Sâmbătă la prânz, ba chiar la prânzul al mare, am mers cu niște prieteni la expoziția The Human Body de la Muzeul Antipa din București.
Am auzit de această expoziție acum vreo 2 luni chiar de la un prieten de la Severin. Mi-a revenit informația în limba engleză, expoziția The Human Body.
După două săptămâni, o prietenă venită în vizită la Timișoara m-a întrebat dacă am auzit de expoziția de cadavre de la București.
Expoziție de cadavre? Ce vorbești acolo?! De ce aș merge să mă zgâiesc la niște cadavre? E permis, e legal, e moral?
Amețită de toate întrebările care au dat năvală, simțurile au respins clar expoziția. Am căutat pe internet despre expoziție, am găsit câteva articole, iar acest răgaz m-a liniștit.
The Human Body sau expoziția de cadavre?
Expoziția de cadavre, după ce am luat parte la expoziție, nu mă face să mă gândesc decât la un boicot al puritanilor români care s-au folosit de presă pentru o deturnare a ceea ce dorește să fie The Human Body.
Expoziția de cadavre reprezintă o adaptare brutală a unei cunoașteri într-adevăr dure. Nu contest o anumită tărie morală sau o pierdere în suflet al celor care au lucrat la exponate, dar ce revine vizitatorilor curioși sunt doar informații foarte clare despre anatomia omului.
Ne facem atâtea fotografii să ne vedem chipul și trupul, deși ne sunt cunoscute, o privire în interiorul nostru mi se pare binevenită. Nimic morbid nu mi-a revenit din plimbarea printre exponate. Am văzut organe, mușchi, viscere, creiere. M-am văzut pe mine la interior, o creație perfectă. Am poposit mai mult la organele bolnave de cancer, la fetuși, am fost atât de curioasă de fetița mea când eram însărcinată, și la sâni. M-am uitat la fascinația bărbaților și am văzut o bucată zdravănă de slănină, o slănină foarte asemănătoare cu grăsimea de porc chiar, și am văzut câțiva porci jupuiți la viața mea.
Am glumit cât am stat pe acolo și am văzut mulți oameni zâmbind. Am întâlnit oameni cu copii și îmi pare rău că nu a ajuns și Mara mea. Recomand oricui această expoziție, religia nu are ce căuta aici, nu ofensează biserica și nici buna credință.
Corpul uman e fascinant și chiar e păcat să nu ni se dea o șansă să vedem singuri cât de perfecți suntem. Perfecțiunea asta o distrugem tocmai din neștiință și din lipsă de respect. Dacă am fi capabili să luam aminte de măreția organismului nostru, ne-ar fi mult mai greu să-l mutilăm cu o atât de lejeră atitudine.
Pentru cei care nu au ajuns încă, expoziția ține până în iunie.
Zice Dunia
Când natura e generoasă, iar genetica excelează, se nasc unele femei superbe. La o femeie superbă, picioarele par să fure ochi, ochi de bărbat, ochi de femei, picioarele acaparează tot. Dar când pui pe aceste picioare fuste strâmte și foarte scurte, superlativul superb devine peiorativ.
Mă aflu la Târg de mirese de două zile și picioarele, deși magnifice, îmi afectează măruntaiele nu fantezia.
Piciorele par să fure și fantezia când ochii nu mai fac față ofertei.
București de mai
De ani de zile ajung în București în luna noiembrie. Întotdeauna soarele la București a fost generos, dacă se ivea, căci chiar nu era momentul lui.
Anul acesta, luna aceasta, azi, în sfârșită primăvară, soarele e firesc pe cer, este clar momentul lui.
Mergând prin București în orele dimineții, azi, mă gândii că Bucureștiul are farmec. Lumina se răspândește printre case, cuprinde casele și oamenii în armonie. Senzația aceasta de armonie devine palpabilă o clipită. Pari s-o cuprinzi cu mâna prin desprindere. Se desprinde mâna, părți de trup se întregesc cu orașul.
Și gata. Atât ține senzația, o răsuflate. Ai respirat și orașul devine oraș, iar tu doar carne.
Dar secunda e monumentală, e autonomă, e emoție pură, e suflet. Așa își dă omul seama uneori de sufletul din el.
7mai-7iunie
Azi o să încerc ceva nou pentru mine, pentru blog, e aproape o îndrăzneală a mea față de mine.
În ultimul timp am primit mesaje pe facebook de la diferite domnișoare de liceu, doar domnișoare. Mă admiră, le place ceea ce scriu, mă felicită.
