Ce-am avut și ce-am pierdut

După ani de mers la spectacole, după ani de scris despre spectacole, ale cui spectacole?, mi-era teamă că nu voi mai găsi nimic de scris. Dar emoția e nesfârșită. Luni seară am mers la cel mai nou spectacol semnat Tudor Gheorghe, Ce-am avut și ce-am pierdut după Marin Sorescu.
Am notat impresii despre voce, despre interpretare, despre modulația unei unice vocale, a. Am plasticizat părerile mele subiective în metafore naive uneori, nu am revelat nimic cititorului, nu am sucit în sensuri sentimentele mele. Am probat sinceritatea la spectacolele lui Tudor Gheorghe.
Luni, la acest spectacol sorescian-gheorghian, primit într-o nuanță tragică, și comic doar în tragic, am ascultat cuminte. Tot pe tocuri, tot în rochie, stilul chiar mi-a adăugat o pălărie cu voaletă, am fost din nou impresionată de voce, de interpretare, de modulație. Mi-am dat seama că printre multe altele, și eleganța vestimentară i-o datorez lui Tudor Gheorghe. La fiecare spectacol a amintit de eleganța apusă la femei, a amintit de cochetăria, de umbreluțele și pălăriile lor.
Publicul maestrului a fost în seara de luni unul foarte eterogen, bărbați la costum, doamne cu pălării, domnișoare cu paiete, tineri în blugi și adidași, rockeri. Și toți am ascultat Marin Sorescu, toți am ascultat Omul călcat de urs și am aplaudat. Sala toată a vibrat într-o atât de tristă emoție, ce-am avut și ce-am pierdut. Nu poți să plângi după ce ai avut, dar chiar poți să plângi după ce ai avut. Nu poți să plângi după ce ai, dar poți să plângi după ce ai.
Pierderea e un numitor comun al trecutului și prezentului poporului român. Ceva am pierdut, ceva continuăm să pierdem. Frumusețea poporului răzbește însă în ambele timpuri. Știm să ne cântăm dorul ca nici un alt popor, ne cântăm dorul fără obiect, noi cântăm doar dorul, și în acest dor lin, jalnic, eu îmi pun speranțele. Ceva ne-a modelat inconștientul în trecut, ceva ni-l modelează și azi, eu prefer să întâmpin această acțiune într-o notă pozitivă.
În România asta trăiesc oameni ca Tudor Gheorghe care fac ceva pentru popor, pentru identitate, pentru cultura românească și de aceea pot să am încredere, aleg să am încredere.
Pentru aceia care au o șansă să participe la acest spectacol, un îndemn, mergeți ca să nu pierdeți.

Cu steluță: Costel, am găsit la intrare pus în vânzare pe CD spectacolul Degeaba, care o să pornească spre tine cât de curând.

Într-o bună zi bună

De câteva zile sunt câine, mă rog, schimb genul, sunt cățea. Alerg în jurul cozii. De ce alerg? Nu aceasta este întrebarea. Ce văd în coadă? În coadă stă iertarea, acțiunea de a ierta. Mă interesează rezultatul.
Cred totuși că este nevoie să aștern aici o poveste. În lumina zilei, de fapt la lumina ei, mărturisesc că nu știu să iert. Înțeleg, accept, tot psihicul meu înțelege și acceptă, dar eu nu iert. Îmi spun mie însămi că am iertat persoane care m-au făcut să sufăr, dar când viața mă întoarce și îmi arată prin stări emoționale intense că detașarea mea stă în spațiu și absență, mintea mea trage cortina. Stau pe întuneric în minte și în trup. Mi-e frică de întunericul acesta, sufăr și plâng, plâng și mă întreb.
Ce să fac ca să iert? Ce să fac cu ceea ce simt?
Am o relație defectuoasă cu tatăl meu. De-a lungul anilor, oamenii de lângă mine au ascultat discursuri despre tatăl meu. De-a lungul anilor am renunțat să fiu fiică. De-a lungul anilor am stat departe, m-am întors, am plecat, m-am întors. Mereu mă întorc. Nu o să scriu acum despre relația fiică-tată, am folosit doar exemplul. Tatăl e doar una dintre persoanele pe care nu pot să le iert.
Iar eu vreau să iert, vreau să-i iert pe toți, dar nu știu cum. Mi-am zis de multe ori că i-am iertat, chiar așa: te-am iertat.
Iar apoi viața îmi demonstrează că iertarea mea e scrisă pe nisip. Se șterge într-o emoție. Toată lumea îmi zice să iert, dar nimeni nu mă învață cum. Eu vreau, dar cum? Îi înțeleg pe toți aceia care m-au făcut să sufăr, le accept alegerile, doar durerea mea devine tainică.
Petrec astfel multe ore în întuneric, cunosc Iadul, mă întovărășesc cu el. Trag însă speranțe că într-o zi, într-o bună zi bună, o să învăț cumva să iert, iar atunci o să fiu cu adevărat liberă.

