Cultură minoră, cultură majoră

Mi-a trebuit timp, mult timp, să sfârșesc cartea lui Blaga, Trilogia culturii. Când am așezat coperta peste cele 600 de file am simțit nevoia să fac o mărturisire aici pe blog. În plin entuziasm, am mâzgălit câteva rânduri despre impact. Trilogia culturii a avut impact în mine. Două cărți au produs mutații în simțurile și rațiunea mea, Crimă și pedeapsă și Trilogia culturii.
La 16 ani, Crimă și pedeapsă a reușit să-mi schimbe ochii. Un om se poate schimba, poate parcurge etape în viață, poate evolua sau involua, un om poate deveni bun, deși a fost cunoscut rău.
La 16 ani, stăteam în stația de autobuz și priveam o tânără femeie din fața mea. Mă întrebam într-o stare jalnică de disperare cum a ajuns la vârsta de 26, 27 de ani. Eu mă simțeam incapabilă să trec de 16 ani.
Între timp, am ajuns la 29 și l-am descoperit pe Blaga, am descoperit învățăturile lui, o parte din ele. Dacă Dostoievski m-a umplut de jale, Blaga mi-a dat o verticalitate. M-am ridicat în picioare după ce am sfârșit cartea și am pășit în față cu încredere în mine și în forțele mele intelectuale. Nu m-am simțit specială, ci capabilă, capabilă să fiu, nu doar să exist.
Și în această existență a mea întru mister și revelare, simt că am o datorie, să dau mai departe unele dintre învățăturile lui.
Acum o să scriu despre cultura minoră, cultură majoră.

Culturile minore poartă și numele de culturi etnografice, iar culturile majore sunt denumite și culturi monumentale.
O primă deosebire între cele două culturi stă pe temeiul unui criteriu exterior, dimensional, dar fiind exterior, nu e decisiv.
O cultură minoră se menține pe planul unor plăsmuiri sau creații de dimensiuni mai mărunte, cultura majoră ar putea fi identificată în creațiile hiperdimensionale.
O cultură minoră poate foarte bine să îmbrățișeze creații de proporții impresionante, cum sunt epopeile populare, iar culturile majore pot avea și creații care nu întrec propozițiile unui cântec popular.
Să reținem, vârstele culturii nu au nimic de-a face cu vârstele omului, dar putem să folosim copilărie și maturitate ca și concepte care servesc la o mai bună înțelegere a celor două culturi.
Vârstele pot fi privite ca faze etape, fără de axă proprie, dar și ca structuri autonome.
Copilăria ca etapă poate fi privită ca o pregătire a maturității, o fază provizorie, maturitatea este și ea, ca etapă, doar o deltă în care se varsă copilăria.
Ca realizare autonomă, copilăria își are structurile ei unice, incomparabile, datorită cărora încetează de fapt de a mai fi o simplă fază provizorie. Maturitatea își are ți ea felul său autonom, structurile sale ireductibile.
Că o cultură minoră nu este o vârstă copilărească a unei culturi se dovedește prin faptul că o cultură minoră poate să dăinuie mii și mii de ani, să devină atemporală, fără să mai adopte vreodată altă structură.
Cultura minoră nu este întâia vârstă a unei culturi, destinată să se maturizeze încetul cu încetul.
Cultura este obiect de creație umană, nu subiect organismic independent.
Cultura minoră poate să dăinuie și să se perpetueze indefinit.
La fel, cultura majoră nu este vârsta inevitabilă a maturității unui organism cultural suprapus omului, o cultură majoră este creată prin darurile și virtuțile maturității omului.
Omul, în calitatea sa de creator de cultură își realizează plăsmuirile fie prin darurile și structurile copilăriei, fie prin cele ale maturității.
O cultură minoră și o cultură majoră pot să fie până la un punct realizările plastice ale uneia și aceleiași matrice stilistice, în cazul acesta cultura minoră nu reprezintă copilăria, iar cultura majoră nu reprezintă maturitatea.
Cultura majoră nu este apogeul sau piscul celei minore, căci ambele culturi au apogeele lor de sine stătătoare.
Copilăria ca structură e imaginativă, pasiv deschisă destinului, spontană, naiv cosmocentrică, de o fulgurantă sensibilitate metafizică, improvizatoare de jocuri, fără simțul perenității.
Maturitatea e în primul rând volițională, susținut și metodic activă, ea se afirmă în fața destinului, își organizează un câmp de înrâurire, e expansiv-dictatorială, dar și măsurată din prudență, e rațională, are simțul perspectivei și al trăiniciei, e constructivă.
O cultură minoră e creată de oameni maturi, care însă în calitatea lor de creatori de cultură stau într-un fel sub zodia copilăriei, iar într-o cultura majoră e făcută de oameni de orice vârstă, care stau sub zodia maturității, Mozart, Rimbaud, Ioana d Arc, deși copii, sunt creatori de istorie și cultură majoră.

