Freud m-a lecuit de simbolic

Freud a interpretat visele oamenilor și acest lucru e cunoscut aproximativ de toată lumea. Nu cred ca afirmația mea să fie o exagerare sau o neghiobie, Freud e cunoscut.
A interpretat visele unei societăți pudice plecând de la interpretările simbolice și metoda descifrării anterioare teoriei lui.
El a demonstrat că visul are într-adevăr semnificație, că un bolnav se pregătește înainte de a i se aplica o interpretare a viselor. Un prim pas necesar interpretării stă într-o sporire a atenției și o decuplare de la critică. Omul are nevoie să-și dea frâu liber ideilor și să renunțe la critică, iar atenția să fie mutată de la ÎNTREGUL visului la PĂRȚI din vis, deoarece visul este ceva compus.
Despre asta am citit eu săptămâna trecută și consecințele lecturii le-am identificat imediat.
În primul rând m-am lecuit de simbolic, de visele simbolice. Visele au un travaliu în întâmplările noastre, iar întâmplările țin de o acțiune într-un timp trecut.
În al doilea rând, m-am hotărât să țin un caiet de vise, de propriile vise, dar am luat această hotărâre în somn. În timp ce trezirea se instala, eu visam și îmi interpretam visul în timp ce visam. Luam bucata de vis și îmi ziceam că visez asta datorita alteia, până am deschis ochii.
Am deschis ochii zâmbind.
Freud a interpretat visele, iar acum modifică vise.
Nu am terminat cartea Interpretarea viselor, are nu număr foarte mare de pagini, iar lectura merge în deal, și în vale, în deal și în vale. E dificil, dar plin de satisfacții.
Poate o să încep și pe blog o categorie de vise interpretate.

Buletin de știri

Am rămas în februarie cu buletinul de știri, iar de atunci s-au adunat câteva spectacole.

14 februarie, piesa Iată femeia pe care o iubesc, Teatrul Național Timișoara
23 februarie, piesa Fă-mi loc! la cafeneaua Godot, București
25 februarie, piesa Stă să plouă, cafeneaua Green, București
14 martie, Traviata, salon Marguerite, Roma
25 martie, spectacolul Ce-am avut și ce-am pierdut, Tudor Gheorghe, Teatrul Național Timișoara
26 martie, Vremuri de pace, Teatrul Maghiar, Timișoara

Urmează:

5 aprilie, Pană de automobil după Friedrich Durrenmatt, Teatrul Național Timișoara
21 aprilie, Cabaretul cuvintelor după Matei Vișniec, Teatrul Național Timișoara
30 aprilie, Jubileul, de la Teatrul Metropolis, în Timișoara, Teatrul Național

Să-i pice bine spiritului meu.

