Cred în prietenie, nu cred că este o enigmă sau o incertitudine. Am prieteni buni și prieteni foarte buni.
Am avut prieteni buni și foarte buni. Am fost dezamăgită, crunt dezamăgită. Totuși, cred în prietenie, în acea atitudine plină de bunăvoință față de cineva.
Urmează să împlinesc 30 de ani și merg uneori de mână sau cap la cap cu persoane care m-au cunoscut într-o singură cifră a vârstei. Când îmi dau seama, sufletul se face simțit cu un ușor tremur interior, apoi o căldură în pântec îmi aduce mâinile căuș. Vreau cumva să protejez căldura asta, s-o rețin.
În ultimul timp, orele m-au ținut departe de o bună prietenă, iar orele adună toate frământările existenței. Chiar și cea mai bună relație de prietenie ajunge uneori la se cuvine.
Ce se cuvine și ce nu se cuvine.
În relațiile mele de prietenie se cuvine un gram de suflet. Existența, cu partea ei ticăloasă, te obligă cumva să pășești în se cuvine. Dar eu m-am pomenit furtună sentimental.
Nu-l accept pe se cuvine, se cuvine o să-mi piardă frumusețea prieteniei. Prietenia stă într-un gram de suflet disponibil, iar eu nu vreau să mă lipsesc de această disponibilitate, fără ea aș merge alături de prieteni, nu de mână cu prietenii. Iar prietenii sunt urechile Domnului, sunt oglinda mea cea mai fidelă, sunt criticii mei cei mai aspri.
Fără prieteni omul își duce traiul, își numără zilele, cu prieteni, omul își pierde ceasul ființei, iar o ființă fără ceas este o ființă a prezentului, a veseliei, a lui a fi, un a fi întru iubire.
Zice Dunia
Cine respinge cu furie și cu dispreț homosexualii să afle că homofobia ascunde ceva refulat.
Isteții trebuie să aibă habar despre ce vorbesc.
Curs de filozofie povestită VIII
Acest blog a rămas, din octombrie, într-un va urma renascentist. Cursul de filozofie povestită s-a oprit la Copernic.
Atrag atenția, cursul de azi o să fie unul cu un disconfort maxim, mai ales pentru filologii care vor și ei să înțeleagă. O să se desprindă senzații stranii.
Copernic a susținut că pământul se învârte în jurul soarelui. Ne amintim că în Evul Mediu nimeni nu a pus la îndoială că pământul era centrul universului. Concepția geocentrică despre lumea a devenit heliocentrică.
Johannes Kepler (1571-1630) arată că planetele se mișcă în orbite eliptice în jurul soarelui. Planetele se mișcă mai repede cu cât sunt mai aproape de soare și cu atât mai încet cu cât sunt mai departe.
O dată cu Kepler s-a arătat că pământul este o planetă ca toate celelalte.
Galilei ne spune că viteza pe care o are un corp se păstrează în mod constant atâta vreme cât nu intervin cauze externe care să accelereze sau să frâneze.
Analogie: schimbați viteza unui corp cu comportamentul unei persoane și reluați fraza.
Lui Isaac Newton (1642-1727) i se datorează descrierea definitivă a sistemului solar și a mișcării planetelor. A explicat CUM se mișcă planetele în jurul soarelui și DE CE.
Legea inerției.
Kepler. Fluxul și refluxul, creșterea și scăderea nivelului mării depind de o forță a lunii.
Newton. Legea gravitației universale.
Fiecare obiect atrage alt obiect cu o forță care crește cu cât obiectele sunt mai mari și care scade cu cât crește depărtarea dintre obiecte.
La nașterea sistemului solar, luna a fost proiectată cu o forță uriașă afară din orbita ei, și astfel depărtată de pământ. Această forță va acționa mai departe în veșnicie, căci luna se mișcă fără să întâmpine vreo rezistență prin spațiul vid de aer, dar în același timp, va fi atrasă de forța de gravitație a pământului.
Ambele forțe sunt constante și acționează în același timp.
Puține legi fizice sunt valabile pretutindeni în univers.
Orice corp continuă să rămână în stare de repaus sau într-o mișcare rectilinie uniformă, atâta timp cât nu e obligat să părăsească această stare datorită acțiunii unor forțe din afară. Un corp asupra căruia acționează simultan două forțe se va mișca pe o orbită elipsoidă.