Ar mai fi de scris, dar prefer să pun punct, mi-e teamă de textele lungi, mi-e teamă că nu le acord nici o șansă în existență din cauză de lungime. Mi-ar plăcea să cred că o fixare a acestor diferențe dintre cele două culturi mai liniștesc românul frustrat de cultura minoră.
Cultura minoră nu trebuie înțeleasă peiorativ.
Sper să aveți răbdare cu textul, eu am avut răbdare cu Trilogia și mă simt un om cu un puternic destin creator în cultura mea minoră.

Leii de la intrarea în Grădina zoologică

Știți când o să vedem lei la Grădina zoologică din Timișoara? Când o să renunțăm la cei doi lei de la intrare.
Textul ăsta nu putea să aibă o introducere.
Aș fi putut să scriu că pe lângă această Grădină zoologică am mai mers în Viena, Munchen, Stuttgart și Târgu Mureș, măcar Târgu Mureș are 5 lei la intrare, iar în restul orașelor amintite, leii umblă în haită la intrare.
Dificultatea mea, mai mult o neputință a mea, constă în așteptările oamenilor de a avea o frumoasă Grădină zoologică, dar cu doi lei.
Câtă grijă pot cumpăra doi lei?
Aș vrea să formulez o plângere acum, o plângere, dar invers. Reclamația mea atrage atenția asupra prețului exagerat de mic. Să rămână o sumă modică pentru copii, dar măcar adulții să plătească mai mult.
Cine vrea lei, girafe, pinguini, foci, fluturi, tigri?
Eu vreau, tu vrei, el vrea. Pot să conjug până la capăt, dar acum nu fac atenționare gramaticală, ci apel, hai să facem ceva în privința asta.
Vă rog, hai să facem ceva în privința asta, o donație mică, o broască țestoasă, câinele meu, Leto.
Am glumit, dar știu că s-a înțeles tot ce am dorit să ajungă la cititorii acestui blog.

Text de atenționare gramaticală

Am uitat să mai scriu un asemenea text. Azi vreau, pe lângă atenționare, să adaug ceva. Fac asemenea articole dintr-o iubire imensă pentru limba română, îmi place, mă simt confortabil psihic în această limbă și mă satisface. Asta nu înseamnă că îi cunosc exagerat de bine gramatica, în facultate am fugit de gramatică și recunosc că mă plictisește, dar mă plictisește gramatica aprofundată nu aceea de bun simț.
Uneori, chiar pe blog, greșesc când scriu. Uneori descopăr greșeala, alteori mi se atrage atenția, câteodată devine parte din blog prin ignoranță.
Totuși mă încăpățânez să fac aceste texte, chiar și pentru o singură persoană care își poate corecta ceva în limbă.
Azi îi aduc în lupă pe ai noștri. Ai noștrI. Un singur i.
Exemplu: părinții noștrI, prietenii noștrI.

După ai noștri o să am nevoie de o recapitulare a acestor texte, căci nu mai țin minte despre ce am scris în lunile trecute.
Mai amintesc că aici poate oricine să scrie, e deschis, un text deschis iubitorului de limbă română, știu că nu sunt singură.

