E o zi azi, așteptată sau neașteptată, 8 Martie nu trece fără agitație, iar agitația e în masă, nu ferește nici credincioșii, nici necredincioșii.
La radio se vorbește despre mame și despre femei, probabil și la televizor, facebookul este în floare, cimitirele înfloresc. Au și morții ziua lor, dar mamele, bunicile și nepoatele pierdute devin mai prezente azi tocmai prin absență. 8 Martie are un drum care duce și la cimitir, nu vă feriți de el. Drumul ăsta nu împiedică cochetăria femeilor de azi.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
…
Asta spune Nichita.
Eu recomand fetelor ca tocmai acum să profite de orbirea bărbaților. Ziua de azi să le aparțină exclusiv, de la gând, la gleznă, la așteptări. Femeile să nu șchiopăteze azi după atenția bărbaților, ci să se dedice felului lor feminin de a fi, să simtă, să intuiască, să se emoționeze și poate în umbrele nopții să atingă și bărbatul.
Iar dacă 8 Martie e ziua femeii, de ce să se aștepte ceva de la bărbați?
Tocmai acum, tocmai acum.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu
Există pe blogul meu teme care revin, revin cu mine și pentru unii cititori. Pentru alții pot părea doar niște chestiuni despre care notez în acest an de grație. Într-o singură notă, dar cu diferite formulări, am scris despre procentul ființei umane de împrumut. Omul împrumută și se împrumută. Schimbul se face cu acțiuni, dar și cu vorbe.
Cât sunt eu și cât sunt tu?
Cât sunt eu în relația cu prietenii, cât sunt eu în relația cu iubitul. Când se retrage eul pentru a face loc persoanei a doua singular și plural? Tot acest proces mi se pare fascinant și am încercat foarte mult să înțeleg. L-am citit pe Jung pentru o mai bună înțelegere. Mi-am zis că Jung a cunoscut fericirea. Am presupus că Jung a fost fericit după niște calcule care adună pretenții de viața, pretenția lui imperativ a fost cunoașterea psihicului. Și l-a cunoscut atât cât se poate, mintea omului e oricum asemenea foilor de ceapă, când zici că ai ajuns la lujer, dai peste o inflorescență. Dar Jung a mirosit multe dintre florile minții.
Dar să plec din această comparație. L-am citit pe Jung, ceva din Jung, ceva am și înțeles. Știu acum diferența dintre eu și sine, știu acum că fiecare persoană în parte este puțin schizofrenică. Măștile pe care le schimbă omul pe durata unei zi, serviciu, societate, prieteni, familie poartă numele de persona și constituie dovada că fiecare dintre noi suntem schizofrenici.
Toate astea nu m-au ajutat însă să aprofundez împrumutul ființei. Cu experiența mea de viață, am constatat împrumuturile mele și ale celor din jurul meu. La început le-am condamnat, chiar m-am rușinat de ele, apoi le-am acceptat ca firești. În acest firesc m-am întrebat care este limita. Cât să iau? Cât să dau? Cât este echilibristică în acest proces și unde anume trebuie trasă o linie?
Am avut în ultimul timp senzația că toate aceste împrumuturi se așază foarte bine în mine. Strat peste strat mi-am crescut ființa, iar acum zăresc în sfârșit o imagine a mea completă. Fără a fi desăvârșită, imaginea mă mulțumește. Oamenii din jurul meu m-au ajutat să mă accept. Un cineva foarte apreciat de mine, aproape un cineva guru, m-a zis că trebuie să-mi permit să fiu eu, să mă iubesc foarte mult și să-mi aliniez gândul cu vorba și cu fapta.
Din răsputeri încerc să fac asta, să spun ce gândesc, să fac ce grăiesc. Mărturisesc că minciuna e mai ușoară, dar nu are satisfacții, ceea ce încerc eu să fac, aduce atât de multe satisfacții.