Aceeași mână, două ființe

Bărbații și femeile nu or să se înțeleagă niciodată, nu au făcut-o și nu o vor face. Există însă femei care înțeleg bărbații și bărbați care înțeleg femeile, iar această înțelegere presupune o anumită inteligență. Cu toții suntem oameni.
Să fii om presupune în mare măsură să greșești, și să fii om înseamnă să înveți. Femeile și bărbații se blochează între a presupune și a învăța, căci mulți se opresc în presupuneri. Din experiența mea ca femeie am făcut afirmația de mai sus, iar eu sunt o răsfățată în lumea bărbaților. De-a lungul anilor, din noroc, de la o fire curioasă, cu un chip drăguț, mulți prieteni bărbați mi-au permis să intru în lumea lor, m-au lăsat cu bocanci să umblu, să scormonesc, să înțeleg câteva personalități masculine. Am citit și Jung și Freud, dar asta ține de detalii. Ajutorul pe care l-am primit din această incursiune se află în prima frază a textului. Neînțelegerile dintre feminin și masculin nu stau în diferențele dintre noi, ci tocmai în asemănările dintre noi. Când fac această afirmație, mintea mea proiectează imaginea unui cuplu binevoitor cu sexul opus, deoarece există bărbați, dar și femei care abuzează de diferențele dintre noi, dar ei sunt aceia care au nevoie de un psihanalist.
Asemănările dintre masculin și feminin sunt acelea care împiedică parteneriatele. S-a întâmplat în ultimele săptămâni să particip sau să ascult discuții între parteneri. Tot timpul am râs cu colțul gurii, asta când nu m-am lăsat cuprinsă de furii.
Oamenii se ceartă, oamenii se împacă, dar femeia și bărbatul nu iartă, nu trec cu vederea, nu permit.
Femeile sunt geloase, bărbații sunt posesivi, dar a fi gelos și a fi posesiv se întâlnesc în viețile noastre, cel mai des în final, într-un la revedere turbat sau prietenesc de sfârșit de relație. Asta cine are curaj, cine nu are, și mulți nu au, își asigură o viață plină de văicăreli, dar pe care nu și-o asumă niciodată. Pe aceștia nu cumva să-i compătimești, fapta ți-ar putea fi comparată cu a vorbi de Satana în casa Domnului.
Cu siguranță scriu dintr-un impuls, mă simt oarecum oarbă psihic, dar nu am notat nici un neadevăr.
Azi mă înfurie și aceia care renunță fără să încerce să salveze relația, dar și aceia care stau într-o relație care îi dezumanizează. Am auzit uneori, dat ca exemplu, căsniciile bunicilor noștri. Alt motiv de furie. Atunci femeia accepta tot, viața trecea de-a valma fără luxul exprimării unei păreri, de aceea au durat multe căsnicii, nu din dragoste, ci din rușinea de a nu fi femeie divorțată, femeie cu ochi bătuți da, dar nu femeie alungată de la casa bărbatului.
Știați că până pe la 1860 man  era tradus ca om? Și nu cred că greșesc dacă spun că abia după lucrarea lui J.S. Mill, Supunerea femeilor, s-a schimbat această accepțiune a cuvântului.
Există o mare posibilitate, aproape o certitudine, să fi scris un text cu apucături feministe, dar eu nu mi-aș dori să fie astfel primit. Nu intenționez să apăr vreun drept al femeii, ci aș simți o mare bucurie dacă fiecare ar accepta că suntem oameni. Femeia nu are nevoie de privilegii, bărbatul nu are nevoie de privilegii, cu toții suntem privilegiați dacă ne respectăm, dacă nu manifestăm apucături dictatoriale și de zei în relația cu celălalt. Când intri într-o relație, nici nu ai votat, nici nu ai semnat ceva prin care delegi sau responsabilizezi pe cineva cu viața ta. Viața ta are un drept prin naștere care trebuie exercitat, fără excepție, de fiecare ființă umană, indiferent de sex.
Eu urlu după dreptul meu din naștere și în același timp mă supun atât de ușor, dar dreptul e un dat, supunerea o alegere.
Oamenii se plâng atât de mult de singurătate, dar s-au întrebat dacă nu cumva își merită singurătatea? Eu o s-o merit pe a mea, dacă o să rămân vreodată singură, dar nu mi-e teamă, nu fug de ea, nu fac compromisuri.
Oare cum ar fi cu putință un proces de reeducare socială? Umilința, bătaia de joc, ingerința nu au ce căuta în parteneriate. Parteneriatul e ca o strângere de mână, aceeași mână, dar de la două ființe.
Și ființelor, respectați individualitatea.

De ziua lui Nichita

Spirit de doină

Uneori sunt atât de singur
de parcă aș da înapoi
sânilor mamei
laptele supt din ei.
Alteori
sunt atât de nesingur
de parcă aș fi însăși natura
Niciodată însă
nu m-a bătut vreo stea
atât de strălucitoare
încât să-i fiu umbră.
Mă ține în secunda aceasta de viață
dragostea mea
de o femeie firească.