Am devenit Dunia, sunt Dunia

Bună ziua. Numele meu este Paula Aldescu și am acest blog din 23 septembrie 2007. Timp de aproape doi ani am ținut conținutul blogului departe de ochii familiei și prietenilor. Mi-a fost teamă, mi-era chiar rușine să suport o observație sau o critică din partea cunoscuților.
Ca soluție, a apărut Dunia. Am devenit Dunia, sunt Dunia.
Bună ziua. Numele meu este Dunia Tuel și am acest blog din 23 septembrie 2007. Cu Dunia am avut prilejul să leg prietenii cu diferiți oameni din acest spațiu virtual, indiferent de vârstă sau de sex. Cu Dunia a început o reeducare a mea. Eu am început să mă cresc, să am grijă de mine, să-mi sporesc atenția asupra mea, asupra calităților, dar mai ales a defectelor.
Azi sunt schimbată, iar eu mă bucur și savurez această schimbare. Nu am devenit alt om, ci am devenit un om distins. Afirmația nu conține o laudă, ci o constatare. În toți acești ani în care am scris am depus o muncă în folosul propriului sine. Nu mi-am depășit limitele, dar am descoperit că am limite.
Dacă în primii ani mă panicam când un prieten mă întreba dacă am scris despre el într-un anumit text, azi doar zâmbesc, cu un nerv la fel de ridicat, dacă se întâmplă să am pălărie, accesoriul acesta nu mai stă pe cap, ci fix în nerv, și le răspund aparent calm.
Nici un text nu este despre voi și toate sunt despre voi.
Întâmplările aparțin prietenilor, dar scrisul îmi aparține exclusiv mie, când mă pun la scris, nu scriu despre cineva anume, ci despre ce anume am simțit eu. Rațiunea și simțirea, intuiția și senzațiile, conștiința și inconștientul, toate sunt infectate de eul meu, iar toți cei din jurul meu reprezintă uneltele minții mele.
Ani de zile m-am necăjit din această cauză, dar tot în acești ani am reușit cumva, prin dialog, prin povești, prin îmbărbătare să mă conving să nu mai iau totul personal. Corectez, încă iau totul personal, dar nu mai reacționez. Aștept, iar așteptarea, lectura și somnul ajută chiar și istericii ca mine.
Isteric este un cuvânt dur, jumătate chiar nepotrivit în descrierea mea, dar sunt dispusă să-i accept cealaltă jumătate, iar cealaltă jumătate conține toate șocurile mele emotive.
Bună ziua. Numele meu e Dunia, iar Dunia este versiunea îmbunătățită și elistă a Paulei.

Florile mă despart de 30 de ani

Florile mă mai despart de 30 de ani, fructele mă găsesc deja balzaciană. Din florar în cireșar transform doiul în trei. Nu-mi pare rău, nu e jale aici, nu e nostalgie, e doar bine ai venit.
O să vină bine 30, o să-mi șadă foarte bine. O simt. Dar mai simt atâtea altele, simt, de exemplu, categoriile după care se orânduiește lumea. Uneori îmi revine cunoașterea fără s-o caut.
Cea mai recentă meditație a mea stă în oamenii noi care apar în viața mea. Din toamna anului trecut, inconștientul meu s-a lăsat impresionat de oamenii noi. De o săptămână însă conștiința mi i-a întins în simțuri la fel cum își întinde gospodina hainele spălate pe sârma din curte.
Să vadă toată lumea hărnicia femeii de casă, să văd eu în detaliu toți acești oameni noi.
Din copilărie, de la grădiniță, ne facem prieteni fără pretenții, nu știm ce înseamnă să ai pretenții, în copilărie suferim și iertăm. Mai târziu, din haita asta de oameni, devenim duo sau trio, iubitul și cea mai bună prietenă sau numai unul dintre cei scriși mai înainte.
Nu avem habar când anume se întâmplă trierea, dar uneori ne seceră dorul de haită. Dar dorul e călător, vine și pleacă, iar vine, iar pleacă. Izolați de haită, cu noua vârstă presupusă a maturității noastre, apar relațiile cheie, oameni cheie care te ajută să parcurgi o bucată de drum, să deschizi o ușă, să închizi o fereastră. Personal, nu mă încântă genul acesta de relație. Mie îmi plac oamenii frumoși, mie îmi plac oamenii și atât, fără gen, fără vârstă, doar ființa.
Cu acestă patimă a mea mă confrunt în ultimul timp. Când apar oameni noi, care e limita în comportament? În jurul meu am observat metodele unora de a cunoaște oamenii, unii dau teste, alții fac afirmații și urmăresc reacțiile interlocutorului. Eficacitatea acestor tehnici îmi este străină, eu prefer să cunosc omul din dialog și din umbră, umbra aceea în care stai și urmărești gesturile celorlalți în diferite circumstanțe.
Ca să cunoști un om ai nevoie să interacționezi cu el pe teritoriul lui. Cel mai bine un om se trădează între prieteni, prietenii chiar redau cele mai apropiate de adevăr calități și defecte ale omului.
Am fost în umbră și mai stau în umbră. Am descoperit oameni frumoși, oameni care mă încântă, mi-am corectat impresii. Pe unii îi plăceam și am încetat să-i mai plac. Cunoașterea nu aduce întotdeauna note pozitive, cunoașterea poate foarte bine să închidă drumuri, dar un drum închis te provoacă să cauți altă cale.
Altă cale, alți oameni, alți oameni, altă viață, altă viață, aceeași viață. Nu viața se schimbă, ci alegerile, iar alegerile ne ajută să devenim, să devenim mai buni, se înțelege.

