De cele mai multe ori, când scriu, renunț să fiu femeie, iar când observațiile mele sunt infectate de feminism mă simt datoare să specific că în secunda aceea exist doar ca femeie.
Cel mai mult îmi place să fiu om, deși conștientizez și accept diferențele feminin-masculin.
Acum o să urmeze un text scris de o femeie despre femei, despre unele femei și anume femeile sărbătorilor.
Mă întreb unde zboară gândul cititorului când rostește femeile sărbătorilor. Ca un exercițiu, vă rog s-o faceți, spuneți cu voce tare.
Mă urmăresc de mult aceste femei, le-am observat, le-am ascultat, le-am compătimit. Aseară am adormit cu gândul le ele, ultima sforțare a minții răzbită de somn a formulat următoarea propoziție: ne-am născut femei.
Pornindu-mă la scris, ne-am născut femei îmi reveni doar ca o formulare greșită. Corect este că am devenit femei.
Ne-am născut de sex feminin, iar existența noastră, partea aceea care ne păstrează în lume ca iubite și soții reprezintă pentru mine un punct de mare interes. În relațiile cu bărbații sunt femei care trăiesc cu ei și femei care supraviețuiesc cu ei. Despre femeile care supraviețuiesc o să trăncănesc acum, ce altceva poate să fie un discurs cu femei, despre femei?
Trăncăneala asta mustește însă de tristețe. E greu să stai să-ți asculți prietenele defulând după o ceartă domestică. În momentul acela, aceea care ascultă descrie atâtea niveluri de realitate. O realitate, cea a prietenei, îți pune ochi înțelegători. Ca femeie, te revolți. Ca persoană neutră te detașezi. Ca om, te ia o durere de cap. Ca suflet, pierzi albastrul cerului.
O luptă intrinsecă sfârtecă alcătuirea unui chip bonom, căci ce credulă poți să fii dacă ai impresia că relația dintre un bărbat și o femeie descrie un parteneriat!
Femeile sărbătorilor sunt toate acele femei care trăiesc prin bărbat, iar sărbătorile reprezintă evenimentele majore din viața lor. Crăciunul, Anul Nou, 1 și 8 Martie, zilele de naștere, vacanța la munte și la mare descriu evenimente ale zilelor dintr-un an, dar pentru femeile sărbătorilor constituie un simbol. Toate aceste zile, în virtutea unei vieți insipide și supuse, reprezintă imaginea lor de iubite sau soții în ochii societății. Ochii societății doar atunci le întâlnește, doar atunci cineva face un efort intelectual și le scoate din amintiri.
Pentru aceste femei, este de neiertat ca bărbații lor să se poarte necuviincios în aceste zile. Un an îi iartă, de sărbători trebuie să fie impecabili. Dacă greșesc, tocmai în aceste zile, iertarea nu e posibilă.
Timpul totuși curge, iar de iertarea lor nu se mai neliniștește nimeni. Și ele se supun, anul numără câteva sărbători.
Ah! Femeile sărbătorilor… Nu le respect, dar sufăr alături de ele. Nu vreau să le înțeleg, dar le ascult. Și uneori le împrumut felul meu de a fi și rostesc eu tot ce nu au ele curaj.
Ai avut și tu o mamă, măi nemernicule!
Un fel de concurs
De două zile citesc. Afirmație e banală prin conținut, dar memorabilă fiind scrisă. Simțind nevoia să fac o notă din această activitate înseamnă că cititul reprezintă. De două zile citesc, stau cu ochii în tavan, citesc din nou, caut în mica mea bibliotecă cărți care mă ajută să înțeleg alte cărți.
Pe o pagină a unei cărți găsii următoarele rânduri:
Deși trăiesc astăzi fără grija zilei de mâine, deci ca un privilegiat al sorții, nu știu să posed. Nu pot păstra nimic din ceea ce am și care mi-a fost oferit totdeauna fără ca eu să-mi fi dat vreo strădanie. Nu atât din risipitoare generozitate, cred, cât dintr-un fel de zgârcenie: sunt avar cu acea libertate care dispare de îndată ce ai prea mult. Cel mai mare lux a fost întotdeauna pentru mine o anume lipsă.
După ce citii, recitii, apoi revenii.
