Sunt acasă și ascult corul bisericii din așternut. E slujbă la biserica, iar fereastra camerei mele e vecină cu biserica. Sacru și profan în Schela.
Vântul
Sunt acasă la Schela și ascult vântul. Și urlă, urlă, urlă.
Zice Dunia
Educația omului se face în două direcții, în spațiu și în orizont. Educația în spațiu ține de supraviețuire, educația în orizont ține de subtilitatea simțirii.
În timp ce educația în spațiu se desfășoară între A și B, educația în orizont e orfană de B.
Învățăm să ne ducem existența, dar ratăm existența. Supraviețuim, dar nu trăim, suntem oameni, dar nu devenim oameni. Încheiem supraviețuirea, dar ne întindem în moarte fără subtilitatea blândeții.
Unii dintre noi reușesc să fenteze supraviețuirea, artiștii cel mai adesea, și nu mă refer la artiștii de meserie, ci la artiștii cu sufletul, la aceia care lucrează creator în propria ființă.
Roma mea
Să scriu, să nu scriu, să scriu, să nu scriu despre Roma. Prea s-au scris multe ca să nu am senzația că o să pic într-o capcană la prima propoziție despre Roma. Dar las sufletul stăpân și mă apuc să înșir tot ce a adunat, iar minții îi permit să plasticizeze realitatea zilelor mele romane.
Un punct tare al acestei excursii au fost fetele mele, am mers doar fetele pe urmele marelui imperiu sau în urma marelui imperiu. Orice excursie cu fetele mă ajută să cresc, să mă dezvolt, să mă descopăr ca om.
Ca femeie, orice lucru făcut de una singură te întărește, te obligi oarecum să gândești, să intuiești, să simți, să te acoperi de senzații într-un conștient-inconștient. Lângă bărbați intuim și simțim mai mult. Nu este neapărat o pierdere, dar nu câștigăm niciodată. În ultimul timp îmi doresc să câștig, iar la Roma am câștigat.
Ce am câștigat? Am câștigat impresia că sunt un caracter suveran, un caracter care conștientizează că orizontul se mută de la Drobeta Turnu Severin la Piazza di Popolo. Din Piazza di Popolo, dacă privești atent în zare, vezi pe cer caii de la Vittorio Emanuele II. Urmărind caii, picioarele te poartă spre ei, cu ochii admiri în stânga și în dreapta. În stânga și în dreapta ai tot ghidul turistic al Romei, aproape tot, ai Fontana di Trevi, ai Pantheonul, ai Piazza Venezia, ai Piazza di Spagna, ai Piazza Navona, ai Colosseumul. Pentru Vatican ai nevoie de alte îndrumări.
Între dreapta și stânga, noi am făcut kilometri, Corso mi-e la fel de cunoscut ca Liviu Rebreanu din Timișoara sau Crișanul în Severin, fără să fac vreo comparație. Comparație nu există, deoarece tot acel Corso m-a sedus.
Am revenit de 3 zile în țară, dar seara adorm la Roma. Recuperez din amintiri străduțe, columne, statui, cafenele, picturi, fațade, culori, umbrele, un soare parșiv, o arenă a foștilor gladiatori.
La Colosseum am privit mult. Cu exerciții de imaginație, cu firmituri de lectură din Quo Vadis am încercat să zăresc o luptă în arenă. Nu am reușit, în schimb i-am alintat pe italieni. Un popor devorator de alte popoare, un popor care a devenit cultură majoră jefuind culturile minore, iar azi trăiesc și se mândresc din istoria lor. Firește, este de înțeles. Am sorbit vin și le-am trecut cu vedere funcția de prădători. I-am ascultat cum vorbesc și le-am răspuns cât am putut în limba lor, și trei zile am zburdat în niște senzații îndestulătoare.
Roma e un oraș frumos și oricât aș încerca, nu pot să plasticizez această propoziție.
Zice un cititor
Eu nu știu ce om ești. Dar știu ca ești o minte frumoasă! Și ai în tine molecule de apă de dunăre. Și de soare de august pe clorofila ta de epiderma și în păr și în priviri.
Și ce-ți pasă de o minte îngustă când atâtea minți bezmetice te plac așa cum ești?!
De-a lungul anilor am primit diverse comentarii pe blog, cele cu note negative nu le-au depășit pe cele pozitive. Am hotărât să public ca text comentariul de mai sus, deoarece constituie un nivel de esență umană.
Flatarea din primele fraze e subiacentă, adevărul ultimei e magistrală. Țin foarte mult să mă accept așa cum sunt, iar acum am primit confirmarea că felul meu de a fi nu întunecă cerul nimănui.