Trilogia culturii

Am un bun prilej de mândrie.
Am sfârșit Trilogia culturii de Lucian Blaga. Lectura asta m-a schimbat. Mă gândeam acum la caracter și personalitate, ale mele bineînțeles. Caracterul s-a rafinat, iar personalitatea a devenit mai puternică, în privire găsiți subtitrarea. Ochii mei nu arată că sunt trufașă, ochii mei poartă trufia ca pe ceva separat de mine. Mi-aș dori nespus parteneri de dialog despre această carte, despre dor, cultură, categorii, inconștient.
O să aștept, așa cum cunoașterea m-a așteptat pe mine.

Freud m-a lecuit de simbolic

Freud a interpretat visele oamenilor și acest lucru e cunoscut aproximativ de toată lumea. Nu cred ca afirmația mea să fie o exagerare sau o neghiobie, Freud e cunoscut.
A interpretat visele unei societăți pudice plecând de la interpretările simbolice și metoda descifrării anterioare teoriei lui.
El a demonstrat că visul are într-adevăr semnificație, că un bolnav se pregătește înainte de a i se aplica o interpretare a viselor. Un prim pas necesar interpretării stă într-o sporire a atenției și o decuplare de la critică. Omul are nevoie să-și dea frâu liber ideilor și să renunțe la critică, iar atenția să fie mutată de la ÎNTREGUL visului la PĂRȚI din vis, deoarece visul este ceva compus.
Despre asta am citit eu săptămâna trecută și consecințele lecturii le-am identificat imediat.
În primul rând m-am lecuit de simbolic, de visele simbolice. Visele au un travaliu în întâmplările noastre, iar întâmplările țin de o acțiune într-un timp trecut.
În al doilea rând, m-am hotărât să țin un caiet de vise, de propriile vise, dar am luat această hotărâre în somn. În timp ce trezirea se instala, eu visam și îmi interpretam visul în timp ce visam. Luam bucata de vis și îmi ziceam că visez asta datorita alteia, până am deschis ochii.
Am deschis ochii zâmbind.
Freud a interpretat visele, iar acum modifică vise.
Nu am terminat cartea Interpretarea viselor, are nu număr foarte mare de pagini, iar lectura merge în deal, și în vale, în deal și în vale. E dificil, dar plin de satisfacții.
Poate o să încep și pe blog o categorie de vise interpretate.

Buletin de știri

Am rămas în februarie cu buletinul de știri, iar de atunci s-au adunat câteva spectacole.

14 februarie, piesa Iată femeia pe care o iubesc, Teatrul Național Timișoara
23 februarie, piesa Fă-mi loc! la cafeneaua Godot, București
25 februarie, piesa Stă să plouă, cafeneaua Green, București
14 martie, Traviata, salon Marguerite, Roma
25 martie, spectacolul Ce-am avut și ce-am pierdut, Tudor Gheorghe, Teatrul Național Timișoara
26 martie, Vremuri de pace, Teatrul Maghiar, Timișoara

Urmează:

5 aprilie, Pană de automobil după Friedrich Durrenmatt, Teatrul Național Timișoara
21 aprilie, Cabaretul cuvintelor după Matei Vișniec, Teatrul Național Timișoara
30 aprilie, Jubileul, de la Teatrul Metropolis, în Timișoara, Teatrul Național

Să-i pice bine spiritului meu.