Zice Dunia

Educația omului se face în două direcții, în spațiu și în orizont. Educația în spațiu ține de supraviețuire, educația în orizont ține de subtilitatea simțirii.
În timp ce educația în spațiu se desfășoară între A și B, educația în orizont e orfană de B.
Învățăm să ne ducem existența, dar ratăm existența. Supraviețuim, dar nu trăim, suntem oameni, dar nu devenim oameni. Încheiem supraviețuirea, dar ne întindem în moarte fără subtilitatea blândeții.
Unii dintre noi reușesc să fenteze supraviețuirea, artiștii cel mai adesea, și nu mă refer la artiștii de meserie, ci la artiștii cu sufletul, la aceia care lucrează creator în propria ființă.

Roma mea

Să scriu, să nu scriu, să scriu, să nu scriu despre Roma. Prea s-au scris multe ca să nu am senzația că o să pic într-o capcană la prima propoziție despre Roma. Dar las sufletul stăpân și mă apuc să înșir tot ce a adunat, iar minții îi permit să plasticizeze realitatea zilelor mele romane.
Un punct tare al acestei excursii au fost fetele mele, am mers doar fetele pe urmele marelui imperiu sau în urma marelui imperiu. Orice excursie cu fetele mă ajută să cresc, să mă dezvolt, să mă descopăr ca om.
Ca femeie, orice lucru făcut de una singură te întărește, te obligi oarecum să gândești, să intuiești, să simți, să te acoperi de senzații într-un conștient-inconștient. Lângă bărbați intuim și simțim mai mult. Nu este neapărat o pierdere, dar nu câștigăm niciodată. În ultimul timp îmi doresc să câștig, iar la Roma am câștigat.
Ce am câștigat? Am câștigat impresia că sunt un caracter suveran, un caracter care conștientizează că orizontul se mută de la Drobeta Turnu Severin la Piazza di Popolo. Din Piazza di Popolo, dacă privești atent în zare, vezi pe cer caii de la Vittorio Emanuele II. Urmărind caii, picioarele te poartă spre ei, cu ochii admiri în stânga și în dreapta. În stânga și în dreapta ai tot ghidul turistic al Romei, aproape tot, ai Fontana di Trevi, ai Pantheonul, ai Piazza Venezia, ai Piazza di Spagna, ai Piazza Navona, ai Colosseumul. Pentru Vatican ai nevoie de alte îndrumări.
Între dreapta și stânga, noi am făcut kilometri, Corso mi-e la fel de cunoscut ca Liviu Rebreanu din Timișoara sau Crișanul în Severin, fără să fac vreo comparație. Comparație nu există, deoarece tot acel Corso m-a sedus.
Am revenit de 3 zile în țară, dar seara adorm la Roma. Recuperez din amintiri străduțe, columne, statui, cafenele, picturi, fațade, culori, umbrele, un soare parșiv, o arenă a foștilor gladiatori.
La Colosseum am privit mult. Cu exerciții de imaginație, cu firmituri de lectură din Quo Vadis am încercat să zăresc o luptă în arenă. Nu am reușit, în schimb i-am alintat pe italieni. Un popor devorator de alte popoare, un popor care a devenit cultură majoră jefuind culturile minore, iar azi trăiesc și se mândresc din istoria lor. Firește, este de înțeles. Am sorbit vin și le-am trecut cu vedere funcția de prădători. I-am ascultat cum vorbesc și le-am răspuns cât am putut în limba lor, și trei zile am zburdat în niște senzații îndestulătoare.
Roma e un oraș frumos și oricât aș încerca, nu pot să plasticizez această propoziție.

Zice un cititor

Eu nu știu ce om ești. Dar știu ca ești o minte frumoasă! Și ai în tine molecule de apă de dunăre. Și de soare de august pe clorofila ta de epiderma și în păr și în priviri.
Și ce-ți pasă de o minte îngustă când atâtea minți bezmetice te plac așa cum ești?!

De-a lungul anilor am primit diverse comentarii pe blog, cele cu note negative nu le-au depășit pe cele pozitive. Am hotărât să public ca text comentariul de mai sus, deoarece constituie un nivel de esență umană.
Flatarea din primele fraze e subiacentă, adevărul ultimei e magistrală. Țin foarte mult să mă accept așa cum sunt, iar acum am primit confirmarea că felul meu de a fi nu întunecă cerul nimănui.
Oamenii mă plac așa cum sunt și sunt nespus de fericită.

