iar rafinamentul este un fel de pact cu diavolul, diavolul epocii noastre.
Cunoaște, cunoaște, cunoaște.
Iar visurile nu se mai colorează.
Leagănul
Deoarece ieri am vorbit de Leagănul lui Lucian Blaga, mă simt datoare să pun azi pe blog întreaga poezie.
Lucian Blaga – Leagănul
Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.
Pierdut – m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări?
Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și teșeau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânita azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn și poate-ntâiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit și-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.
Eram asa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de ras.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
– ca prunc.
