Bărbații și femeile nu or să se înțeleagă niciodată, nu au făcut-o și nu o vor face. Există însă femei care înțeleg bărbații și bărbați care înțeleg femeile, iar această înțelegere presupune o anumită inteligență. Cu toții suntem oameni.
Să fii om presupune în mare măsură să greșești, și să fii om înseamnă să înveți. Femeile și bărbații se blochează între a presupune și a învăța, căci mulți se opresc în presupuneri. Din experiența mea ca femeie am făcut afirmația de mai sus, iar eu sunt o răsfățată în lumea bărbaților. De-a lungul anilor, din noroc, de la o fire curioasă, cu un chip drăguț, mulți prieteni bărbați mi-au permis să intru în lumea lor, m-au lăsat cu bocanci să umblu, să scormonesc, să înțeleg câteva personalități masculine. Am citit și Jung și Freud, dar asta ține de detalii. Ajutorul pe care l-am primit din această incursiune se află în prima frază a textului. Neînțelegerile dintre feminin și masculin nu stau în diferențele dintre noi, ci tocmai în asemănările dintre noi. Când fac această afirmație, mintea mea proiectează imaginea unui cuplu binevoitor cu sexul opus, deoarece există bărbați, dar și femei care abuzează de diferențele dintre noi, dar ei sunt aceia care au nevoie de un psihanalist.
Asemănările dintre masculin și feminin sunt acelea care împiedică parteneriatele. S-a întâmplat în ultimele săptămâni să particip sau să ascult discuții între parteneri. Tot timpul am râs cu colțul gurii, asta când nu m-am lăsat cuprinsă de furii.
Oamenii se ceartă, oamenii se împacă, dar femeia și bărbatul nu iartă, nu trec cu vederea, nu permit.
Femeile sunt geloase, bărbații sunt posesivi, dar a fi gelos și a fi posesiv se întâlnesc în viețile noastre, cel mai des în final, într-un la revedere turbat sau prietenesc de sfârșit de relație. Asta cine are curaj, cine nu are, și mulți nu au, își asigură o viață plină de văicăreli, dar pe care nu și-o asumă niciodată. Pe aceștia nu cumva să-i compătimești, fapta ți-ar putea fi comparată cu a vorbi de Satana în casa Domnului.
Cu siguranță scriu dintr-un impuls, mă simt oarecum oarbă psihic, dar nu am notat nici un neadevăr.
Azi mă înfurie și aceia care renunță fără să încerce să salveze relația, dar și aceia care stau într-o relație care îi dezumanizează. Am auzit uneori, dat ca exemplu, căsniciile bunicilor noștri. Alt motiv de furie. Atunci femeia accepta tot, viața trecea de-a valma fără luxul exprimării unei păreri, de aceea au durat multe căsnicii, nu din dragoste, ci din rușinea de a nu fi femeie divorțată, femeie cu ochi bătuți da, dar nu femeie alungată de la casa bărbatului.
Știați că până pe la 1860 man  era tradus ca om? Și nu cred că greșesc dacă spun că abia după lucrarea lui J.S. Mill, Supunerea femeilor, s-a schimbat această accepțiune a cuvântului.
Există o mare posibilitate, aproape o certitudine, să fi scris un text cu apucături feministe, dar eu nu mi-aș dori să fie astfel primit. Nu intenționez să apăr vreun drept al femeii, ci aș simți o mare bucurie dacă fiecare ar accepta că suntem oameni. Femeia nu are nevoie de privilegii, bărbatul nu are nevoie de privilegii, cu toții suntem privilegiați dacă ne respectăm, dacă nu manifestăm apucături dictatoriale și de zei în relația cu celălalt. Când intri într-o relație, nici nu ai votat, nici nu ai semnat ceva prin care delegi sau responsabilizezi pe cineva cu viața ta. Viața ta are un drept prin naștere care trebuie exercitat, fără excepție, de fiecare ființă umană, indiferent de sex.
Eu urlu după dreptul meu din naștere și în același timp mă supun atât de ușor, dar dreptul e un dat, supunerea o alegere.
Oamenii se plâng atât de mult de singurătate, dar s-au întrebat dacă nu cumva își merită singurătatea? Eu o s-o merit pe a mea, dacă o să rămân vreodată singură, dar nu mi-e teamă, nu fug de ea, nu fac compromisuri.
Oare cum ar fi cu putință un proces de reeducare socială? Umilința, bătaia de joc, ingerința nu au ce căuta în parteneriate. Parteneriatul e ca o strângere de mână, aceeași mână, dar de la două ființe.
Și ființelor, respectați individualitatea.