Oamenii mă plac așa cum sunt și sunt nespus de fericită.
La Roma de 8 martie pe 12 martie
Pe aripă de gând, un gând modificat să păstreze ziua de 8 martie până în 12 martie, am plecat cu fetele la Roma. Am plecat cu fetele la Roma de 8 martie pe 12 martie. Am călătorit cu oare care stil, stilul Wizz, iar la Roma 8 martie ne-a așteptat cu o vreme de noiembrie.
2 zile am bătut Roma la picior în noiembrie, ultimele două le-am petrecut într-un ușor aprilie.
În noiembrie, strânse una în alta, la o ridicare de cap, ploaia ne-a obligat mult să ne studiem pantofii și poalele rochiilor, am zărit pe un afiș numele lui Helmut Newton. Am așteptat un autobuz, l-am luat pe al treilea sau al patrulea, căci toate ajungeau pline, și am mers pe via Nazzionale la Palazzo di Esposizione.
Rebegite de la ploaie, am pătruns în sală umile, iar de pe pereți ne privea o femeie dreaptă, goală, trufașă.
Printre nuduri ne-am scuturat și noi puțin de picăturile de ploaie cu un gând de corectare comportamentală. Am îndreptat spatele, am călcat apăsat și am mers la fiecare fotografie în parte. Am privit fiecare fotografie în parte, iar la unele am poposit. Am întârziat în fața unei fotografii cu Karl Lagerfeld. Karl Lagerfeld a fost și tânăr, nu mi-am imaginat. Am întârziat în fața unei femei goale și am privit clavicula. Am visat lângă clavicula aceea. Ce este frumusețea? Însușirea a ceea ce este frumos. Femeia este frumoasă și pune stăpânire și ia în stăpânire pe toți aceia care se opresc s-o privească. Dacă bărbații ar privi mai mult femeia patriarhatul n-ar mai fi cu putință în nici o cultură. Am ieșit de la expoziție cu capul întors, o ultimă privire, o ultimă acceptare tacită că femeia constituie și însușirea a ceea ce este frumos.
Afară din muzeu aștepta tot ploaia de noiembrie, dar după nudurile lui Newton, după White Women nu am mai simțit ploaia, iar de a doua zi a ieșit soarele.
Florile dintre cărți
Din octombrie sunt în plină etapă Mihail Sebastian. Am reluat Jurnalul, lectură oarecum obligatorie în facultate, am citit Accidentul, am continuat cu Jocul de-a vacanța. Mi-am făcut planuri să merg la Balcic, eu cu mine să scriu și să citesc. De ce Balcic? Acolo evada Mihail Sebastian ori de câte ori putea să se sustragă muncii, destinului de evreu și omului secat de lipsa de bani.
Puteți foarte ușor să mă acuzați de lipsă de originalitate, dar lipsa asta mi-a construit originalitatea. Am călătorit în anii mei de cele mai multe ori în destinații alese în urma lecturii unor cărți. Așa am ajuns să mă plimb pe Neva, să-mi imprim forma piciorului pe plajele din Zanzibar, să ridic paharul și să strig iamas sau să-mi pun o dorință într-un orizont din Portugalia. Dostoievski, Pessoa, Kazantzakis au funcționat și sub forma unei agenții de turism pentru mine. Acum și Mihail Sebastian.
Biblioteca mea avea doar un titlu de Mihail Sebastian, Jurnalul. Din octombrie am adăugat Accidentul, Orașul cu salcâmi, De două mii de ani, Teatru: Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Insula, Ultima oră.
Ultima carte adăugată i-o datorez tot lui Richie. Când am primit cartea, am răsfoit-o puțin și între filele ei am descoperit o floare uscată. Am făcut un comentariu și am închis cartea la loc, dar de atunci mă tot gândesc la acea floare, la floarea mea acum. Am o floare fără poveste, dar știu că o mână a pus-o între filele acestei cărți, că o minte febrilă a ținut să imortalizeze un gest și poate o trăire.
Și eu am presat flori între cărți, pe unele le mai am. Nici una nu descrie o poveste bezmetică, nici măcar grozavă, dar am ținut mult să presez acele flori. Oamenii își doresc foarte mult să fie iubiți înainte să cunoască iubirea. Când ajung s-o cunoască, să o primească, vor să iubească ei. Uneori iubirea stă pe nisipuri atât de mișcătoare, iubești, dar nu ești iubit, ești iubit, dar nu iubești, vă iubiți nebunește, dar vă certați ca oaspeții unui sanatoriu, vă despărțiți, dar vă iubiți, faceți copii, dar nu vă iubiți.