Mi-e bine să fiu eu printre atâția tu de la care am împrumutat, căci toți acești tu s-au dus la sinele meu, eul a rămas același centru suveran al conștiinței mele.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu, eu am devenit, tu ai rămas tu în mine.
Curs de filozofie povestită X
Răbdare să avem și imediat înnebunesc salcâmii, dar înainte, aș vrea să mai efectuăm o incursiune în secolul XVII și să ne așezăm la taifas cu Descartes.
Exact, azi o să ne delectăm cu un nou curs de filozofie povestită.
Descartes este unul dintre cei mai importanți filozofi ai secolului XVII și l-a interesat foarte mult relația dintre suflet și corp.
Lucrarea lui fundamentală: Discurs asupra metodei.
Descartes a călătorit mult prin Europa cu dorința de a cunoaște natura oamenilor și a universului.
O cunoaștere sigură e dată de rațiune, iar pe simțurile noastre nu ne putem bizui.
A devenit militar și astfel a petrecut ani la Paris, în Olanda și Suedia.
El este primul mare constructor de sisteme, fondatorul filozofiei timpurilor moderne. L-a preocupat foarte mult ceea ce noi am putea ști, întrebarea cu privire la certitudinea cunoașterii.
A doua întrebare era relația dintre corp și suflet.
Înainte de secolul XVII, sufletul era descris ca un fel de spirit al vieții. Semnificația originală a termenilor suflet/spirit este suflu de viață sau respirație.
Descartes a exprimat clar că între spirit și materie există o graniță categorică. În Discursul asupra metodei găsim note despre cum nu avem voie să considerăm adevărat nimic, atâta vreme cât nu am constatat limpede că e adevărat. Voia să aplice metoda matematică și asupra reflexiei filozofice.
Demonstrarea adevărurilor filozofice, după Descartes, se fac cam în același fel cum ar fi demonstrat un principiu matematic. Numai rațiunea dă o cunoaștere sigură.
Punctul de plecare: a te îndoi de tot.
Cum poți fi sigur că întreaga ta viața nu este un vis?
Există un fapt de realitate de care el poate fi cu totul sigur, anume că el se îndoiește.
Când se îndoiește, trebuie să fie sigur că el gândește, și dacă gândește, trebuie să fie sigur că el este o ființă gânditoare.
Gândesc, deci sunt.
Descartes gândește că este un EU gânditor, mai înțelege că acest eu gânditor este mai adevărat decât lumea fizică pe care o percepem cu simțurile.
El are o reprezentare clară și distinctă a unei ființe desăvârșite.
O asemenea reprezentare nu putea izvorî din sine însuși. Reprezentarea ființei desăvârșite nu poate porni de la ceva nedesăvârșit. Reprezentarea ființei desăvârșite își are originea în însăși ființa desăvârșită, cu alte cuvinte, DUMNEZEU.
Ideea de Dumnezeu este, în concepția lui Descartes, o idee înnăscută, care ne-a fost implantată la naștere, la fel după cum artistul imprimă operei sale personalitatea sa.
Există și o realitate exterioară. Între realitatea exterioară și realitatea gândirii există o deosebire esențială. Sunt două forme diferite de realități sau două substanțe.
O substanță este gândirea sau sufletul, cealaltă substanță este întinderea sau materia.
Sufletul este conștient și nu ocupă loc în spațiu, materia e în extindere, nu este conștientă și ocupă un loc în spațiu.
Ambele substanțe provin de la Dumnezeu, căci Dumnezeu există independent.
Dacă și gândirea și extinderea provin de la Dumnezeu, atunci ambele există independente una de alta. Gândirea e liberă în raport cu materia și invers.
Creația lui Dumnezeu a fost împărțită în două.
Descartes este dualist, el trage linie între realitatea spirituală și cea spațială.
Pentru filozof, omul este o ființă dublă care gândește și ocupă un loc în spațiu. Pentru Descartes, trupul omenesc este o piesă de mecanică fină.
