Prin bunăvoința lui Richie, după ani de căutări, biblioteca mea are și următoarele cărți.
A face bine nu înseamnă a ajuta
Știați că în jurul vârstei de trei ani în viața copilului apare frica? Nu bau-bau, nu țiganii sau leul, ci frica, sentimentul de neliniște provocat de un pericol. Nu, nu o să urmeze o poliloghie despre frică sau copii, mă folosesc doar de vârsta lor pentru a ajunge la filantropie.
Și nu va fi nici o poliloghie despre filantropie. Folosesc tehnica silogismului, trei judecăți, printre care și o concluzie.
Concluzia: a face bine nu înseamnă a ajuta pe cineva.
Am scris pe blog de cele trei acțiuni ale mele de binefacere, donații în produse la centre de îngrijire și jucării la copiii bolnavi de leucemie. Am făcut bine, dar nu am ajutat pe nimeni cu adevărat. La asta mă gândesc eu de la prima mea încercare de a ajuta. Gândurile par prinse în clei. Simțurile și rațiunea s-au lipit, simt în loc să raționez și gândesc unde ar trebui să simt.
Centrul la care am mers se ocupă de copiii până la patru ani. Mara mea are trei. A început să-i fie frică de întuneric și să realizeze cât de mare aste lumea. Orice copil am luat în brațe, mă refer la copiii abandonați, nu mi-a permis să simt, ci să raționez. Am ținut în brațe, am legănat și sărutat un prunc într-un gând. Realitatea lui prezentă. Copiii abandonați sunt, copiii abandonați niciodată nu or să fie. În acest sunt sumbru am legănat și eu câțiva și mi-am zis că mogâldeața din brațele mele se află în cel mai fericit sunt, copiii abandonați sunt fericiți până la patru ani. După patru ani ei nu realizează că lumea e mare, ei se confruntă cu mărimea lumii. Un metru de material uman, de ființă cu conștiință sare de etapa cunoașterii în etapa acceptării. Copiii abandonați acceptă lumea mare fără să o înțeleagă. Acceptarea lor vine într-o declanșare a fricii. Frica de lumea mare în raport cu un metru de ființă. Și din acest start, plin de emoții neînțelese, de acceptări necunoscute, ne edificăm societatea.
Îmi este rușine acum de pretențiile oamenilor. Pretențiile de bun simț, de respect. Cum devine posibil respectul dintr-o neînțelegere?
Fapta mea, donația mea în produse acestor copii nu a ajutat deloc. A făcut un bine, a adus o stare de bine printr-un pampers uscat, dar fapta mea nu a ajutat la înțelegerea lumii mari. Copiilor abandonați nu le spun zilnic, lumea e mare, și până o să te poți ajuta singur în ea, te ajut eu, cum îi zic Marei atunci când se izbește de necunoscut.
Deci nu am ajutat pe nimeni, nu am ajutat nici un copil, am făcut un bine cu care mă amăgesc.
A ajuta nu stă în filantropie, a ajuta stă într-un bine făcut celuilalt și nu ție. Propriul copil nu-ți mulțumește că i-ai pus scutec curat, îți mulțumește pentru că l-ai îndrumat.
Lumea are nevoie de îndrumători, copiii abandonați au nevoie de îndrumători. Dar eu nu am ajuns încă să descopăr cât poate omul să fie de om.
Portretul unei doamne
Am citit și eu Portretul unei doamne de Henry James. Aș începe acest text cu o recomandare. Pentru aceia care doresc să facă o lectură a lui Henry James, să ia o pauză de la facebook. Îndrăzneala o datorez experienței lecturii și vine nu din faptul că trăim timpuri atât de diferite, ci se trage din condiții. Foarte exact, condiția femeii, libertatea ei și limitele ei în libertate.
Romanul Portretul unei doamne se construiește încet, la fel de încet ca o pânză de păianjen. Din această lentoare ai timp însă să savurezi.
Contrar unor păreri că este o carte în care nu se întâmplă nimic, eu susțin că se întâmplă prea multe.
Se ia o viață, viața Isabelei Archer, și mai mulți ochi, ochii personajelor care o ajută să se descopere cititorului. Avem ochi de unchi, de mătușă, de văr, de prietene, de îndrăgostiți, de soț. Ochii ei se ascund, Isabel, personajul pricipal, își lasă sufletul să devină un personaj.