Meditai puțin cu ochii în tavan și un vierme mic sub formă de idee mușcă un gând. Așadar, fac un fel de concurs. Un fel, deoarece nu sunt sigură de interesul stârnit. Cine îmi scrie pe blog sau pe mail numele scriitorului din spatele rândurilor de mai sus va primi din biblioteca mea personală o carte, și anume Însemnări din subterană și Eternul soț de Dostoievski.
O să aștept răspunsurile până miercuri.
Azi citii Geamilia
Am primit anul trecut, în vară, de la un cititor al blogului, o carte pe care mi-o doream foarte mult. Geamilia.
Azi citii Geamilia, de Cinghiz Aitmatov.
Am amânat lectura, nu știu după ce premise. În minte mi-a stăruit o asigurare, povestea de dragoste, o întâlnire a mea cu iubirea, cu acest sentiment care se ridică dincolo de limita umană.
Recunosc că mă găsesc oarecum copleșită. Povestea de dragoste este într-adevăr frumoasă, iubirea e zbucium, e tânjală, e dor, e frământare, e nebunie. Dar dincolo de sentimentele celor care o întâmpină, pe mine mă fascină o participare, participarea cumnatului la această poveste.
Cumnatul, un băiat cu vârsta și bărbat de nevoia războiului, ia parte la iubirea care se naște între cumnata lui și un alt bărbat, iar când lumea află, familia se dezmeticește și el înțelege tot, băiatul acum bărbat nu condamna fapta, căci la ei văzuse fericirea. Reușise chiar să o pună pe hârtie într-un desen profan.
Privind mai târziu schița, sufletul lui întâlnește din nou sufletul lor, iar oamenii care își acordă timp să asculte inima nu mai cunosc decât un fel firesc de a fi, și firesc înseamnă să te simți fericit fără știința care îți spune când și cum să fii fericit.
Peisaj pictat în ceai
S-a făcut anul, dar a trecut doar o lună de când am citit Milorad Pavic, Peisaj pictat în ceai.
De lectura cărții am mai scris pe blog, dar de carte în sine nu am povestit. Sunt unele cărți pe care trebuie să le las să se așeze în mine, să permit simțurilor să se omogenizeze cumva într-o unică amintire.
Cartea asta, dar fix această carte a lui Pavic nu devine posibilă fără anumiți cititori, speciali sunt aceia care au și experimentat universul descris în roman. Urmează cei sensibili, mă încadrez și eu.
Ca o sensibilă, toată cartea am avut senzația că mă urmărește povestea, că mă pândesc personajele. Dădeam paginile și îmi ridicam capul câteva secunde doar pentru a mă asigura că într-adevăr am înaintat cu lectura nu am visat.
Ca o notă negativă, permisiunea de a lăsa cartea să se așeze firesc în mine mi-a spulberat generalul narativ. Memoria mea are doar contracții.
Atanasije Svilar la Hilandar, Atanasije Svilar în grădină cu Vitaca, peisaje pictate în ceai, culorile căpătate din plante, un soț devenit copil, pilde, pilde, pilde. Nu mai am liant. Mi-e imposibil să izbutesc o povestire cu fir narativ.
Dar cât mă poate încălzi amintirea cărții. Simt că am realizat ceva, că am înțeles altceva din suferința naționalității scriitorului.
Aceasta nu este o carte care trebuie recomandată, este o carte care se cere citită de anumiți oameni. De sensibili.
Datorez cărții, printre altele, o excursie la mănăstirea Hilandar pe muntele Athos.
2013
Să scriu ceva de 1 ianuarie 2013.
E oarecum dificil. Stomacul e greoi, mintea amorțită. Mângâiai o carte de dimineață și citii câteva rânduri.
Anul acesta o să fie anul meu.
Dunia și Paula au pornit pe același drum, și tu, și el, și ea, și voi.
2013
Am un suflet, nu vreau să-l pierd
Mi-am propus ceva pentru noul an. Nu mi-am propus niciodată nimic în noaptea dintre ani. Nu am avut așteptări sau dorințe. Am trăit doar. De mâine însă o să mărșăluiesc într-o muncă istovitoare. O să mă epuizez sufletește. O să privesc foarte adânc în mine. O să încep cu Jung și cu munca de voluntar.
Când frica unui om devine el însuși e stringentă analiza sufletului. Am un suflet, nu vreau să-l pierd, am o privire ageră, nu vreau s-o alung, am o mână întinsă, nu doresc s-o strâng în pumn.
Sunt om și îmi propun să rămân om.