Până la urmă, ce anume vrea să fie iubirea asta? Iubirea vrea să fie îndestularea sufletului. Eu când mă gândesc la iubire, nu-mi aleargă judecata spre bărbat, ci spre fetița mea Mara. Când mă uit la ea, când mânuțele ei îmi înconjoară gâtul se face atât de liniște în jurul meu, nu e viața și nici moarte în apropierea mea, e doar o bătaie de inimă, o unică bătaie de inimă eternă. Asta e iubire, orice altceva mi se pare o recuperare a acestui moment.
De aceea pledez foarte mult pentru îndrăgosteală, pentru starea aceea atât de firească între bărbat și femeie. Și atunci e liniște, e liniștea de după vânătoare. M-am întâlnit ieri cu o îndrăgostită, toată ziua mi-a devenit apoi azur.
Asta îi e necesar omului, azur, mult azur, să se înconjoare de azur.
Tocmai acum
E o zi azi, așteptată sau neașteptată, 8 Martie nu trece fără agitație, iar agitația e în masă, nu ferește nici credincioșii, nici necredincioșii.
La radio se vorbește despre mame și despre femei, probabil și la televizor, facebookul este în floare, cimitirele înfloresc. Au și morții ziua lor, dar mamele, bunicile și nepoatele pierdute devin mai prezente azi tocmai prin absență. 8 Martie are un drum care duce și la cimitir, nu vă feriți de el. Drumul ăsta nu împiedică cochetăria femeilor de azi.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
…
Asta spune Nichita.
Eu recomand fetelor ca tocmai acum să profite de orbirea bărbaților. Ziua de azi să le aparțină exclusiv, de la gând, la gleznă, la așteptări. Femeile să nu șchiopăteze azi după atenția bărbaților, ci să se dedice felului lor feminin de a fi, să simtă, să intuiască, să se emoționeze și poate în umbrele nopții să atingă și bărbatul.
Iar dacă 8 Martie e ziua femeii, de ce să se aștepte ceva de la bărbați?
Tocmai acum, tocmai acum.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu
Există pe blogul meu teme care revin, revin cu mine și pentru unii cititori. Pentru alții pot părea doar niște chestiuni despre care notez în acest an de grație. Într-o singură notă, dar cu diferite formulări, am scris despre procentul ființei umane de împrumut. Omul împrumută și se împrumută. Schimbul se face cu acțiuni, dar și cu vorbe.
Cât sunt eu și cât sunt tu?
Cât sunt eu în relația cu prietenii, cât sunt eu în relația cu iubitul. Când se retrage eul pentru a face loc persoanei a doua singular și plural? Tot acest proces mi se pare fascinant și am încercat foarte mult să înțeleg. L-am citit pe Jung pentru o mai bună înțelegere. Mi-am zis că Jung a cunoscut fericirea. Am presupus că Jung a fost fericit după niște calcule care adună pretenții de viața, pretenția lui imperativ a fost cunoașterea psihicului. Și l-a cunoscut atât cât se poate, mintea omului e oricum asemenea foilor de ceapă, când zici că ai ajuns la lujer, dai peste o inflorescență. Dar Jung a mirosit multe dintre florile minții.
Dar să plec din această comparație. L-am citit pe Jung, ceva din Jung, ceva am și înțeles. Știu acum diferența dintre eu și sine, știu acum că fiecare persoană în parte este puțin schizofrenică. Măștile pe care le schimbă omul pe durata unei zi, serviciu, societate, prieteni, familie poartă numele de persona și constituie dovada că fiecare dintre noi suntem schizofrenici.
Toate astea nu m-au ajutat însă să aprofundez împrumutul ființei. Cu experiența mea de viață, am constatat împrumuturile mele și ale celor din jurul meu. La început le-am condamnat, chiar m-am rușinat de ele, apoi le-am acceptat ca firești. În acest firesc m-am întrebat care este limita. Cât să iau? Cât să dau? Cât este echilibristică în acest proces și unde anume trebuie trasă o linie?
Am avut în ultimul timp senzația că toate aceste împrumuturi se așază foarte bine în mine. Strat peste strat mi-am crescut ființa, iar acum zăresc în sfârșit o imagine a mea completă. Fără a fi desăvârșită, imaginea mă mulțumește. Oamenii din jurul meu m-au ajutat să mă accept. Un cineva foarte apreciat de mine, aproape un cineva guru, m-a zis că trebuie să-mi permit să fiu eu, să mă iubesc foarte mult și să-mi aliniez gândul cu vorba și cu fapta.