Sufletul ei de femeie, o tânără femeie americancă care ajunge în Europa. O tânără care primește o moștenire, iar acestă moștenire o momește în împlinirea viselor. Călătorește prin Europa cu sentimentul bezmetic de libertate. Cu ea și prin ea, cultura Europei și cultura Americii se izbesc, se confruntă, își râd una de alta, nu se lasă învinse, dar nu avem nici un câștigător.
Cum de altfel, nici omul, european sau american nu învinge. Henry James construiește prin personajul său feminin un om care a fost, este și va fi, un om care descoperă că presupunerile, pretențiile și avântul tinereții pot fi o deziluzie.
Libertatea are o limită. Libertatea unei femei din acele timpuri avea o limită, dar și libertatea unei femei actuale are limite. A acționa nestingherit, a avea posibilitatea să acționăm după propria voință și-a dorit Isabel Archer și îmi doresc și eu în 2013. Dar putem într-adevăr să facem asta? Știți că fiecare dintre noi e oarecum schizofrenic? O sigură persoană are mai multe măști, măști create de cerințe, cerința familiei, cerința societății, cerința locului de muncă. Pentru fiecare devenim ce se așteaptă de la noi.
Isabel a devenit și ea, iar într-o zi descoperă că libertatea poate fi o capcană. În viață, scopul nu trebuie să fie libertatea, ci lecția. Fiecare are o lecție de învățat, iar libertatea devine imperativă abia când ești privat de ea.
Romanul ridică foarte multe întrebări și invită la meditație, dar cel mai mult, romanul lui Henry James învață omul secolului 21 să tacă, să asculte, să-și redescopere pudoarea, să redescopere că dicționarul are cuvântul pudoare.
Despre Cuvinte de vânzare
Ieri a trebuit să fac un text despre Cuvinte de vânzare. Am lucrat foarte încet la el, cu o durere înfiorătoare de cap. Am pierdut și documentul când jumătate era scris. M-am holbat la ecran câteva minute așteptând să apară la loc, căci nu puteam să accept că nu mai este și-mi era teribil de frică de rescrierea textului.
L-am rescris. Am păstrat conținutul, dar exprimarea nu, mi-e imposibil să găsesc aceleași nuanțe.
O să pun aici ce am scris despre munca mea în cadrul firmei și specific din nou că îmi vine foarte greu să scriu despre mine.
Cuvinte de vânzare este un mijlocitor între clienți și cuvinte.
Cuvinte de vânzare este o firmă cu un cod unic de înregistrare și un cod caen, dar scopul ei stă în nevoia oamenilor de a se exprima corect și frumos.
Ce facem mai exact aici? Spunem același lucru, dar cu alte cuvinte.
Textele pentru invitațiile de nuntă și botez nu se vor pierde în generalul industriei matrimoniale, ci se vor lucra individual pentru cuplu și pentru prunc. Ne naștem unici. Cuvinte de vânzare dorește să păstreze această însușire și la evenimentele importante din viața dumneavoastră. Căsătoria și botezul reprezintă un asemenea eveniment. Căsătoria înființează familia, pruncul aduce un nume creștin. Asemenea întâmplări importante ale vieții aduc foarte multe emoții, iar Cuvinte de vânzare tocmai de aceste reacții afective ține cont.
Unealta noastră, cuvântul, pus pe hârtie, va duce emoția dumneavoastră mai departe rudelor și prietenilor, iar Cuvinte de vânzare mijlocește această întâlnire și vă oferă prilejul de a fi mândri și nu mulțumiți de alegerile dumneavoastră.
Cu aceeași grijă pentru exprimarea frumoasă și corectă, Cuvinte de vânzare se adresează și siteurilor.
Spunem exact ceea ce doriți, dar cu alte cuvinte.
Textele de la Cuvinte de vânzare păstrează mesajul dumneavoastră, transmite ceea ce doriți, dar într-o plină armonie.
Cuvinte de vânzare îmbracă elegant unitatea de bază a vocabularului, cuvântul.
Zice Dunia
Pentru afirmația care va urma sau afirmațiile, încă nu pot să știu cum o să-mi iasă textul, pricina poate să fie vârsta, urmează 30 de ani, poate să fie lectura lui Jung și Mihail Sebastian sau poate să fie o ușoară înțelepciune.
Și de aici vin cu o mărturisire.
Orice aș face, oricât aș învăța, nu este cu putință să devin mai deșteaptă, dar mai înțeleaptă da.
Iar acum despre ceea ce voiam într-adevăr să scriu.
