Azi este zi de citit, nu de scris. Încet, încet, încep să dezvolt o obsesie pentru biblioteca mea și mă încântă această tulburare.
Dar nu este o tulburare, nu pentru mine.
Biblioteca a devenit reazemul minții mele, fără ea, senzația aceea pe care o am uneori, uneori când simt că sfidez gravitația și mă desprind, m-ar putea provoca să urlu, urletul reprezentând o ultimă reacție de om normal.
Cărțile mă ajută să tac, cel mai important, mă ajută să fiu.
Iată femeia pe care o iubesc
Joi seară, după ce amiaza m-a păstrat istoric într-o sală de grădiniță povestind despre Mara mea, am mers la teatru, la o piesă după Camil Petrescu, Iată femeia pe care o iubesc. Din necunoscute motive regizorale, am fost rugați să poftim cinci minute în sala de la intrare unde se află garderoba.
M-am sprijinit pe un stâlp și am savurat acest răgaz. Am alungat amintirile trecutului, o sală de spital, contracții, un țipăt de copil, copilul meu, în urmă cu trei ani trăiam diferit ora șapte seara, și când personajul Bella Zadu a început să cânte, eu deja mă instalasem confortabil în ora mea prezentă. Studiam. Am privit nestingherită oamenii din jur, mulți tineri, multe perechi.
Ne-am căutat apoi locurile în sala de spectacol, iar eu am continuat să privesc. Am lăsat ochiul și pe flori și pe o singură floare. Oricât mă străduiesc în fiecare an să ignor acest Sfânt Valentin mi-e foarte clar că este imposibil. Și am început să fac deducții. În timpul spectacolului, în dreapta mea, am avut parte de un alt spectacol, dar la care nu am plătit bilet. Un cuplu, un tânăr cu o mai tânără, mi-au completat seara.
Pe tot parcursul piesei, tânărul a fost agitat, iar mai tânăra îl mângâia pe cap, așa cum fac eu cu Mara când e necăjită. Un motiv pentru neastâmpărul lui, un motiv comun cu mine s-a aflat într-un țipăt agasant al unui personaj de pe scenă, dar întreaga lui agitație se datora propriei lui neputințe. Fiind Sfântul Valentin, s-a lăsat târât de mai tânăra la teatru. În ziua aceasta, a celebrării dragostei, se lasă bărbatul puțin castrat, și deși mai tânăra savura piesa de teatru, un neîntrerupt sentiment de vinovăție o împingea să-și mângâie bărbatul și să se asigure printr-o întrebare redundantă: îți place?
Nu i-a plăcut. Eu pot să spun asta. Am dedus după ce am desprins de pe el mai multe gesturi. A comentat tot timpul piesei, uneori cu o nervozitate atât de vizibilă. A înjurat un personaj. Privea în jurul lui plictisit. O dată i-am zâmbit amuzată. M-am aplecat apoi puțin, locul meu a fost la etaj, avanlojă, și am privit în sală. Câți bărbați s-au lăsat târâți la teatru? Și de ce insistă femeile? De teatru te poți bucura de unul singur, chiar nu e necesar un partener.
Mai tânărul cu mai tânăra m-au tulburat puțin, mi-au picurat puțin gri în ziua mea atât de roz, dar m-am hotărât să-i fac personaje într-o viitoare carte a mea și m-am liniștit.
Oamenii pot să-și facă viața frumoasă, dar vor neapărat să aibă confirmarea jumătății, dar dacă nu există suflet pereche?
Dacă nu există suflet pereche, atunci judec că trebuie să existe trăiri perfecte. Cititorilor blogului meu le urez cât mai multe asemenea trăiri.
Mesagerii ploii
Când auziți Ismail la ce vă gândiți? Mulți cred eu că se gândesc la Moby Dick. Dar când auziți Ismail Kadare la ce vă gândiți?
La Albania. Ismail Kadare scoate Albania de pe harta geografică a lumii și o pune în alcătuirea sufletească a omului.
Scriitorul Kadare m-a îmbogățit cu două titluri, Generalul armatei moarte și Mesagerii ploii. Lectura cărților acestora mi-a reorganizat viziunea despre război. Pagină după pagină, războiul se curăța de eroi, de uniforme strălucitoare, de fapte eroice. În primele pagini din Mesagerii ploii am primit războiul prin problema urinei. Urina reprezintă o problemă în taberele de soldați.
Confruntarea aceasta prinde cititorul de armată într-o manieră casnică. Nevoile fiziologice și nevoile alimentației te îndepărtează de ambiții de glorie și măreție. Aici nimic nu e glorios, aici totul este joc de putere, exercitare de putere și crimă. Nu există victorie în război, doar pierdere, mai ales pierdere de vieți.