Aceeași mână, două ființe

Bărbații și femeile nu or să se înțeleagă niciodată, nu au făcut-o și nu o vor face. Există însă femei care înțeleg bărbații și bărbați care înțeleg femeile, iar această înțelegere presupune o anumită inteligență. Cu toții suntem oameni.
Să fii om presupune în mare măsură să greșești, și să fii om înseamnă să înveți. Femeile și bărbații se blochează între a presupune și a învăța, căci mulți se opresc în presupuneri. Din experiența mea ca femeie am făcut afirmația de mai sus, iar eu sunt o răsfățată în lumea bărbaților. De-a lungul anilor, din noroc, de la o fire curioasă, cu un chip drăguț, mulți prieteni bărbați mi-au permis să intru în lumea lor, m-au lăsat cu bocanci să umblu, să scormonesc, să înțeleg câteva personalități masculine. Am citit și Jung și Freud, dar asta ține de detalii. Ajutorul pe care l-am primit din această incursiune se află în prima frază a textului. Neînțelegerile dintre feminin și masculin nu stau în diferențele dintre noi, ci tocmai în asemănările dintre noi. Când fac această afirmație, mintea mea proiectează imaginea unui cuplu binevoitor cu sexul opus, deoarece există bărbați, dar și femei care abuzează de diferențele dintre noi, dar ei sunt aceia care au nevoie de un psihanalist.
Asemănările dintre masculin și feminin sunt acelea care împiedică parteneriatele. S-a întâmplat în ultimele săptămâni să particip sau să ascult discuții între parteneri. Tot timpul am râs cu colțul gurii, asta când nu m-am lăsat cuprinsă de furii.
Oamenii se ceartă, oamenii se împacă, dar femeia și bărbatul nu iartă, nu trec cu vederea, nu permit.
Femeile sunt geloase, bărbații sunt posesivi, dar a fi gelos și a fi posesiv se întâlnesc în viețile noastre, cel mai des în final, într-un la revedere turbat sau prietenesc de sfârșit de relație. Asta cine are curaj, cine nu are, și mulți nu au, își asigură o viață plină de văicăreli, dar pe care nu și-o asumă niciodată. Pe aceștia nu cumva să-i compătimești, fapta ți-ar putea fi comparată cu a vorbi de Satana în casa Domnului.
Cu siguranță scriu dintr-un impuls, mă simt oarecum oarbă psihic, dar nu am notat nici un neadevăr.
Azi mă înfurie și aceia care renunță fără să încerce să salveze relația, dar și aceia care stau într-o relație care îi dezumanizează. Am auzit uneori, dat ca exemplu, căsniciile bunicilor noștri. Alt motiv de furie. Atunci femeia accepta tot, viața trecea de-a valma fără luxul exprimării unei păreri, de aceea au durat multe căsnicii, nu din dragoste, ci din rușinea de a nu fi femeie divorțată, femeie cu ochi bătuți da, dar nu femeie alungată de la casa bărbatului.
Știați că până pe la 1860 man  era tradus ca om? Și nu cred că greșesc dacă spun că abia după lucrarea lui J.S. Mill, Supunerea femeilor, s-a schimbat această accepțiune a cuvântului.
Există o mare posibilitate, aproape o certitudine, să fi scris un text cu apucături feministe, dar eu nu mi-aș dori să fie astfel primit. Nu intenționez să apăr vreun drept al femeii, ci aș simți o mare bucurie dacă fiecare ar accepta că suntem oameni. Femeia nu are nevoie de privilegii, bărbatul nu are nevoie de privilegii, cu toții suntem privilegiați dacă ne respectăm, dacă nu manifestăm apucături dictatoriale și de zei în relația cu celălalt. Când intri într-o relație, nici nu ai votat, nici nu ai semnat ceva prin care delegi sau responsabilizezi pe cineva cu viața ta. Viața ta are un drept prin naștere care trebuie exercitat, fără excepție, de fiecare ființă umană, indiferent de sex.
Eu urlu după dreptul meu din naștere și în același timp mă supun atât de ușor, dar dreptul e un dat, supunerea o alegere.
Oamenii se plâng atât de mult de singurătate, dar s-au întrebat dacă nu cumva își merită singurătatea? Eu o s-o merit pe a mea, dacă o să rămân vreodată singură, dar nu mi-e teamă, nu fug de ea, nu fac compromisuri.
Oare cum ar fi cu putință un proces de reeducare socială? Umilința, bătaia de joc, ingerința nu au ce căuta în parteneriate. Parteneriatul e ca o strângere de mână, aceeași mână, dar de la două ființe.
Și ființelor, respectați individualitatea.

De ziua lui Nichita

Spirit de doină

Uneori sunt atât de singur
de parcă aș da înapoi
sânilor mamei
laptele supt din ei.
Alteori
sunt atât de nesingur
de parcă aș fi însăși natura
Niciodată însă
nu m-a bătut vreo stea
atât de strălucitoare
încât să-i fiu umbră.
Mă ține în secunda aceasta de viață
dragostea mea
de o femeie firească.

Nichita Stănescu, 19 iunie 1983