Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

11. Leapșă de la Cora

De 28 feb., 2013 12 Trăiri afective ale mele , , 0

Am primit o leapșă de la Cora și am acceptat să scriu despre ea. Nu-mi amintesc când am făcut ultima dată o leapșă. O să mă găsiți oarecum ruginită, mai ales că eu trebuie să pun întrebările și tot eu să răspund.

Prima dată trebuie să-i mulțumesc Corei, mulțumirile sunt aferente acceptării lepșei. Cora, săru mâna de gând.

Imediat după, urmează să scriu 11 lucruri despre mine.
11 lucruri despre mine? Tot blogul este despre mine, dar o să încerc. O să o iau în ordine cronologică, de la prima amintire, la femeia de 30 de ani.

Primele mele cuvinte au fost caia caia uciucaia, le-am spus la 3 ani cățelei noastre de atunci. Am avut o bunică croitoreasă de care am fost atașată foarte mult și am pierdut-o destul de devreme. Am avut un câine cu 3 picioare. Am fost cu caprele pe câmp. Am furat cireșe. Am picat examenul de admitere în liceu la matematică. Am fost la olimpiadă la română. Am crezut în Făt Frumos. Am scris o carte în liceu. Urmează să plec într-o excursie prin Europa cu trenul două săptămâni. În iunie o să fiu femeia de 30 de ani.

Și cele 11 întrebări și răspunsuri.
E musai să fie 11? Dintr-o experiența a mea cu televiziunea din Timișoara, am aflat că cele mai importante întrebări sunt: cine? ce? de ce? unde? când? cum? pentru ce? O să pornesc de aici și poate mai reușesc să scot și altele.

Cine sunt?
Sunt fiică, soră, prietenă, cea mai bună prietenă, iubită, mamă, persiflantă, seducătoare. Cel mai mult sunt om și cel mai important sunt, nu am.

Ce sunt?
O oarecare căutătoare de spirit și de momente frumoase în viață.

De ce?
De ce nu? Deliciile vieții stau în greșelile vieții, iar greșelile sunt lecții din care înveți, iar eu îmi doresc să fiu o elevă eternă.

Unde am făcut toate aceste descoperiri?
În cărți, dar mai ales în oameni. Îmi place să privesc oamenii, să iau de la ei tot ce îmi pot da, iar un om de la care nu ai nimic de învățat trebuie doar salutat, nu să-ți mobilezi ființa cu el.

Când am făcut aceste descoperiri?
De-a lungul anilor.

Cum?
Am suferit, iar suferința e cea mai binevenită afecțiune.

Pentru ce?
Pentru devenire, pentru amuzament, pentru luminița din ochii mei căprui, pentru zâmbetul care e mereu pe chipul meu.

Care sunt florile mele preferate?
Florile de câmp.

Iubesc necondiționat?
Da, pe fetița mea Mara, ea e sigura privilegiată.

Căsătorită?
Nu.

Fidelă sau loială?
Loială.

Iar acum urmează să o dau mai departe la 9 persoane. Încep: anca, richie, dam, tomata cu scufiță, oana, sănuca, claudia, vladimir, bobby, andressa.  

Cu steluță:

Dam, încearcă să faci și tu puțin parte din blogosferă, fă leapșa în același stil pamfletar care te caracterizează.

Vladimir, încearcă și tu, te rog frumos.

Dracula

De 27 feb., 2013 9 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Atât de mult plouă sau stă să plouă de zile, încât mi-am amintit de Dublin. Amintirea e binevenită, căci nu terminasem episodul irlandez al vieții mele. Într-una din zile, o zi tare asemănătoare ce cea de azi, cu ploaie puternică care se simte până la oase, am vizitat Muzeul scriitorilor din Dublin.
Cu riscul de a mă face puțin de rușine, mărturisesc că eu am descoperit că Oscar Wilde, Joyce, Beckett și Swift au fost irlandezi. În această rușine am pășit în muzeu, cu o dorință imperativă de a-mi răscumpăra ignoranța. La muzeu, în loc să sufăr pentru ignoranța mea, psihicul meu a fost puternic afectat de încă o descoperire. Priveam o vitrină, o carte dintr-o vitrină, iar surescitarea mea se dovedea printr-o țopăială nevrednică de un muzeu. Îmi puneam greutatea de pe un picior pe altul, căci aveam impresia că amândouă nu pot susține mirarea mea.
Dracula a fost scrisă de Bram Stoker, scriitor irlandez?
Da, Dracula a fost scrisă de Bram Stoker, scriitor irlandez.
Obrazul îmi ardea, iar târziu, când am transformat toate aceste lacune în puncte tari, obrazul s-a roșit în timp ce râdeam de mine însămi. Râsul de sine semnifică o victorie, căci a râde de tine presupune o acceptare, iar acceptarea o anumită eliberare.