Este nefiresc ca un bărbat să creadă că știe ce simte și cum simte o femeie. Mi-e jenă acum și pentru Victor Hugo și pentru oricare alt scriitor care a știut ce simte femeia. Unei femei îi vine mult mai ușor să-și joace iubirea decât să și-o arate. E cabotină cu bărbatul ei și măiastră pentru ceilalți.
Tocmai ce am terminat de citit Accidentul lui Mihail Sebastian. Ce pagini ireproșabile, pline de emoție când vorbește despre chinurile unui bărbat îndrăgostit și ce pagini cuminți și imperceptibile afectiv când vorbește despre frământările unei femei!
Repet, o femeie pare îndrăgostită atunci când sentimentele sunt domoale, dar nu prea este. Fără a fi o afirmație imperativă, îndrăznesc s-o susțin prin experiență.
Compromisă de Petra
Plimbarea mea la Dublin a însemnat și zile de scris, ore de scris. Două capitole au sfârșit povestea Petrei, personajul meu feminin. Când am terminat, mi-am retras degetele de pe tastatură, am privit ecranul și neînțelegând că urmează să pun punct am revenit din nou cu mâinile pe tastatură.
Le-am retras dintr-o comandă a unei minți goale de personaje și întâmplări. Nu mai aveam nimic de zis. Am suspinat neputincioasă. Nimic, dar nimic nu mai aveam de scris. M-am împotrivit și am început o frază pe care am șters-o apoi furioasă și am închis laptopul. Nu m-am mai apropiat de atunci de manuscris, nu pot să-l mai citesc, iar săptămâna trecută, am citit următoarele rânduri în Jurnalul lui Mihail Sebastian.
Aseară mă cuprinsese brusc o adevărată panică. Îmi spuneam că poate Accidentul ăsta e o pură stupiditate. Mă întrebam dacă nu sunt în el categorice prostii, care mă vor discredita pentru totdeauna. Aveam nu îndoieli asupra cutărui sau cutărui episod (îndoieli pe care le am și le-am avut mereu), ci spaimă că în totul, de la început și până la sfârșit, întreaga carte este o gafă, un lucru nesemnificativ, care nu spune nimic, care nu tinde și nu duce la nimic, ceva inutil, ratat, mediocru. M-am întors acasă literalmente înspăimântat. N-am avut curajul nici măcar să iau cartea în mână, să o deschid. Aveam un sentiment de ireparabil. Mă simțeam compromis, descalificat. Aș fi vrut să dorm, să dorm, să dorm și să uit, să scap.
Mă simt fără scăpare, mai ales că mi-a revenit gastrita.
Buletin de știri
Azi, în gălăgie de mall și gâlceavă de gânduri, o să fac un nou buletin de știri. Am rămas în decembrie, iar de atunci am mai participat la evenimente care merită notate aici.
17 decembrie, Corul Madrigal la Teatrul Național Timișoara.
8 ianuarie, Poveste de iarnă după Shakespeare la Teatrul Național Timișoara
20 ianuarie, Dansuri irlandeze într-un pub la Dublin
24 ianuarie, Robert Şerban şi Tudor Creţu, în dialog despre televiziune şi poezie, la librăria Cartea de nisip
24 ianuarie, Insula de Mihail Sebastian la Teatrul Național Timișoara
28 ianuarie, Vis cu Dan Puric la Teatrul Național Timișoara
31 ianuarie, Dictando de Adrian Bodnaru. Lansare de carte la librăria Cartea de nisip
Urmează:
7 februarie, Radu Paraschivescu, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, lansare de carte la librăria Cartea de nisip.
22-24 februarie, Târgul Miresei la Cupola Romexpo, iar seara o piesă de teatru cu Marius Manole. Nu știu unde sau în care seară.
Va urma.
Marius Manole. Nu, Mihail Sebastian
În momentul în care te-ai decis să-ți faci un blog, apare grija subiectelor. Grija nu vine însă imediat, la început se aseamănă mai mult cu o eliberare de idei care te miră și pe tine. Te-ai așezat conștient să scrii și te-ai ridicat după un dezmăț al inconștientului. Senzațiile și intuițiile au luat locul gândirii și simțurilor. Ai intrat în contat cu propriul inconștient de care aveai habar, dar nu țineai seama de el.
Eu am ajuns să mă pândesc, să-mi aștept reacțiile, iar apoi să le analizez. Subiectele de pe blog mă ajută să mențin o oarecare ordine psihică. Am hotărât despre ce vreau să scriu, mă așez, formulez, citesc, recitesc și împărtășesc.