La mulți ani creștinești.
Iubirea, crede și nu cerceta
Citești o carte și îți place. Se face film după carte. Mergi să vezi filmul. Am mers să văd Anna Karenina.
Din carte, eu am reținut povestea de dragoste dintre Levin și Kitty și drama Annei. Sufletul unei femei spulberat într-un general de epocă țaristă. Iubirea. După film, într-un drum înapoi prin amintiri prăfuite, dosite, intense, uitate, îmi zisei că iubirea este ca și credința în Dumnezeu, crezi sau nu crezi.
Cine nu crede în ea sau nu crede că poate ajunge la ea, râde. Râsul e o altă haină a resemnării.
Există mulți resemnați în lumea asta, veselie când arunci un ochi, când îl închizi, se lasă liniștea.
Iubirea aparține cumva celor triști, celor care te privesc dintr-o nostalgie a unui curaj care i-a sfâșiat.
Mulțumesc
De vreo câteva seri adorm în gânduri împletite, caut cu obrazul în pernă o urare potrivită pentru cititorii mei.
Aseară, împletind și deșirând, am bătut genele, m-am adunat puțin în așternut și am mulțumit.
Anul acesta o să zic tuturor cititorilor mei mulțumesc.
Mulțumesc.
Cu voi știu că lumea este un loc mai bun.
Un an fără ea
Știu și eu, la fel ca toată lumea, că azi trebuia să trăim un alt sfârșit de lume. Se pare că s-a amânat totuși.
Micro, în familia mea, lumea chiar se sfârșește. Anul trecut, la ora aceasta, îmi vedeam nepoata născându-se.
Acest text se scrie doar pentru viața noastră care pare să meargă înainte. Nu pare, chiar merge, dar fără ea. Nu am uitat-o, iar azi oricât am încerca să ascundem durerea, o simțim prea tare pentru a mai putea să mascăm lipsa ei.
În februarie o să facem și un an fără ea.
Legănând un copil străin
Cred că am urmărit desăvârșirea mea greșit. Mi-am dorit faima și recunoașterea muncii mele prin mine însămi. Azi, legănând un copil străin în brațe, într-o învârtoșare de senzații, îmi dădui seama că trebuie s-o apuc pe alt drum.
Satisfacția stă în realizarea sinelui meu prin alții.
Scriu sub impulsul atâtor emoții, doresc să transmit un anumit mesaj și tare îmi este teamă să nu mă pierd în albul ecranului. Albul mă sperie acum, albul nu este pur tot timpul, albul devine uneori non, nonconștiință de sine, nebunie.
Se poate să fiu puțin de mână cu nebunia în acest moment.
Sunt câteva ore de când am fost într-un orfelinat de la Severin. Privii zâmbitoare și blândă ființa. O ființă care stă în pătuț fără jucării și se leagănă, o ființă care acceptă soarta în lipsa conștiinței de sine.
Ah! Sunt centrifugă, atât de mult mă îndepărtai de centrul convingerilor mele.
Doresc un nume muncind numai pentru mine.
Nu-mi mai doresc.
Doresc un nume muncind pentru alții. Poate aici trebuia să ajung, poate lecția asta o aveam de învățat.
Stau acum să mă gândesc ce fapte ale mele mi-au pus în palmă fericirea. Cel mai mult mi-am simțit inima când cineva mi-a spus că a citit o carte datorită mie, că a purtat o rochie datorită mie, că a ascultat Tudor Gheorghe datorită mie, că a dus un proiect până la capăt datorită mie.
Nu am venit în lumea asta pentru mine, ci pentru alții, iar eu 30 de ani am vrut să fiu pentru mine.
Eu sunt omul care suportă viețile altora cu orice risc. Pierd uneori ajutând, dar pierderea devine uneori o victorie.
A merge la orfelinate cu câteva plase aduce mult cu un Pilat. Pilat încearcă, dar nu face. Știu că simțurile mele sunt direcționate spre copii, deoarece sunt mama, dar nu le pot ignora. Aș plânge pentru toți copiii fără mame și sunt absolut convinsă că mai există mame ca mine.
Vă îndemn, vă rog, mergeți voluntari la copiii abandonați, timpul vostru poate deveni șansa de viața a unui copil.
Îmi cer scuze pentru textul neglijent, fără discurs aproape, dar nu pot să mă adun la fel de repede cât mă împrăștiai sentimental.