În acestă notă sfârșesc cursul de azi, sper că cititorii i-au dat o șansă în ciuda obscurului și lestului dintr-un text de filozofie.
Când o să revin, o să mutăm dialogul la Locke.
Picasso în buzunarul ursitoarei mele
Duminică, dintr-o întâmplare ținută în buzunar de ursitoarea mea, am ajuns într-un muzeu din Stuttgart la o expoziție Picasso. Înainte să ajung în sala unde erau pânzele lui, am zărit una dintre ele în peretele orizont. Am recunoscut cubicul și am zâmbit. Am privit toate pânzele expuse, pot spune că am savurat, de o pânză abia m-am desprins și ei i-am păstrat și privirea de rămas bun.
E prima dată când m-am surprins sedusă. M-am zgâit la multe tablouri, prin multe muzee, mi-am dorit de fiecare dată o revelație, dar mă îndepărtam dezamăgită. Velasquez, Bruegel, Monet, Rembrandt m-au încântat, mi-au stârnit o invidie atât de frumoasă artistic, dar nu m-au sedus.
Duminică m-am îndrăgostit amuzându-mă de pânza din fața mea. M-am îndrăgostit jucându-mă cu gânduri inechitabile pentru Picasso. Liniile le-am găsit infantile, portretul pocit, dar m-a reținut emoția și culoarea. M-am îndepărtat privind în urmă. Am descoperit pânze mai frumoase, mai expresive, dar pe furiș, ochii mei căutau portretul acela pocit. Am revenit la pânza mea, sufletul face posesivul atât de firesc, pânza mea a devenit cea mai frumoasă. Am părăsit muzeul într-o stare autentică de îndrăgostit.
O să postez aici și o fotografie, nu așteptați o imagine de calitate, căci e făcută cu telefonul, dar îmi doresc să împărtășesc cu cititorii blogului frumusețea pânzei mele.
Zice Dunia
Există o notă comună într-un început și sfârșit de relație, superlativul. La început, femeia e cea mai frumoasă, cea mai fermecătoare. La final este tot cea mai, dar cea mai nemernică.
Atât de înțeleaptă am devenit privind fluturii duminică la o grădină zoologică. Mă simțeam parte dintr-o poveste, savuram superlativul, când o aripă mare de fluture mi-a bătut privirea. În albastrul de mătase, am văzut frumusețea risipindu-se. M-am zgâit la coconi. M-am răsucit să privesc din nou zborul fluturilor.
Cea mai frumoasă nemernică e femeia.
1 martie cu sărutări promise, flori în păr și gărgărițe în palmă
Azi sărbătorim începutul primăverii, dar știm cu toții că este vorba despre femei. Este vorba despre femei, dar fapta aparține bărbaților. Tocmai azi, bărbații să nu supere femeile, femeile sărbătorilor vor riposta.
Bărbații au timp să le supere tot restul anului, dar nu azi, exclus azi. Într-o discuție cu un prieten, despre femei, despre șansele reale ale unei femei de a se plăcea așa cum este, am realizat că femeilor le vine foarte greu să se iubească așa cum s-au născut. Pe la vârsta de 3 ani copiii încep să fie conștienți de feminin/masculin. Pe la 5 ani apar simpatiile între fetițe și băieți. Se ivește strângerea de mână, se îndrăznește un sărut. În adolescență cresc fetele ciuperci, acele fete prime născute ale Naturii cu sâni mari și fluturi pe gene. Toate celelalte încep să se îndoiască, încep să se zgâiască în oglindă și cel mai trist, încep să deteste părți din ele. De aceea mai târziu apar silicoanele, mai ales silicoanele, picioarele nu se pot îndrepta, depun eu mărturie.
Iar dacă femeile fac atât de multe modificări pe ele pentru bărbați, atunci e firesc ca în unele zile, ca aceasta de exemplu, bărbatul să fie doar o calfă, iar munca lui să aducă ceea ce vor femeile, un bărbat frumos, înalt, brunet, romantic, spontan, cu simțul umorului și cu brațele puternice pline de flori.