O să pun imediat și niște fotografii, fotografii prin bunăvoința lui dam, eu v-aș fi încărcat niște poze neclare.

P1020920

P1020921

P1020922

P1020923

P1020924

P1020926

Andreea Esca ARE o freză sau ESTE o freză

De 22 feb., 2013 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De câteva zile am o oarecare iritație de sine. Centrul psihicului meu s-a oprit la Andreea Esca, la părul ei.
Poporul o știe pe Andreea Esca, elevii îi pot citi numele în manualul de istorie. Bună dimineața, România, bună dimineața București.
Și freza ei.
Românul postcomunist a crescut cu freza prezentatoarei de știri. Ce nu a crescut? Părul ei. Parcă și ecranul s-a acomodat în niște centimetri.
Scriu despre Andreea Esca, despre părul ei deoarece mi-am pus o întrebare. Andreea Esca este părul ei? De ce se identifică atât de mult cu această freză?
Dacă și-ar lăsa părul să crească nu ar mai fi ea? De ce aleg oamenii, pe ce rațiuni, să se identifice într-o singură notă?
Cu judecata am înțeles că freza ei este o strategie de marketing, o imagine, aproape un personaj, dar m-am și îndoit de toate acestea. Concret, am judecat că o freză păstrată ani de zile poate să însemne și o anumită teamă. O teamă de nonidentificare. Poporul s-ar putea să închidă televizoarele la 1 Decembrie, iar Andreea Esca nu ar mai ști cine este, ea având o freză.
Fraza de mai sus nu este o răutate, o observație malițioasă, ci o reală curiozitate a mea de a înțelege de ce oamenii se pierd în propriile alegeri, alegerile devenind mai puternice ca sinele. Eul pare devorat. Iar omul care se identifică așa mult cu ceva pierde cumva liberul arbitru, pare un personaj într-un condei suveran.
Andreea Esca a pierdut firescul persoanei și s-a turnat într-un personaj fără voință. Ea trăiește după o voință a publicului inventată de ea. Și mi se pare trist, deoarece Andreea Esca este o femeie deșteaptă, iar de la dotații intelectual ai pretenții de originalitate și firesc.
Freza ei este un fel de botox, unele femei aleg să-și împietrească fața cu substanțe chimice, ea a ales să-și înghețe imaginea.
Oare ce ar descoperi la ea dacă și-ar permite o altă freză? Probabilitatea e mare să se piardă de ceea ce este, căci de ani ea a avut o freză și a devenit o freză.

Eu sunt, tu ești, el are

De 19 feb., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Azi este zi de citit, nu de scris. Încet, încet, încep să dezvolt o obsesie pentru biblioteca mea și mă încântă această tulburare.
Dar nu este o tulburare, nu pentru mine.
Biblioteca a devenit reazemul minții mele, fără ea, senzația aceea pe care o am uneori, uneori când simt că sfidez gravitația și mă desprind, m-ar putea provoca să urlu, urletul reprezentând o ultimă reacție de om normal.
Cărțile mă ajută să tac, cel mai important, mă ajută să fiu.