În Mesagerii ploii avem două planuri, pagini de cronică albaneză și pagini de acțiune turcă. Romanul se construiește prin confruntare, armata turcă cu armata albaneză, tradiția cu știința, crucea cu semiluna, puternicul cu cel slab.
Paranteză. Cu această lectură mi-am reamintit cine sunt ienicerii, uitasem. Ienicerii se recrutau mai întâi din prizonierii de război, apoi din copiii luați de la popoarele vasale Imperiului Otoman. Indignarea te însoțește în lectură, la fel și râsul. Condeiul se face responsabil și de contrariile emoționale. Emoțiile de pe parcursul romanului sunt inteligente. Glisezi de la o stare la alta până la împăcare. Contrariile se împacă prin acceptarea unei forțe mult mai mare. În carte, o forță este și ploaia.
Mesagerii ploii provoacă cititorul, dar eu refuz să povestesc mai mult. Sunt un cititor cuminte și las multe povești nerostite. Nu din egoism, ci din respect. Respect mințile care încă nu au citit această carte, dar intenționează.
Nu îndemn la lectură, nu urez lectură plăcută, vă confirm doar un timp petrecut inteligent și plăcut cu Ismail Kadare, cu albanezi și turci.
Joi, 14 februarie
Acum trei ani, într-o zi de duminică și nu de Sfântul Valentin, seara, a venit pe lume Mara mea. Exista deja în lumea largă Mara de Ioan Slavici.
După trei ani, chiar în această dimineață îi cântai la mulți ani înainte s-o urc în mașină și s-o duc la grădiniță. Ascultă cu obrazul lipit de al meu și cu o atât de vizibilă bucurie.
De duminica anului 2010 și până joia asta, acum când scriu, am o foarte mare satisfacție în ceea ce o privește pe fetița mea. Am devenit pentru ea și omul de încredere. Atunci când primește informații necunoscute sau i se povestește ceva nemaiauzit de ea, ochii ei se îndreaptă spre mine: așa e, mama, așa e?
Răspunsul meu e suveran, iar eu mă simt atât de mândră.
Nu știu dacă sunt o mamă bună, dar știu că mă străduiesc să cresc un copil liber, o fetiță frumoasă, nu cea mai frumoasă, o fetiță cuminte, deșteaptă, bună la suflet pentru că iubește oamenii, animalele și plantele.
Un așa copil cresc eu, o minune.
O roză și un huligan
Prin bunăvoința lui Richie, după ani de căutări, biblioteca mea are și următoarele cărți.
A face bine nu înseamnă a ajuta
Știați că în jurul vârstei de trei ani în viața copilului apare frica? Nu bau-bau, nu țiganii sau leul, ci frica, sentimentul de neliniște provocat de un pericol. Nu, nu o să urmeze o poliloghie despre frică sau copii, mă folosesc doar de vârsta lor pentru a ajunge la filantropie.
Și nu va fi nici o poliloghie despre filantropie. Folosesc tehnica silogismului, trei judecăți, printre care și o concluzie.
Concluzia: a face bine nu înseamnă a ajuta pe cineva.
Am scris pe blog de cele trei acțiuni ale mele de binefacere, donații în produse la centre de îngrijire și jucării la copiii bolnavi de leucemie. Am făcut bine, dar nu am ajutat pe nimeni cu adevărat. La asta mă gândesc eu de la prima mea încercare de a ajuta. Gândurile par prinse în clei. Simțurile și rațiunea s-au lipit, simt în loc să raționez și gândesc unde ar trebui să simt.
Centrul la care am mers se ocupă de copiii până la patru ani. Mara mea are trei. A început să-i fie frică de întuneric și să realizeze cât de mare aste lumea. Orice copil am luat în brațe, mă refer la copiii abandonați, nu mi-a permis să simt, ci să raționez. Am ținut în brațe, am legănat și sărutat un prunc într-un gând. Realitatea lui prezentă. Copiii abandonați sunt, copiii abandonați niciodată nu or să fie. În acest sunt sumbru am legănat și eu câțiva și mi-am zis că mogâldeața din brațele mele se află în cel mai fericit sunt, copiii abandonați sunt fericiți până la patru ani. După patru ani ei nu realizează că lumea e mare, ei se confruntă cu mărimea lumii. Un metru de material uman, de ființă cu conștiință sare de etapa cunoașterii în etapa acceptării. Copiii abandonați acceptă lumea mare fără să o înțeleagă. Acceptarea lor vine într-o declanșare a fricii. Frica de lumea mare în raport cu un metru de ființă. Și din acest start, plin de emoții neînțelese, de acceptări necunoscute, ne edificăm societatea.