Toate planetele se învârtesc pe orbite elipsoidale în jurul soarelui, și asta în baza a două mișcări diferite. ÎNTÂI mișcarea în linie dreaptă, pe care au pornit la crearea sistemului solar, și AL DOILEA rând o mișcare spre soare în baza gravitației.
Începând cu Renașterea, omul a trebuit să se obișnuiască cu gândul că trăiește pe o planetă la întâmplare în universul cosmic.
Acum teologia și știința s-au despărțit. Mai importantă ca relația cu Biserica a devenit relația personală a individului cu Dumnezeu.
În timpul Renașterii, Biblia a fost tradusă din ebraică și greacă în limbile populare.
Reformatorii epocii sunt Erasmus din Rotterdam și Martin Luther.
Martin Luther a tradus Biblia în germană și a pus temeiurile limbii germane scrise.
Omul nu obține iertarea lui Dumnezeu și eliberarea de păcate prin ritualuri bisericești. Mântuirea îi era dăruită omului cu totul gratis, numai prin credință. După Luther, omul ar fi fost anihilat prin păcatul originar și numai prin harul Domnului mai putea fi omul justificat.
Pun punct cursului de filozofie povestită de azi. Textul e lung, dar mi-a fost imposibil să-l împart.
Data viitoare o să ne întâlnim în Baroc.
Rafinamentul, pactul cu diavolul
Am de adus o acuză dragelor mele cărți. Cărțile m-au făcut prea înțelegătoare. Nu e vorba de o devenire a mea, ci de o prefacere a conștiinței.
În lectură, mintea e ca limba de șarpe, se bifurcă și urmărește binele și răul în același timp.
Fiind prezent la apariția răului, urmărindu-i evoluția, începi să înțelegi. Nu accepți răul, dar înțelegi. Cartea face și acest lucru.
Iar azi sunt prea înțelegătoare, sunt prea înțelegătoare și în iubire. Ați auzit de Atanasije Svilar?
Atanasije Svilar este un personaj al lui Milorad Pavic. Amintesc de el aici cu un episod obscur al romanului Peisaj pictat în ceai.
Într-o seară, fermecat de prezența unei femei, pierzându-se câteva secunde în ochii ei și adulmecându-i mirosul trupului, Atanasije nu are curaj să se lase la voia întâmplării, iar întâmplarea pleacă cu ceasul. Mai târziu, reîntâlnindu-se cu soția, o iubește într-o grădină întunecată, la câțiva metri de acea prezență feminină. O iubește pe soția lui ca niciodată până atunci. În acea seară l-au conceput pe fiul lor. Ani și ani, de la nașterea băiatului, Atanasije i-a urmărit încordat liniile feței. Nicicând nu a știut să-și răspundă al cui era copilul, al soției sau al celeilalte femei, al trupului care l-a purtat sau al trupului care l-a ațâțat?
Acesta este episodul cu Atanasije Svilar. Eu vă mărturisesc că mi-a plăcut femeia și am ținut cu soția.
Am fost înțelegătoare.
La taifas, cu prieteni sau prietene, povestind despre amor, sunt la fel de înțelegătoare. Infidelitatea a căpătat puteri gneseologice. Deja infidelitatea alăturată gneseologiei mă face să strâmb din nas.
Recunosc aici însă capacitatea omului de a cunoaște realități, realitatea altor caractere, frumusețea cunoașterii.
În iubire înțelegerea asta se transformă în amărăciune. În iubire e bine uneori să fim primitivi. Să ținem de partener ca fiarele de pradă. Să mimăm doar civilizația în amor și atunci putem obține o împlinire prin transferul necontrolat de afecțiune.
Dar oamenii din margine de civilizație au făcut pași, iar pași au făcut în toate acțiunile lor. Au ajuns să-și dorească rafinament, iar rafinamentul este un fel de pact cu diavolul, diavolul epocii noastre.
Cunoaște, cunoaște, cunoaște.
Iar visurile nu se mai colorează.
Leagănul
Deoarece ieri am vorbit de Leagănul lui Lucian Blaga, mă simt datoare să pun azi pe blog întreaga poezie.
Lucian Blaga – Leagănul
Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.
Pierdut – m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări?
Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și teșeau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânita azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn și poate-ntâiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit și-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.
Eram asa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de ras.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
– ca prunc.
Bolnavă de prea mult suflet
Sunt bolnavă, bolnavă de prea mult suflet. De ieri mă gândesc la bolnav de prea mult suflet. Sunt convinsă, de fapt știu că este un vers al unui poet român, dar nu pot să-l numesc. Conștiința nu răspunde, ascunde. Știe cineva?