Iată femeia pe care o iubesc

De 18 feb., 2013 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Joi seară, după ce amiaza m-a păstrat istoric într-o sală de grădiniță povestind despre Mara mea, am mers la teatru, la o piesă după Camil Petrescu, Iată femeia pe care o iubesc. Din necunoscute motive regizorale, am fost rugați să poftim cinci minute în sala de la intrare unde se află garderoba.
M-am sprijinit pe un stâlp și am savurat acest răgaz. Am alungat amintirile trecutului, o sală de spital, contracții, un țipăt de copil, copilul meu, în urmă cu trei ani trăiam diferit ora șapte seara, și când personajul Bella Zadu a început să cânte, eu deja mă instalasem confortabil în ora mea prezentă. Studiam. Am privit nestingherită oamenii din jur, mulți tineri, multe perechi.
Ne-am căutat apoi locurile în sala de spectacol, iar eu am continuat să privesc. Am lăsat ochiul și pe flori și pe o singură floare. Oricât mă străduiesc în fiecare an să ignor acest Sfânt Valentin mi-e foarte clar că este imposibil. Și am început să fac deducții. În timpul spectacolului, în dreapta mea, am avut parte de un alt spectacol, dar la care nu am plătit bilet. Un cuplu, un tânăr cu o mai tânără, mi-au completat seara.
Pe tot parcursul piesei, tânărul a fost agitat, iar mai tânăra îl mângâia pe cap, așa cum fac eu cu Mara când e necăjită. Un motiv pentru neastâmpărul lui, un motiv comun cu mine s-a aflat într-un țipăt agasant al unui personaj de pe scenă, dar întreaga lui agitație se datora propriei lui neputințe. Fiind Sfântul Valentin, s-a lăsat târât de mai tânăra la teatru. În ziua aceasta, a celebrării dragostei, se lasă bărbatul puțin castrat, și deși mai tânăra savura piesa de teatru, un neîntrerupt sentiment de vinovăție o împingea să-și mângâie bărbatul și să se asigure printr-o întrebare redundantă: îți place?
Nu i-a plăcut. Eu pot să spun asta. Am dedus după ce am desprins de pe el mai multe gesturi. A comentat tot timpul piesei, uneori cu o nervozitate atât de vizibilă. A înjurat un personaj. Privea în jurul lui plictisit. O dată i-am zâmbit amuzată. M-am aplecat apoi puțin, locul meu a fost la etaj, avanlojă, și am privit în sală. Câți bărbați s-au lăsat târâți la teatru? Și de ce insistă femeile? De teatru te poți bucura de unul singur, chiar nu e necesar un partener.
Mai tânărul cu mai tânăra m-au tulburat puțin, mi-au picurat puțin gri în ziua mea atât de roz, dar m-am hotărât să-i fac personaje într-o viitoare carte a mea și m-am liniștit.
Oamenii pot să-și facă viața frumoasă, dar vor neapărat să aibă confirmarea jumătății, dar dacă nu există suflet pereche?
Dacă nu există suflet pereche, atunci judec că trebuie să existe trăiri perfecte. Cititorilor blogului meu le urez cât mai multe asemenea trăiri.

Mesagerii ploii

De 15 feb., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Când auziți Ismail la ce vă gândiți? Mulți cred eu că se gândesc la Moby Dick. Dar când auziți Ismail Kadare la ce vă gândiți?
La Albania. Ismail Kadare scoate Albania de pe harta geografică a lumii și o pune în alcătuirea sufletească a omului.
Scriitorul Kadare m-a îmbogățit cu două titluri, Generalul armatei moarte și Mesagerii ploii. Lectura cărților acestora mi-a reorganizat viziunea despre război. Pagină după pagină, războiul se curăța de eroi, de uniforme strălucitoare, de fapte eroice. În primele pagini din Mesagerii ploii am primit războiul prin problema urinei. Urina reprezintă o problemă în taberele de soldați.
Confruntarea aceasta prinde cititorul de armată într-o manieră casnică. Nevoile fiziologice și nevoile alimentației te îndepărtează de ambiții de glorie și măreție. Aici nimic nu e glorios, aici totul este joc de putere, exercitare de putere și crimă. Nu există victorie în război, doar pierdere, mai ales pierdere de vieți.
În Mesagerii ploii avem două planuri, pagini de cronică albaneză și pagini de acțiune turcă. Romanul se construiește prin confruntare, armata turcă cu armata albaneză, tradiția cu știința, crucea cu semiluna, puternicul cu cel slab.
Paranteză. Cu această lectură mi-am reamintit cine sunt ienicerii, uitasem. Ienicerii se recrutau mai întâi din prizonierii de război, apoi din copiii luați de la popoarele vasale Imperiului Otoman. Indignarea te însoțește în lectură, la fel și râsul. Condeiul se face responsabil și de contrariile emoționale. Emoțiile de pe parcursul romanului sunt inteligente. Glisezi de la o stare la alta până la împăcare. Contrariile se împacă prin acceptarea unei forțe mult mai mare. În carte, o forță este și ploaia.
Mesagerii ploii provoacă cititorul, dar eu refuz să povestesc mai mult. Sunt un cititor cuminte și las multe povești nerostite. Nu din egoism, ci din respect. Respect mințile care încă nu au citit această carte, dar intenționează.
Nu îndemn la lectură, nu urez lectură plăcută, vă confirm doar un timp petrecut inteligent și plăcut cu Ismail Kadare, cu albanezi și turci.