Și cine zicea că nu am simțul umorului? Recitiți ultima frază.
Un 1 martie bezmetic vă doresc, cu vise frumoase, cu sărutări furate sau promise, cu flori în păr și gărgărițe în podul palmei.
11. Leapșă de la Cora
Am primit o leapșă de la Cora și am acceptat să scriu despre ea. Nu-mi amintesc când am făcut ultima dată o leapșă. O să mă găsiți oarecum ruginită, mai ales că eu trebuie să pun întrebările și tot eu să răspund.
Prima dată trebuie să-i mulțumesc Corei, mulțumirile sunt aferente acceptării lepșei. Cora, săru mâna de gând.
Imediat după, urmează să scriu 11 lucruri despre mine.
11 lucruri despre mine? Tot blogul este despre mine, dar o să încerc. O să o iau în ordine cronologică, de la prima amintire, la femeia de 30 de ani.
Primele mele cuvinte au fost caia caia uciucaia, le-am spus la 3 ani cățelei noastre de atunci. Am avut o bunică croitoreasă de care am fost atașată foarte mult și am pierdut-o destul de devreme. Am avut un câine cu 3 picioare. Am fost cu caprele pe câmp. Am furat cireșe. Am picat examenul de admitere în liceu la matematică. Am fost la olimpiadă la română. Am crezut în Făt Frumos. Am scris o carte în liceu. Urmează să plec într-o excursie prin Europa cu trenul două săptămâni. În iunie o să fiu femeia de 30 de ani.
Și cele 11 întrebări și răspunsuri.
E musai să fie 11? Dintr-o experiența a mea cu televiziunea din Timișoara, am aflat că cele mai importante întrebări sunt: cine? ce? de ce? unde? când? cum? pentru ce? O să pornesc de aici și poate mai reușesc să scot și altele.
Cine sunt?
Sunt fiică, soră, prietenă, cea mai bună prietenă, iubită, mamă, persiflantă, seducătoare. Cel mai mult sunt om și cel mai important sunt, nu am.
Ce sunt?
O oarecare căutătoare de spirit și de momente frumoase în viață.
De ce?
De ce nu? Deliciile vieții stau în greșelile vieții, iar greșelile sunt lecții din care înveți, iar eu îmi doresc să fiu o elevă eternă.
Unde am făcut toate aceste descoperiri?
În cărți, dar mai ales în oameni. Îmi place să privesc oamenii, să iau de la ei tot ce îmi pot da, iar un om de la care nu ai nimic de învățat trebuie doar salutat, nu să-ți mobilezi ființa cu el.
Când am făcut aceste descoperiri?
De-a lungul anilor.
Cum?
Am suferit, iar suferința e cea mai binevenită afecțiune.
Pentru ce?
Pentru devenire, pentru amuzament, pentru luminița din ochii mei căprui, pentru zâmbetul care e mereu pe chipul meu.
Care sunt florile mele preferate?
Florile de câmp.
Iubesc necondiționat?
Da, pe fetița mea Mara, ea e sigura privilegiată.
Căsătorită?
Nu.
Fidelă sau loială?
Loială.
Iar acum urmează să o dau mai departe la 9 persoane. Încep: anca, richie, dam, tomata cu scufiță, oana, sănuca, claudia, vladimir, bobby, andressa.
Cu steluță:
Dam, încearcă să faci și tu puțin parte din blogosferă, fă leapșa în același stil pamfletar care te caracterizează.
Vladimir, încearcă și tu, te rog frumos.
Dracula
Atât de mult plouă sau stă să plouă de zile, încât mi-am amintit de Dublin. Amintirea e binevenită, căci nu terminasem episodul irlandez al vieții mele. Într-una din zile, o zi tare asemănătoare ce cea de azi, cu ploaie puternică care se simte până la oase, am vizitat Muzeul scriitorilor din Dublin.