Nichita Stănescu, 19 iunie 1983

Ce-am avut și ce-am pierdut

După ani de mers la spectacole, după ani de scris despre spectacole, ale cui spectacole?, mi-era teamă că nu voi mai găsi nimic de scris. Dar emoția e nesfârșită. Luni seară am mers la cel mai nou spectacol semnat Tudor Gheorghe, Ce-am avut și ce-am pierdut după Marin Sorescu.
Am notat impresii despre voce, despre interpretare, despre modulația unei unice vocale, a. Am plasticizat părerile mele subiective în metafore naive uneori, nu am revelat nimic cititorului, nu am sucit în sensuri sentimentele mele. Am probat sinceritatea la spectacolele lui Tudor Gheorghe.
Luni, la acest spectacol sorescian-gheorghian, primit într-o nuanță tragică, și comic doar în tragic, am ascultat cuminte. Tot pe tocuri, tot în rochie, stilul chiar mi-a adăugat o pălărie cu voaletă, am fost din nou impresionată de voce, de interpretare, de modulație. Mi-am dat seama că printre multe altele, și eleganța vestimentară i-o datorez lui Tudor Gheorghe. La fiecare spectacol a amintit de eleganța apusă la femei, a amintit de cochetăria, de umbreluțele și pălăriile lor.
Publicul maestrului a fost în seara de luni unul foarte eterogen, bărbați la costum, doamne cu pălării, domnișoare cu paiete, tineri în blugi și adidași, rockeri. Și toți am ascultat Marin Sorescu, toți am ascultat Omul călcat de urs și am aplaudat. Sala toată a vibrat într-o atât de tristă emoție, ce-am avut și ce-am pierdut. Nu poți să plângi după ce ai avut, dar chiar poți să plângi după ce ai avut. Nu poți să plângi după ce ai, dar poți să plângi după ce ai.
Pierderea e un numitor comun al trecutului și prezentului poporului român. Ceva am pierdut, ceva continuăm să pierdem. Frumusețea poporului răzbește însă în ambele timpuri. Știm să ne cântăm dorul ca nici un alt popor, ne cântăm dorul fără obiect, noi cântăm doar dorul, și în acest dor lin, jalnic, eu îmi pun speranțele. Ceva ne-a modelat inconștientul în trecut, ceva ni-l modelează și azi, eu prefer să întâmpin această acțiune într-o notă pozitivă.
În România asta trăiesc oameni ca Tudor Gheorghe care fac ceva pentru popor, pentru identitate, pentru cultura românească și de aceea pot să am încredere, aleg să am încredere.
Pentru aceia care au o șansă să participe la acest spectacol, un îndemn, mergeți ca să nu pierdeți.

Cu steluță: Costel, am găsit la intrare pus în vânzare pe CD spectacolul Degeaba, care o să pornească spre tine cât de curând.

Într-o bună zi bună

De câteva zile sunt câine, mă rog, schimb genul, sunt cățea. Alerg în jurul cozii. De ce alerg? Nu aceasta este întrebarea. Ce văd în coadă? În coadă stă iertarea, acțiunea de a ierta. Mă interesează rezultatul.
Cred totuși că este nevoie să aștern aici o poveste. În lumina zilei, de fapt la lumina ei, mărturisesc că nu știu să iert. Înțeleg, accept, tot psihicul meu înțelege și acceptă, dar eu nu iert. Îmi spun mie însămi că am iertat persoane care m-au făcut să sufăr, dar când viața mă întoarce și îmi arată prin stări emoționale intense că detașarea mea stă în spațiu și absență, mintea mea trage cortina. Stau pe întuneric în minte și în trup. Mi-e frică de întunericul acesta, sufăr și plâng, plâng și mă întreb.
Ce să fac ca să iert? Ce să fac cu ceea ce simt?
Am o relație defectuoasă cu tatăl meu. De-a lungul anilor, oamenii de lângă mine au ascultat discursuri despre tatăl meu. De-a lungul anilor am renunțat să fiu fiică. De-a lungul anilor am stat departe, m-am întors, am plecat, m-am întors. Mereu mă întorc. Nu o să scriu acum despre relația fiică-tată, am folosit doar exemplul. Tatăl e doar una dintre persoanele pe care nu pot să le iert.
Iar eu vreau să iert, vreau să-i iert pe toți, dar nu știu cum. Mi-am zis de multe ori că i-am iertat, chiar așa: te-am iertat.
Iar apoi viața îmi demonstrează că iertarea mea e scrisă pe nisip. Se șterge într-o emoție. Toată lumea îmi zice să iert, dar nimeni nu mă învață cum. Eu vreau, dar cum? Îi înțeleg pe toți aceia care m-au făcut să sufăr, le accept alegerile, doar durerea mea devine tainică.
Petrec astfel multe ore în întuneric, cunosc Iadul, mă întovărășesc cu el. Trag însă speranțe că într-o zi, într-o bună zi bună, o să învăț cumva să iert, iar atunci o să fiu cu adevărat liberă.

Zice Dunia

Educația omului se face în două direcții, în spațiu și în orizont. Educația în spațiu ține de supraviețuire, educația în orizont ține de subtilitatea simțirii.
În timp ce educația în spațiu se desfășoară între A și B, educația în orizont e orfană de B.
Învățăm să ne ducem existența, dar ratăm existența. Supraviețuim, dar nu trăim, suntem oameni, dar nu devenim oameni. Încheiem supraviețuirea, dar ne întindem în moarte fără subtilitatea blândeții.
Unii dintre noi reușesc să fenteze supraviețuirea, artiștii cel mai adesea, și nu mă refer la artiștii de meserie, ci la artiștii cu sufletul, la aceia care lucrează creator în propria ființă.