Îmi este rușine acum de pretențiile oamenilor. Pretențiile de bun simț, de respect. Cum devine posibil respectul dintr-o neînțelegere?
Fapta mea, donația mea în produse acestor copii nu a ajutat deloc. A făcut un bine, a adus o stare de bine printr-un pampers uscat, dar fapta mea nu a ajutat la înțelegerea lumii mari. Copiilor abandonați nu le spun zilnic, lumea e mare, și până o să te poți ajuta singur în ea, te ajut eu, cum îi zic Marei atunci când se izbește de necunoscut.
Deci nu am ajutat pe nimeni, nu am ajutat nici un copil, am făcut un bine cu care mă amăgesc.
A ajuta nu stă în filantropie, a ajuta stă într-un bine făcut celuilalt și nu ție. Propriul copil nu-ți mulțumește că i-ai pus scutec curat, îți mulțumește pentru că l-ai îndrumat.
Lumea are nevoie de îndrumători, copiii abandonați au nevoie de îndrumători. Dar eu nu am ajuns încă să descopăr cât poate omul să fie de om.
Portretul unei doamne
Am citit și eu Portretul unei doamne de Henry James. Aș începe acest text cu o recomandare. Pentru aceia care doresc să facă o lectură a lui Henry James, să ia o pauză de la facebook. Îndrăzneala o datorez experienței lecturii și vine nu din faptul că trăim timpuri atât de diferite, ci se trage din condiții. Foarte exact, condiția femeii, libertatea ei și limitele ei în libertate.
Romanul Portretul unei doamne se construiește încet, la fel de încet ca o pânză de păianjen. Din această lentoare ai timp însă să savurezi.
Contrar unor păreri că este o carte în care nu se întâmplă nimic, eu susțin că se întâmplă prea multe.
Se ia o viață, viața Isabelei Archer, și mai mulți ochi, ochii personajelor care o ajută să se descopere cititorului. Avem ochi de unchi, de mătușă, de văr, de prietene, de îndrăgostiți, de soț. Ochii ei se ascund, Isabel, personajul pricipal, își lasă sufletul să devină un personaj.
Sufletul ei de femeie, o tânără femeie americancă care ajunge în Europa. O tânără care primește o moștenire, iar acestă moștenire o momește în împlinirea viselor. Călătorește prin Europa cu sentimentul bezmetic de libertate. Cu ea și prin ea, cultura Europei și cultura Americii se izbesc, se confruntă, își râd una de alta, nu se lasă învinse, dar nu avem nici un câștigător.
Cum de altfel, nici omul, european sau american nu învinge. Henry James construiește prin personajul său feminin un om care a fost, este și va fi, un om care descoperă că presupunerile, pretențiile și avântul tinereții pot fi o deziluzie.
Libertatea are o limită. Libertatea unei femei din acele timpuri avea o limită, dar și libertatea unei femei actuale are limite. A acționa nestingherit, a avea posibilitatea să acționăm după propria voință și-a dorit Isabel Archer și îmi doresc și eu în 2013. Dar putem într-adevăr să facem asta? Știți că fiecare dintre noi e oarecum schizofrenic? O sigură persoană are mai multe măști, măști create de cerințe, cerința familiei, cerința societății, cerința locului de muncă. Pentru fiecare devenim ce se așteaptă de la noi.
Isabel a devenit și ea, iar într-o zi descoperă că libertatea poate fi o capcană. În viață, scopul nu trebuie să fie libertatea, ci lecția. Fiecare are o lecție de învățat, iar libertatea devine imperativă abia când ești privat de ea.
Romanul ridică foarte multe întrebări și invită la meditație, dar cel mai mult, romanul lui Henry James învață omul secolului 21 să tacă, să asculte, să-și redescopere pudoarea, să redescopere că dicționarul are cuvântul pudoare.
Despre Cuvinte de vânzare
Ieri a trebuit să fac un text despre Cuvinte de vânzare. Am lucrat foarte încet la el, cu o durere înfiorătoare de cap. Am pierdut și documentul când jumătate era scris. M-am holbat la ecran câteva minute așteptând să apară la loc, căci nu puteam să accept că nu mai este și-mi era teribil de frică de rescrierea textului.
L-am rescris. Am păstrat conținutul, dar exprimarea nu, mi-e imposibil să găsesc aceleași nuanțe.
O să pun aici ce am scris despre munca mea în cadrul firmei și specific din nou că îmi vine foarte greu să scriu despre mine.
Cuvinte de vânzare este un mijlocitor între clienți și cuvinte.