Cu riscul de a mă face puțin de rușine, mărturisesc că eu am descoperit că Oscar Wilde, Joyce, Beckett și Swift au fost irlandezi. În această rușine am pășit în muzeu, cu o dorință imperativă de a-mi răscumpăra ignoranța. La muzeu, în loc să sufăr pentru ignoranța mea, psihicul meu a fost puternic afectat de încă o descoperire. Priveam o vitrină, o carte dintr-o vitrină, iar surescitarea mea se dovedea printr-o țopăială nevrednică de un muzeu. Îmi puneam greutatea de pe un picior pe altul, căci aveam impresia că amândouă nu pot susține mirarea mea.
Dracula a fost scrisă de Bram Stoker, scriitor irlandez?
Da, Dracula a fost scrisă de Bram Stoker, scriitor irlandez.
Obrazul îmi ardea, iar târziu, când am transformat toate aceste lacune în puncte tari, obrazul s-a roșit în timp ce râdeam de mine însămi. Râsul de sine semnifică o victorie, căci a râde de tine presupune o acceptare, iar acceptarea o anumită eliberare.
O să pun imediat și niște fotografii, fotografii prin bunăvoința lui dam, eu v-aș fi încărcat niște poze neclare.
Andreea Esca ARE o freză sau ESTE o freză
De câteva zile am o oarecare iritație de sine. Centrul psihicului meu s-a oprit la Andreea Esca, la părul ei.
Poporul o știe pe Andreea Esca, elevii îi pot citi numele în manualul de istorie. Bună dimineața, România, bună dimineața București.
Și freza ei.
Românul postcomunist a crescut cu freza prezentatoarei de știri. Ce nu a crescut? Părul ei. Parcă și ecranul s-a acomodat în niște centimetri.
Scriu despre Andreea Esca, despre părul ei deoarece mi-am pus o întrebare. Andreea Esca este părul ei? De ce se identifică atât de mult cu această freză?
Dacă și-ar lăsa părul să crească nu ar mai fi ea? De ce aleg oamenii, pe ce rațiuni, să se identifice într-o singură notă?
Cu judecata am înțeles că freza ei este o strategie de marketing, o imagine, aproape un personaj, dar m-am și îndoit de toate acestea. Concret, am judecat că o freză păstrată ani de zile poate să însemne și o anumită teamă. O teamă de nonidentificare. Poporul s-ar putea să închidă televizoarele la 1 Decembrie, iar Andreea Esca nu ar mai ști cine este, ea având o freză.
Fraza de mai sus nu este o răutate, o observație malițioasă, ci o reală curiozitate a mea de a înțelege de ce oamenii se pierd în propriile alegeri, alegerile devenind mai puternice ca sinele. Eul pare devorat. Iar omul care se identifică așa mult cu ceva pierde cumva liberul arbitru, pare un personaj într-un condei suveran.
Andreea Esca a pierdut firescul persoanei și s-a turnat într-un personaj fără voință. Ea trăiește după o voință a publicului inventată de ea. Și mi se pare trist, deoarece Andreea Esca este o femeie deșteaptă, iar de la dotații intelectual ai pretenții de originalitate și firesc.
Freza ei este un fel de botox, unele femei aleg să-și împietrească fața cu substanțe chimice, ea a ales să-și înghețe imaginea.
Oare ce ar descoperi la ea dacă și-ar permite o altă freză? Probabilitatea e mare să se piardă de ceea ce este, căci de ani ea a avut o freză și a devenit o freză.
Dunărea la Schela
De fiecare dată când vin acasă, mă bucur, iar bucuria îmi revine sub forma fericirii. Mă simt fericită în secunda în care mă întâlnesc cu Dunărea, iar miercuri, spațiul geografic unde m-am născut s-a prezentat așa.
Foto: Bogdan Mosorescu