Din răsputeri încerc să fac asta, să spun ce gândesc, să fac ce grăiesc. Mărturisesc că minciuna e mai ușoară, dar nu are satisfacții, ceea ce încerc eu să fac, aduce atât de multe satisfacții.
Mi-e bine să fiu eu printre atâția tu de la care am împrumutat, căci toți acești tu s-au dus la sinele meu, eul a rămas același centru suveran al conștiinței mele.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu, eu am devenit, tu ai rămas tu în mine.
Curs de filozofie povestită X
Răbdare să avem și imediat înnebunesc salcâmii, dar înainte, aș vrea să mai efectuăm o incursiune în secolul XVII și să ne așezăm la taifas cu Descartes.
Exact, azi o să ne delectăm cu un nou curs de filozofie povestită.
Descartes este unul dintre cei mai importanți filozofi ai secolului XVII și l-a interesat foarte mult relația dintre suflet și corp.
Lucrarea lui fundamentală: Discurs asupra metodei.
Descartes a călătorit mult prin Europa cu dorința de a cunoaște natura oamenilor și a universului.
O cunoaștere sigură e dată de rațiune, iar pe simțurile noastre nu ne putem bizui.
A devenit militar și astfel a petrecut ani la Paris, în Olanda și Suedia.
El este primul mare constructor de sisteme, fondatorul filozofiei timpurilor moderne. L-a preocupat foarte mult ceea ce noi am putea ști, întrebarea cu privire la certitudinea cunoașterii.
A doua întrebare era relația dintre corp și suflet.
Înainte de secolul XVII, sufletul era descris ca un fel de spirit al vieții. Semnificația originală a termenilor suflet/spirit este suflu de viață sau respirație.
Descartes a exprimat clar că între spirit și materie există o graniță categorică. În Discursul asupra metodei găsim note despre cum nu avem voie să considerăm adevărat nimic, atâta vreme cât nu am constatat limpede că e adevărat. Voia să aplice metoda matematică și asupra reflexiei filozofice.
Demonstrarea adevărurilor filozofice, după Descartes, se fac cam în același fel cum ar fi demonstrat un principiu matematic. Numai rațiunea dă o cunoaștere sigură.
Punctul de plecare: a te îndoi de tot.
Cum poți fi sigur că întreaga ta viața nu este un vis?
Există un fapt de realitate de care el poate fi cu totul sigur, anume că el se îndoiește.
Când se îndoiește, trebuie să fie sigur că el gândește, și dacă gândește, trebuie să fie sigur că el este o ființă gânditoare.
Gândesc, deci sunt.
Descartes gândește că este un EU gânditor, mai înțelege că acest eu gânditor este mai adevărat decât lumea fizică pe care o percepem cu simțurile.
El are o reprezentare clară și distinctă a unei ființe desăvârșite.
O asemenea reprezentare nu putea izvorî din sine însuși. Reprezentarea ființei desăvârșite nu poate porni de la ceva nedesăvârșit. Reprezentarea ființei desăvârșite își are originea în însăși ființa desăvârșită, cu alte cuvinte, DUMNEZEU.
Ideea de Dumnezeu este, în concepția lui Descartes, o idee înnăscută, care ne-a fost implantată la naștere, la fel după cum artistul imprimă operei sale personalitatea sa.
Există și o realitate exterioară. Între realitatea exterioară și realitatea gândirii există o deosebire esențială. Sunt două forme diferite de realități sau două substanțe.
O substanță este gândirea sau sufletul, cealaltă substanță este întinderea sau materia.
Sufletul este conștient și nu ocupă loc în spațiu, materia e în extindere, nu este conștientă și ocupă un loc în spațiu.
Ambele substanțe provin de la Dumnezeu, căci Dumnezeu există independent.
Dacă și gândirea și extinderea provin de la Dumnezeu, atunci ambele există independente una de alta. Gândirea e liberă în raport cu materia și invers.
Creația lui Dumnezeu a fost împărțită în două.
Descartes este dualist, el trage linie între realitatea spirituală și cea spațială.
Pentru filozof, omul este o ființă dublă care gândește și ocupă un loc în spațiu. Pentru Descartes, trupul omenesc este o piesă de mecanică fină.
În acestă notă sfârșesc cursul de azi, sper că cititorii i-au dat o șansă în ciuda obscurului și lestului dintr-un text de filozofie.
Când o să revin, o să mutăm dialogul la Locke.
