Am amânat să scriu despre Irlanda. În Irlanda am ajuns săptămâna trecută și am stat o săptămână. La întoarcere, pe drumul de la aeroport spre casă, îi povesteam surorii mele plină de emoții când m-a întrerupt.
Doar ce ajunseși din Irlanda și tu turui de atâta vreme despre ce ai citit.
Chiar asta am făcut, povesteam despre Kadare, treceam la Jung și mă răsfățam cu Mihail Sebastian. Pur și simplu nu mă puteam opri sau detașa de lecturile mele, dar atunci am tăcut.
Ca urmare a acelei observații, nu m-am putut așeza să scriu pe blog. Nu m-am așezat pe scaun, nu m-am așezat sentimental. Mă simțeam emoționată, plină de senzații care mă purtau dincolo de conștiință.
Azi sunt cumva liniștită, amintirile nu mă mai provoacă, pot scrie despre Irlanda, despre Dublin unde am stat.
Am ajuns în plin soare, iar de a doua zi a plouat în fiecare zi. Au fost zile când m-am închis în camera de hotel, dar au fost zile când am hoinărit pe străzile Dublinului. Am vizitat două muzee și galerii. Am străbătut străzile. Am ajuns într-un capăt de Irlanda ca să nu mai visez, Cliffs of Moher au devenit realitate pe căpruiul ochilor mei.
Am intrat în puburi sfioasă, dar cu capul sus. Am cerut mereu bere, iar din gura largă a paharului am observat oamenii, am savurat dansurile lor. La Temple Bar am ascultat muzică live. Ziua, pe la amiază, m-am cocoțat pe un scaun înalt de bar și am ascultat. M-am întrebat: mamă, sunt oare curajoasă?
Să fie curaj că plec în lume și mă zgâiesc la ea? Să fie curaj ăsta? O formă de curaj? Pentru mine înseamnă curaj.
M-am dus în Irlanda să îndeplinesc o dorință și o sarcină, dorința adolescentei care nu mai sunt și sarcina de a termina cartea din manuscris. Am îndeplinit și am terminat. Cartea e sfârșită.
Cel mai mult însă a contat călătoria în sine, drumul, hoinăreala pe străzi. Adun tot mai multă experiență de viața și de la Dublin simt că am pășit într-o nouă etapă. Mai mult ca niciodată încerc să înțeleg oamenii, să-i ascult, să fac din mintea mea cuibar de vultur și nu de găini.
Jung și corul de la Christ Church
De ani de zile mă întind în lectură, beletristică, filozofie, psihologie, istorie. Ieri am ajuns să aprofundez. Eram foarte adâncită în eul și sinele lui Jung. Citeam despre concepte și diferențieri când au început clopotele să bată.
Mă aflu la Dublin de marți. Hotelul meu e situat peste stradă de catedrala Christ Church. Nu m-am clintit din eu, din sine. Îmi repetam în barbă subiectul conștiinței și subiectul psihicului, eul și sinele când mi s-a părut că aud corul cântând. M-am lipit de geam cu fruntea și am ascultat. Liniște.
Câteva secunde am auzit doar zgomotul mașinilor și al semaforului din colț. Apoi corul. M-am răsucit de la geam, am tras pantalonii pe mine, am apucat paltonul și căciula, iar într-un minut piciorele mă purtau deja prin curtea catedralei. Am intrat sfioasă, bisericile mă intimidează. Un preot m-a întrebat dacă mă aflu acolo pentru slujbă. Am zis da și mi-a dat programul slujbei.
Am participat la slujbă doar pentru a asculta corul. Lumea își imaginează Raiul atunci când cerul e plin de cumulus, eu îmi explic Raiul atunci când ascult corul. Vocile acelea unite mă tulbură mult sufletește, îmi produc niște senzații pe care conștiința mea le scapă. O, Doamne, măreția Ta stă și în vocile unite ale oamenilor.
Am dat mâna cu oamenii din jurul meu, nu am habar de ce, am mers în fața preoților și am mâncat, și am băut. Un vin dulce dintr-un potir. M-am așezat la loc, am încercat să cânt și eu, dar am renunțat. Am zis amen, mi-am luat la revedere de la bătrânica de lângă mine și am ieșit afară.
Afară ploaie. Plouă în fiecare zi de când am venit, dar în fiecare zi am avut sufletul plin de soare. E cald, e tare cald la mine în suflet.
Tu ce ai făcut?
Nu știu să răspund la întrebare. M-am zgâit o vreme la această fotografie de la Centrul James Joyce din Dublin.
Într-o notă admirativă, să devenim țigani
Vorbesc mult, mă mișc mult. Mă mișc în timp ce stau, de aceea genunchii mei au făcut cunoștință cu multe palme, unele asudate care mi-au lăsat desene pe pantaloni. Piciorul descrie un ritm al sentimentelor, nu indică un anumit grad de nervozitate.