Uneori însă, totul e zadarnic. Cuvintele nu vin, nu se așază, nu cresc în propoziții sau fraze. Alteori, simți ceva ca un ferment care te împinge să crești tu însuți sensuri cuvintelor.
De zile nu mă hotărăsc în ce ordine să pun toate subiectele care îmi joacă în minte și suflet. Ienicerii lui Kadare, libertatea femeii la Henry James, teatrul, perceperea falsă despre ce înseamnă a face bine, sinuciderea după Kirilov.
Mă simt ademenită, dar nu fac nimic. Stau, mi-e lene, privesc pereții și mai încropesc câte un vis. Dar sunt hotărâtă să scriu azi măcar despre un subiect. Aleg teatrul, îl aleg pe Marius Manole.
Pe Marius Manole l-am văzut jucând În marea iubirea a lui Sebastian despre care am și scris.
Au trecut de atunci câteva luni. Am reluat Jurnalul lui Mihail Sebastian. În facultate l-am abandonat dintr-o neînțelegere intelectuală a mea. E totuși bine că s-a întâmplat așa. Din paginile Jurnalului îmi revin senzații cărora acum le pot face față. L-am cunoscut pe Mircea, pe Nae, pe Camil, pe Blecher, pe Dinu. Eu m-am educat cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Max Blecher. Nu le-aș fi făcut față în facultate fără să fiu dezamăgită, și chiar nu am de ce să fiu dezamăgită, dar atunci niciodată nu aș fi luat în seamă factorul momentului istoric.
Citind Jurnalul sub vraja interpretării lui Manole, m-am trezit într-o confuzie conștientă, dar hilară. Mihail Sebastian s-a născut la Brăila, iar mintea mea îmi trimitea imaginea lui Marius Manole. Marius Manole s-a născut la Brăila, și el. Am început imediat să râd de una singură, să râd de mine cu îngrijorare, dar și încântată. Nici o prestație, a nici unui actor nu m-a fascinat în asemenea măsură încât să amestec realitatea cu ficțiunea. Zăpăceala mea e un motiv de mândrie pentru actor, trebuie să fie, căci reprezintă un rod al muncii, o recunoaștere a talentului.
Și cu toată lenea mea, citesc Jurnalul extatică. Încă nu pot să alung imaginea lui Marius Manole, dar încet, tiptil, o fruntea lată, un început de chelie îmi dă de veste că o să fiu părăsită de actor, iar scriitorul se va așeza firesc cu imaginea peste nume.
Curs de filozofie povestită IX
La sfârșitul cursului de filozofie povestită de data trecută ne-am oprit într-o promisiune barocă. Azi ne aflăm în plin Baroc. Azi suntem în secolul XVII pe acest blog.
Barocul reprezintă epoca marilor contraste.
Exista o concepție despre lume care afirma viața, moștenirea Renașterii, și pe de altă parte, mulți s-au refugiat în cealaltă extremă, ducând o viață de negare a lumii.
În secolul al XVII-lea Europa a fost pustiită de războaie. Războiul de 30 de ani(1618-1648) este unul dintre ele, iar în acest moment istoric Franța a devenit putere dominatoare. Luptele s-au dus între protestanți și catolici, dar puterea politică a fost și ea un motiv.
Existau enorme diferențe de clase, dar s-au dezvoltat splendorile. Construcțiile Barocului erau supraîncărcate cu colțuri și unghiuri ciudat împodobite.
S-a creat teatrul modern, viața e un teatru, teatrul ajungând o imagine a vieții omului. Shakespeare a trăit cu un picior în Renaștere și cu unul în Baroc. Viața ca un vis.
În această perioadă dominată de vanitate și nebunie s-au ridicat vocile unor mari filozofi, cei mai cunoscuți raționaliști ai secolului, Descartes, Spinoza, Leibniz.
Se vorbea despre o existență sufletească sau spirituală, de aici a rezultat idealismul sau de o existență ca mărime concretă materială, materialismul.
Un nume la fel de important al epocii, Thomas Hobbes.
Nu mai era cu putință libera voință, ci se calcula orice schimbare a Naturii.
Leibniz afirma că tot ce e făcut din materie și tot ce e făcut din spirit constă în faptul că materia poate fi divizată în părți tot mai mici, dar sufletul nu se lasă împărțit nici măcar în două bucăți.
Descartes vine și se îndoiește de tot. Dar eu mă opresc aici, iar pe viitor o să revin cu sistemul filozofic al lui Descartes.
Cât de repede doriți să revin?