Am trecut repede de faza flatării și o idee a venit la mine, una singură, azi o formulez. De azi într-o lună, 7 mai-7 iunie, aștept pe mail, nu pe blog, de la toții copiii între 15 și 19 ani, aceia care doresc, firește, o compunere cu rugămintea să descompună.
Adică:
Cerințe:
– să-și elibereze mintea de regulile unei lucrări pentru teză
– să scrie pe o terasă sau într-o cafenea după ce 15 minute au observat oamenii din jurul lor
– să noteze imediat ceea ce au văzut fără să încerce nici o plasticizare
– să scrie brut despre oamenii din jur
– să scrie curat despre ceea ce simt
Acestea sunt cerințele, pentru că acesta este un concurs. NU se va scrie mai mult de o pagină, iar compunerea care îmi va plăcea cel mai mult, va primi o carte plus 3 zile în malul Dunării la Severin, 3 zile petrecute în compania mea discutând despre scris și despre cărți.
Cazarea și masa asigurate.
START.
mail: dunia_tuel@yahoo.com
Invidioasă pe Hem
Încep să dezvolt o fascinație pentru Hemingway. I-am citit două cărți, Bătrânul și marea și Pentru cine bat clopotele, prima cu ani în urmă.
Nici azi, conștientă și puțin alarmată de admirația mea pentru el, nu pot afirma că m-a cucerit ca scriitor.
Viața lui însă, volubilitatea, forța lui creatoare, încrederea, îngâmfarea, căsniciile lui mă umplu de invidie.
Recunosc, sunt invidioasă. Viața mea e plină de compromisuri. Aș vrea uneori să pocnesc ca un mugure pe o creangă, dar mă opresc în ochi, în ochii oamenilor care mă înconjoară.
Cărțile tale, lumea ta, lumea ta nu e viața ta, nu e realitatea.
Uneori am zvâcniri însă, nu-mi pasă și mă las entuziasmată și de o aripă de fluture, de un zbor al fluturelui pe care îl urmăresc din prezent într-un prezent închipuit.
Și atunci apar lupi moralizatori. E o expresie asta, lup moralizator. Plec capul atunci cu umilință, cu ciudă.
Mă retrag din nou în cărți, uneori în scris, și scriu exagerat de puțin, viața lui Hemingway e un argument.
Poate totuși o să fiu motivată de viața lui și de o pânză de-a lui Yeats, Greaf, la care m-am zgâit minute în șir la Galeria Națională din Dublin. Nu am habar cum a știut Yeats că a terminat de pictat.
Îi e cam greu psihicului meu să se alinieze în toate salturile astea de conștiință.
Steaua fără nume
Din octombrie, de când am văzut la cafeneaua Godot din București, Marea iubire a lui Sebastian, am reluat lectura scrierilor lui Mihail Sebastian.
Am scos Jurnalul din bibliotecă și l-am recitit sub influența interpretării lui Marius Manole. O clipită am suspendat identitatea actorului și din simțiri tulburate, am suprapus un chip de actor peste niște cunoștințe despre scriitorul Sebastian. În această iluzie, m-am îndrăgostit de Marius Manole. Am rămas puțin îndrăgostită vreo două săptămâni.
De atunci au trecut luni. Am terminat Jurnalul, am citit alte cărți care nu-i aparțin lui Sebastian și l-am revăzut pe Marius Manole în alte piese străine de Mihail Sebastian. Mi s-au potolit simțurile de atunci, azi sunt cuminte și nostalgică.
Când ești cuprins de asemenea stări euforice se schimbă rostul lumii. Ai putea crede asta, dar de fapt nu se schimbă nimic, ci se produce o apropiere de acest rost, prin apropierea de sine. Cu simțurile în dezechilibru, apare cine, cine sunt eu?
Ore și zile trec și se petrec în compania lui cine. Așa am petrecut și eu. Am descoperit că rostul lumii poate să stea și într-o cortină care se ridică într-o sală de teatru pentru că atunci mă simt fericită sau într-un zâmbet, sau într-o cutie de popcorn dacă acolo se întâlnesc două mâini.
Beatitudinea trece fără a fi falsă. În entuziasmul meu pentru Mihai Sebastian nimic nu a fost fals. Pierdut acum, i-am citit miercuri piesa Steaua fără nume. După Jocul de-a vacanța, Insula, Ultima oră, toate citite cu frenezie, Steaua fără nume am parcurs-o lejer sentimental cu scopul de a rafina propriul timp care mirosea a mici și ceafă pe grătar.