Locvacitatea și zbuciumul am reușit totuși să le controlez. De frică, am învățat să tac. În copilărie pedepseam orice mârlănie, fie cu vorba, fie cu palma. Am rupt o revistă în capul unui băiat după ce m-a tras de sân ca un soldat turc care siluia o roabă. Încet, încet, apucăturile mele au devenit amintiri. Am văzut ce pot băieții. Am văzut cum lovesc fetele în virtutea bărbăției.
De anul trecut am început să mă scutur. Mi-am aruncat tăcerea impusă. Frică continuă să-mi fie. Mi-a fost teamă când am înapoiat un gunoi aruncat de un șofer, mi-a fost teamă când am îndrăznit să-i atrag atenția unui băiat care a răspuns la telefon în timpul filmului și s-a pus la taclale.
Dar îmi calculez șansele. L-am întrebat dacă nu cumva vrea să dea în mine, deși eu știam că nu ar fi reușit.
Ceea ce vreau să spun, să dau mai departe, să îndemn e o datorie, datoria noastră, a oamenilor care ne numim oameni să nu mai acceptăm mârlănia.
Sunt absolut convinsă că suntem mulți, majoritari, dar frica, rușinea nu ne lasă să ripostăm. Nu cred că suntem o generație de sacrificiu, consider că generația noastră trebuie să devină o generație de țigani. Fac această afirmație într-o notă admirativă și respectuoasă. Un țigan nu se lasă călcat în picioare, nu pune capul jos să măsoare pământul când pe cer e gâlceavă.
Să învățăm ceva de la țigani și apoi să încercăm să-i rafinăm.
Cuvinte de vânzare
Azi vând cuvintele.
Primul târg de nuntă
Adunate de la primul meu târg de nuntă.
Felicitări, faceți ceva extraordinar! E bine că a venit cineva să facă texte.
Texte? Trebuie să le plătim și pe astea?
O impresie după primul târg, prima zi.
Majoritatea oamenilor care vin la târg sunt pe portativ?
Mă spăl pe mâini cu satisfacție
E atât de curios, citesc foarte mult despre suflet, am atâtea activități pentru suflet, iar acum, știind că va urma să scriu din nou despre suflet căutai în dicționar definiția sufletului.
Aduc sufletul din nou în față, deoarece în ultimul timp am muncit mult pentru el, dar mă simt un fel de Pilat din Pont.
Am mers la Severin la pruncii abandonați, am scris despre, am îndemnat oamenii să reflecteze la posibilitatea de a lua copii în grija lor, ieri am pășit într-un spital din Timișoara și am întrebat de copiii bolnavi de leucemie. Am dus niște jucării.
Am aflat că se vindecă 80% dintre cazurile de leucemie la copii. Nu știam. Am mulțumit și mi s-a mulțumit pentru gând. Am plecat din spital cu obrazul la pământ.
Mâinile mi-erau curate, spălate de niște jucării ale Marei mele. Cât poate fi fapta mea considerată bună?
Cât pot eu să mă amăgesc că am mers acolo doar pentru un strop de ajutor, pentru o singură rază de soare și nu pentru o satisfacție păgână a mea?
Zi de zi mă entuziasmez.
Zi de zi îmi ucid entuziasmul.
Mă suspectez în toate faptele mele. Uneori nu reușesc să-mi dau seama dacă atunci când sunt sinceră cu mine însămi sunt într-adevăr sinceră. Devine foarte greu să fiu eu, iar eu doresc foarte mult să fiu eu.
Constat că am atât de mult de lucru, iar munca e cu atât mai dificilă când, metaforic, mă găsesc în formă solidă și nu lichidă. Cu ce unelte să izbesc în mine pentru a mă modela?!
Am nevoie de oameni, de oameni care știu să cioplească în alți oameni.
Premiul
Cartea mea, premiul concursului din 5 ianuarie, o să ajungă la Sorlescu Simona.
Simona, felicitări, Dostoievski este al tău.
Răspunsul la concurs
E miercuri seară și sunt datoare un răspuns la concursul din 5 ianuarie 2013.
Răspunsul corect este Albert Camus, Fața și reversul.
Vă mulțumesc tuturor, participanți, dar și siteului Concursuri online. Pe acest site a răspuns și Angela, și vreau să știe că am ținut cont de răspunsul ei.
Înainte să premiez, mai am o rugăminte. Am nevoie de datele de contact, am primit până acum doar trei mailuri în care se găsesc informații necesare pentru a expedia o carte. Ofer răgaz până mâine, dacă nu, o să premiez unul dintre cei trei care au avut grijă să ajungă la mine toate cele necesare.
Cu mare drag, Dostoievski o să ajungă la unul dintre voi.
Text de atenționare gramaticală
CORECT:
voiam.
Recunosc, și eu greșesc adesea. Vorbesc cu vroiam și uneori scriu, dar mă corectez.
Repet, corect este: VOIAM.