Cuvinte de vânzare este o firmă cu un cod unic de înregistrare și un cod caen, dar scopul ei stă în nevoia oamenilor de a se exprima corect și frumos.
Ce facem mai exact aici? Spunem același lucru, dar cu alte cuvinte.
Textele pentru invitațiile de nuntă și botez nu se vor pierde în generalul industriei matrimoniale, ci se vor lucra individual pentru cuplu și pentru prunc. Ne naștem unici. Cuvinte de vânzare dorește să păstreze această însușire și la evenimentele importante din viața dumneavoastră. Căsătoria și botezul reprezintă un asemenea eveniment. Căsătoria înființează familia, pruncul aduce un nume creștin. Asemenea întâmplări importante ale vieții aduc foarte multe emoții, iar Cuvinte de vânzare tocmai de aceste reacții afective ține cont.
Unealta noastră, cuvântul, pus pe hârtie, va duce emoția dumneavoastră mai departe rudelor și prietenilor, iar Cuvinte de vânzare mijlocește această întâlnire și vă oferă prilejul de a fi mândri și nu mulțumiți de alegerile dumneavoastră.
Cu aceeași grijă pentru exprimarea frumoasă și corectă, Cuvinte de vânzare se adresează și siteurilor.
Spunem exact ceea ce doriți, dar cu alte cuvinte.
Textele de la Cuvinte de vânzare păstrează mesajul dumneavoastră, transmite ceea ce doriți, dar într-o plină armonie.
Cuvinte de vânzare îmbracă elegant unitatea de bază a vocabularului, cuvântul.
Zice Dunia
Pentru afirmația care va urma sau afirmațiile, încă nu pot să știu cum o să-mi iasă textul, pricina poate să fie vârsta, urmează 30 de ani, poate să fie lectura lui Jung și Mihail Sebastian sau poate să fie o ușoară înțelepciune.
Și de aici vin cu o mărturisire.
Orice aș face, oricât aș învăța, nu este cu putință să devin mai deșteaptă, dar mai înțeleaptă da.
Iar acum despre ceea ce voiam într-adevăr să scriu.
Este nefiresc ca un bărbat să creadă că știe ce simte și cum simte o femeie. Mi-e jenă acum și pentru Victor Hugo și pentru oricare alt scriitor care a știut ce simte femeia. Unei femei îi vine mult mai ușor să-și joace iubirea decât să și-o arate. E cabotină cu bărbatul ei și măiastră pentru ceilalți.
Tocmai ce am terminat de citit Accidentul lui Mihail Sebastian. Ce pagini ireproșabile, pline de emoție când vorbește despre chinurile unui bărbat îndrăgostit și ce pagini cuminți și imperceptibile afectiv când vorbește despre frământările unei femei!
Repet, o femeie pare îndrăgostită atunci când sentimentele sunt domoale, dar nu prea este. Fără a fi o afirmație imperativă, îndrăznesc s-o susțin prin experiență.
Compromisă de Petra
Plimbarea mea la Dublin a însemnat și zile de scris, ore de scris. Două capitole au sfârșit povestea Petrei, personajul meu feminin. Când am terminat, mi-am retras degetele de pe tastatură, am privit ecranul și neînțelegând că urmează să pun punct am revenit din nou cu mâinile pe tastatură.
Le-am retras dintr-o comandă a unei minți goale de personaje și întâmplări. Nu mai aveam nimic de zis. Am suspinat neputincioasă. Nimic, dar nimic nu mai aveam de scris. M-am împotrivit și am început o frază pe care am șters-o apoi furioasă și am închis laptopul. Nu m-am mai apropiat de atunci de manuscris, nu pot să-l mai citesc, iar săptămâna trecută, am citit următoarele rânduri în Jurnalul lui Mihail Sebastian.
Aseară mă cuprinsese brusc o adevărată panică. Îmi spuneam că poate Accidentul ăsta e o pură stupiditate. Mă întrebam dacă nu sunt în el categorice prostii, care mă vor discredita pentru totdeauna. Aveam nu îndoieli asupra cutărui sau cutărui episod (îndoieli pe care le am și le-am avut mereu), ci spaimă că în totul, de la început și până la sfârșit, întreaga carte este o gafă, un lucru nesemnificativ, care nu spune nimic, care nu tinde și nu duce la nimic, ceva inutil, ratat, mediocru. M-am întors acasă literalmente înspăimântat. N-am avut curajul nici măcar să iau cartea în mână, să o deschid. Aveam un sentiment de ireparabil. Mă simțeam compromis, descalificat. Aș fi vrut să dorm, să dorm, să dorm și să uit, să scap.
Mă simt fără scăpare, mai ales că mi-a revenit gastrita.