O comedie în 3 acte poate da karate unei ore dintr-o zi. Ei bine, o comedie în 3 acte, comedia Steaua fără nume mi-a dat două lacrimi, două lacrimi rotunde ca mărgelele s-au rostogolit de obraji. Și de plâns am plâns cuminte. De obicei mi se umplu ochii de lacrimi, iar pielea se pătează în jur. Nu și de data aceasta, două lacrimi, dar le-am lăsat să ajungă în bărbie, le-am lăsat să se usuce pe obraz, nu le-am șters, nu m-am grăbit să scap de senzația lor.
Nu o să povestesc pe blog despre subiectul piesei sau nu acum, e prea curând. Îmi place foarte mult să cochetez cu unele lecturi, să le împing în faldurile inimii mele, iar acolo, în acea apropiere să lenevim în propria mea lumină produsă de unele fraze.
De două zile, ca o incantație, o formulă magică care are efectul de a mă întoarce spre sine, Sebastian îmi spune: ...tu ești un animal de lux. Ești făcută din puțin parfum, din multă lene, din oarecare fantezie.
Întotdeauna lecturile mi-au completat viața sau au corectat-o, dar acum simt că mi-a ghicit întreaga viață.
Și de asta, am o atât de bună zi proastă, foarte proastă. Mi-aș dori să fiu nebună, să profit de nebunia mea, s-o trăiesc în fiecare zi, dar lectura asta, minune sau nenorocire, spune că o stea nu se întoarce niciodată din drumul ei.
Am o atât de bună zi proastă.
Iron Man și Oscar Wilde
Am fost ieri și am văzut Iron Man la cinematograf. Îmi cer scuze pentru aceia care nu au văzut încă filmul, dar urmează, eu o să divulg începutul filmului.
Robert Downey Jr, personajul lui, face referire la începutul poveștii despre monstrul care zace în oricare dintre noi.
În momentul acela am zis cu voce tare Oscar Wilde. M-am întors spre sora mea și am asigurat-o și pe ea, fără să mă întrebe, drept, că Oscar Wilde a scris asta, mai exact astea sunt cuvintele lui: fiecare dintre noi suntem un diavol, și transformăm lumea în care trăim în propriul iad.
După ochii celui din dreapta mea, un necunoscut, mi-am dat seama ce ciudățenie reprezentam în secunda aceea. Eram la un film cu un super erou, unde oamenii se bat cu țevi, se împușcă reciproc, dar nu mor, iar eu am rostit Oscar Wilde.
M-am fâstâcit puțin în scaunul meu și am zâmbit cu satisfacție, dar și cu jenă. Probabilitatea e mare să fi devenit foarte nesuferită pentru cei din jur, și pe lângă acest aspect, mi-am zis că uite așa, singură cresc distanța dintre mine și restul lumii. De multe ori mă simt exagerat de singură printre oameni, iar disperarea asta a mea parcă hrănește și mai mult resentimentele lor.
Singurul meu mecanism de apărare a rămas râsul, imediat fac o glumă și râd atât de zgomotos, încât alung sau doar acopăr stinghereala dintre oamenii din jurul meu.
Cu sau fără Shakespeare
Am plecat odată de la facultate împreună cu un coleg și am parcurs o bucată de drum împreună. Un scenariu atât de comun, dar o întâmplare frecventă în viața socială. Am povestit, ne-am ascultat. Mai târziu, experiența aceasta a devenit un model. Dar au trecut ani până alte întâmplări au făcut din episodul de mai sus un model.
Am stat de mai multe ori la taclale cu prietenele mele despre colegii de serviciu. Persoane necunoscute mie au devenit intime în cunoștințele mele. Printre aceste povești experiență de viață, am avut ocazia să-mi observ prieteni în compania acelor persoane despre care îmi povesteau. Am stat participant lângă prieteni plus colegii lor și am stat spectator lângă prieteni, plus colegi, plus iubiți.
Unu plus unu, plus unu. Aici voiam să ajung, acesta este de fapt începutul. Rândurile de mai sus îndeplinesc funcția didascaliilor în teatru, note înainte de ceea ce urmează cu adevărat să vă povestesc.
Când am stat spectator la o masă cu un prieten plus un coleg, plus iubita, am avut senzația că s-a pornit o ploaie de măști. Fețele se schimbau ca la mimă. La această constatare mi-am recuperat amintirea din prima frază unde colegul meu oscila între povești și confesiuni.
Din confesiuni mi-am însușit o cunoaștere a lui.