Gaudeamus 2012
Gaudeamus 2012.
Cărțile de anul acesta.
Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Noaptea de sânziene, Huliganii
Mateiu Caragiale, Craii de curte veche
Ion Minulescu, Romanțe pentru mai târziu
George Călinescu, Enigma Otiliei
Hortensia P. Bengescu, Concert din muzică de Bach
Aldous Huxley, 13 povestiri
Goethe, Faust
Rilke, Opera poetică
Danilo Kis, Grădina, cenușa
Gaston Bachelard, Dreptul de a visa
Jose Luis Sampedro, Zâmbetul etrusc
Richard Russo, Puntea suspinelor
Marilyn Monroe. Ultima zeiță
Fenomenul Pitești
… închisoarea de la Pitești.
Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o sumbră originalitate numită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului.
… victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi.
Reeducarea avea patru faze.
Prima: demascarea externă.
Deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid, spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii.
Declarațiile erau făcute verbal, sub schingiuire, trecute apoi pe hârtie.
A doua fază: demascarea internă.
Studentul schingiuit trebuia să demaște pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalți deținuți (cei care-l îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administrația închisorii: un anchetator mai binevoitor, un milițian care-i făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei.
A treia fază: demascarea morală publică.
Deținutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt, familia, Dumnezeul, soția, iubita, prietenii, pe el însuși. Trecutul fiecăruia este analizat, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putință. Tatăl să apară ca un escroc, mama ca o prostituată, despre el însuși trebuie să închipuie cele mai rafinate perversități.
A patra fază: reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui și devenind, astfel, la rândul, călău.
Tortura este cheia reușitei. De-a lungul acestor faze, confesiunile erau regulat întrerupte de torturi. De tortură nu puteai scăpa.
La Pitești s-a produs o mutație a psihismului omenesc.
În frunte cu Nikolski, comandant suprem al Securității, lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici din România a fost posibilă cu ajutorul lui Eugen Țurcanu, Popa Alexandru, zis Popa Țanu, Livinski, Mărtinuș, Nuți Pătrășcanu, Titus Leonida, Fuchs și Steier etc.
Cu steluță: tot textul l-am luat din Fenomenul Pitești al lui Virgil Ierunca. Am adaptat foarte puțin. O să mai scriu pe blog despre Eugen Țurcanu, un caz specific de patologie mintală.
De ce?
Pentru că nu avem nici un drept să uităm.
Exist pe blog. Aș vrea să fiu
De 5 ani mâzgălesc, descriu, devin, povestesc, mă confesez pe blog. În toate aceste verbe, ființa mea.
Atitudinea teatrală nu am luat-o în seamă. Fiind o ființă care mereu devine, care mereu scormonește, care caută obsesiv esența vieții, am considerat că efectele de teatru ce se desprind uneori de pe blog sunt firești.
E firesc să mă contrazic, să revin asupra unor păreri, să mă schimb. Să mă ferească Dumnezeu de suficiență.
Cu blogul, am cunoscut diverși oameni, mi-am făcut prieteni, am căpătat pizmași. Cu unii am trecut dincolo de rețeaua informatică. Am băut o ceașcă de cafea sorbindu-ne din priviri.
Am crezut eu. Mi-am dat seama apoi că ne-am căutat. Într-o prezență fizică, ochii căutau amprenta echipamentului nostru de pe calculator.
Te duci la întâlnire cu impresia unei reîntâlniri cu un vechi prieten. Saluți, zâmbești, te scuzi cu prezența în spatele unui gest, poate comanzi ceva, poate privești ceva pe geam.
Jena aceasta psihică m-a pus pe gânduri, pur și simplu am năpustit pe gândurile și simțirile mele.
M-am certat că am fost atât de nepăsătoare. A fi și a exista nu înseamnă același lucru. Exist pe blog, dar sunt la o ceașcă de cafea. Acolo este voce, mișcare convulsivă, vocabular laic, izbucniri, reacții.
Acolo sunt altcineva fără să încetez să exist.
Îmi dau seama de nepotrivire, dar eu nu m-am suspectat niciodată de grandilocvență pe blog. Eu cred că sunt și pe blog, un eu atent, pretențios, manierat. Am dat ocazii să se dea cu pietre în mine, am dat ocazii să fiu compătimită, am dat ocazii să fiu admirată, cu toate acestea, exist pe blog.
Știu.
Îmi pare rău. Aș vrea să fiu.