La Roma de 8 martie pe 12 martie

Pe aripă de gând, un gând modificat să păstreze ziua de 8 martie până în 12 martie, am plecat cu fetele la Roma. Am plecat cu fetele la Roma de 8 martie pe 12 martie. Am călătorit cu oare care stil, stilul Wizz, iar la Roma 8 martie ne-a așteptat cu o vreme de noiembrie.
2 zile am bătut Roma la picior în noiembrie, ultimele două le-am petrecut într-un ușor aprilie.
În noiembrie, strânse una în alta, la o ridicare de cap, ploaia ne-a obligat mult să ne studiem pantofii și poalele rochiilor, am zărit pe un afiș numele lui Helmut Newton. Am așteptat un autobuz, l-am luat pe al treilea sau al patrulea, căci toate ajungeau pline, și am mers pe via Nazzionale la Palazzo di Esposizione.
Rebegite de la ploaie, am pătruns în sală umile, iar de pe pereți ne privea o femeie dreaptă, goală, trufașă.
Printre nuduri ne-am scuturat și noi puțin de picăturile de ploaie cu un gând de corectare comportamentală. Am îndreptat spatele, am călcat apăsat și am mers la fiecare fotografie în parte. Am privit fiecare fotografie în parte, iar la unele am poposit. Am întârziat în fața unei fotografii cu Karl Lagerfeld. Karl Lagerfeld a fost și tânăr, nu mi-am imaginat. Am întârziat în fața unei femei goale și am privit clavicula. Am visat lângă clavicula aceea. Ce este frumusețea? Însușirea a ceea ce este frumos. Femeia este frumoasă și pune stăpânire și ia în stăpânire pe toți aceia care se opresc s-o privească. Dacă bărbații ar privi mai mult femeia patriarhatul n-ar mai fi cu putință în nici o cultură. Am ieșit de la expoziție cu capul întors, o ultimă privire, o ultimă acceptare tacită că femeia constituie și însușirea a ceea ce este frumos.
Afară din muzeu aștepta tot ploaia de noiembrie, dar după nudurile lui Newton, după White Women nu am mai simțit ploaia, iar de a doua zi a ieșit soarele.

P1030064

Florile dintre cărți

Din octombrie sunt în plină etapă Mihail Sebastian. Am reluat Jurnalul, lectură oarecum obligatorie în facultate, am citit Accidentul, am continuat cu Jocul de-a vacanța. Mi-am făcut planuri să merg la Balcic, eu cu mine să scriu și să citesc. De ce Balcic? Acolo evada Mihail Sebastian ori de câte ori putea să se sustragă muncii, destinului de evreu și omului secat de lipsa de bani.
Puteți foarte ușor să mă acuzați de lipsă de originalitate, dar lipsa asta mi-a construit originalitatea. Am călătorit în anii mei de cele mai multe ori în destinații alese în urma lecturii unor cărți. Așa am ajuns să mă plimb pe Neva, să-mi imprim forma piciorului pe plajele din Zanzibar, să ridic paharul și să strig iamas sau să-mi pun o dorință într-un orizont din Portugalia. Dostoievski, Pessoa, Kazantzakis au funcționat și sub forma unei agenții de turism pentru mine. Acum și Mihail Sebastian.
Biblioteca mea avea doar un titlu de Mihail Sebastian, Jurnalul. Din octombrie am adăugat Accidentul, Orașul cu salcâmi, De două mii de ani, Teatru: Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Insula, Ultima oră.
Ultima carte adăugată i-o datorez tot lui Richie. Când am primit cartea, am răsfoit-o puțin și între filele ei am descoperit o floare uscată. Am făcut un comentariu și am închis cartea la loc, dar de atunci mă tot gândesc la acea floare, la floarea mea acum. Am o floare fără poveste, dar știu că o mână a pus-o între filele acestei cărți, că o minte febrilă a ținut să imortalizeze un gest și poate o trăire.
Și eu am presat flori între cărți, pe unele le mai am. Nici una nu descrie o poveste bezmetică, nici măcar grozavă, dar am ținut mult să presez acele flori. Oamenii își doresc foarte mult să fie iubiți înainte să cunoască iubirea. Când ajung s-o cunoască, să o primească, vor să iubească ei. Uneori iubirea stă pe nisipuri atât de mișcătoare, iubești, dar nu ești iubit, ești iubit, dar nu iubești, vă iubiți nebunește, dar vă certați ca oaspeții unui sanatoriu, vă despărțiți, dar vă iubiți, faceți copii, dar nu vă iubiți.
Până la urmă, ce anume vrea să fie iubirea asta? Iubirea vrea să fie îndestularea sufletului. Eu când mă gândesc la iubire, nu-mi aleargă judecata spre bărbat, ci spre fetița mea Mara. Când mă uit la ea, când mânuțele ei îmi înconjoară gâtul se face atât de liniște în jurul meu, nu e viața și nici moarte în apropierea mea, e doar o bătaie de inimă, o unică bătaie de inimă eternă. Asta e iubire, orice altceva mi se pare o recuperare a acestui moment.
De aceea pledez foarte mult pentru îndrăgosteală, pentru starea aceea atât de firească între bărbat și femeie. Și atunci e liniște, e liniștea de după vânătoare. M-am întâlnit ieri cu o îndrăgostită, toată ziua mi-a devenit apoi azur.
Asta îi e necesar omului, azur, mult azur, să se înconjoare de azur.