Joi, 14 februarie

De 14 feb., 2013 9 Trăiri afective ale mele , , , 0

Acum trei ani, într-o zi de duminică și nu de Sfântul Valentin, seara, a venit pe lume Mara mea. Exista deja în lumea largă Mara de Ioan Slavici.
După trei ani, chiar în această dimineață îi cântai la mulți ani înainte s-o urc în mașină și s-o duc la grădiniță. Ascultă cu obrazul lipit de al meu și cu o atât de vizibilă bucurie.
De duminica anului 2010 și până joia asta, acum când scriu, am o foarte mare satisfacție în ceea ce o privește pe fetița mea. Am devenit pentru ea și omul de încredere. Atunci când primește informații necunoscute sau i se povestește ceva nemaiauzit de ea, ochii ei se îndreaptă spre mine: așa e, mama, așa e?
Răspunsul meu e suveran, iar eu mă simt atât de mândră.
Nu știu dacă sunt o mamă bună, dar știu că mă străduiesc să cresc un copil liber, o fetiță frumoasă, nu cea mai frumoasă, o fetiță cuminte, deșteaptă, bună la suflet pentru că iubește oamenii, animalele și plantele.
Un așa copil cresc eu, o minune.

A face bine nu înseamnă a ajuta

De 11 feb., 2013 17 Trăiri afective ale mele , , , , 1

Știați că în jurul vârstei de trei ani în viața copilului apare frica? Nu bau-bau, nu țiganii sau leul, ci frica, sentimentul de neliniște provocat de un pericol. Nu, nu o să urmeze o poliloghie despre frică sau copii, mă folosesc doar de vârsta lor pentru a ajunge la filantropie.
Și nu va fi nici o poliloghie despre filantropie. Folosesc tehnica silogismului, trei judecăți, printre care și o concluzie.
Concluzia: a face bine nu înseamnă a ajuta pe cineva.
Am scris pe blog de cele trei acțiuni ale mele de binefacere, donații în produse la centre de îngrijire și jucării la copiii bolnavi de leucemie. Am făcut bine, dar nu am ajutat pe nimeni cu adevărat. La asta mă gândesc eu de la prima mea încercare de a ajuta. Gândurile par prinse în clei. Simțurile și rațiunea s-au lipit, simt în loc să raționez și gândesc unde ar trebui să simt.
Centrul la care am mers se ocupă de copiii până la patru ani. Mara mea are trei. A început să-i fie frică de întuneric și să realizeze cât de mare aste lumea. Orice copil am luat în brațe, mă refer la copiii abandonați, nu mi-a permis să simt, ci să raționez. Am ținut în brațe, am legănat și sărutat un prunc într-un gând. Realitatea lui prezentă. Copiii abandonați sunt, copiii abandonați niciodată nu or să fie. În acest sunt sumbru am legănat și eu câțiva și mi-am zis că mogâldeața din brațele mele se află în cel mai fericit sunt, copiii abandonați sunt fericiți până la patru ani. După patru ani ei nu realizează că lumea e mare, ei se confruntă cu mărimea lumii. Un metru de material uman, de ființă cu conștiință sare de etapa cunoașterii în etapa acceptării. Copiii abandonați acceptă lumea mare fără să o înțeleagă. Acceptarea lor vine într-o declanșare a fricii. Frica de lumea mare în raport cu un metru de ființă. Și din acest start, plin de emoții neînțelese, de acceptări necunoscute, ne edificăm societatea.
Îmi este rușine acum de pretențiile oamenilor. Pretențiile de bun simț, de respect. Cum devine posibil respectul dintr-o neînțelegere?
Fapta mea, donația mea în produse acestor copii nu a ajutat deloc. A făcut un bine, a adus o stare de bine printr-un pampers uscat, dar fapta mea nu a ajutat la înțelegerea lumii mari. Copiilor abandonați nu le spun zilnic, lumea e mare, și până o să te poți ajuta singur în ea, te ajut eu, cum îi zic Marei atunci când se izbește de necunoscut.
Deci nu am ajutat pe nimeni, nu am ajutat nici un copil, am făcut un bine cu care mă amăgesc.
A ajuta nu stă în filantropie, a ajuta stă într-un bine făcut celuilalt și nu ție. Propriul copil nu-ți mulțumește că i-ai pus scutec curat, îți mulțumește pentru că l-ai îndrumat.
Lumea are nevoie de îndrumători, copiii abandonați au nevoie de îndrumători. Dar eu nu am ajuns încă să descopăr cât poate omul să fie de om.