Din confesiuni, prietenii mei și-au însușit o cunoaștere a colegilor. Pentru mine, confesiunea are și o funcție de catalizator. Între mine și acel coleg, între prietenii mei și colegii lor s-a impus o anumită intimitate, o acceptare deopotrivă de acordare a încrederii.
Scopul pentru care acorzi această încredere diferă într-adevăr, diferă și de la feminin la masculin, și de la o gândire la alta. Intimitatea rămâne totuși comună.
Intimitatea însă este și fățarnică, intimitatea creează o iluzie pe care cei mai mulți o interpretează prost.
Intimitatea între două persoane nu ar trebui să părăsească zona de confort a celor doi. Spun asta, deoarece observând din margine prietena, colegul, iubita sau prietenul, colega, iubitul, am avut o senzație de început de luptă în prima linie a frontului. Stăteam lângă niște oameni surescitați, entuziaști, încrezători. Colegul sau colega pare să fie cunoscut foarte bine din două perspective, perspectiva amoroasă și cea de amiciție.
După ce am rumegat mult la aceste observații, am ajuns la următoare concluzie. Când aceste întâlniri ajung să se desfășoare în unu plus unu, plus unu, iar perspectivele se gudură, colegul sau colega sunt niște imaturi.
Un om care a ajuns la maturitate stabilește de la început niște limite chiar în confesiuni. În acest punct însă discuția explodează, se mărește ca suprafață, căci intervin factori, educația, cultura, mentalitatea.
Tocmai de aceea, de ceva vreme am acceptat cultura doar ca obiect, obiect ce nu este la îndemâna oricui, stau pregătită să particip la multe asemenea spectacole până la sfârșitul vieții mele.
Spectacolele astea mă bucură și mă întristează, depinde foarte mult de starea sufletească în care mă aflu în momentul acela. Uneori mă ridic și plec, fără explicații, alteori stau și râd ca pisica la bolul de lapte.
Viața chiar e o scenă cu sau fără Shakespeare.
Editura Brumar
Am fost ieri, împreună cu câțiva bloggeri din Timișoara, Richie, Bogdan, Ovi și Andreea, la editura Brumar.
În timp ce-l ascultam pe Gabriel Timoceanu vorbind despre începuturile editurii Brumar sau despre crochiurile lui Șerban Foarță, eu m-am pierdut puțin din imediat. M-am îndepărtat cu gândul până am ajuns în facultate, prin anul 2005.
Prin 2005 cred, fără a fi absolut deloc sigură, pe o alee întunecoasă a complexului studențesc, am pășit sfioasă în spațiul cafenelei sau fostei cafenele, nu am habar dacă mai există, MV.
La intrare ne-a întâmpinat zâmbind Robert Șerban, iar în interior, într-o lumină atât de prost împrăștiată, se citea poezie, poezia lui Adrian Bodnaru, amintire de care iar nu sunt sigură, și se bea vin. Vin și poezie, lichid și spirit din plin pentru ca un student să devină plin de entuziasm.
Mi-am recuperat ieri această amintire la editura Brumar și am reușit chiar să pun și câteva întrebări. Notez acest lucru, este de notat, de obicei stau mută, nu ca să nu strivesc corola, ci pentru că am oroare de întrebările neinspirate. Ieri am întrebat, am aflat că editura Brumar, la inițiativa lui Andrei Ruse va scoate o colecție nouă, proaspătă, exclusivă, colecția Blogger. Nu spun acum și cine este primul blogger publicat, onorurile să-i aparțină lui Andrei Ruse.
Pe lângă editură, am vizitat și tipografia. În tipografie eram nerăbdătoare să ajung, căci ca orice iubitor de carte, mă fascinează drumul cărții. Ieri am urmărit oarecum acest drum, fără să înțeleg atât de mult, dar mi-a devenit clar că nu este deloc ușor să muncești la tipărirea unei cărți. În tipografie nu este loc de iubire de carte, în tipografie cartea e doar obiect, cartea nu manifestă nimic, ci devine. Devine lucru bine făcut sau lucru prost făcut, de aceea responsabilitatea oamenilor dintr-o tipografie este imensă.
La un moment dat am inspirat puternic și de la carte am ajuns la copiii străzii. Mirosurile fac ravagii în simțiri, te scot dintr-un concret și te aruncă în abstract. Copiii străzii nu sunt abstracți, dar păreau ieri într-un tablou plin de cărți, afișe și albume, calde sau mai puțin calde din tipografie.
Am părăsit Brumarul și oamenii de la Brumar mulțumită de instituție, mulțumită de oameni, și cu speranță. Calitatea nu este neapărat o dorință satisfăcută în vis, calitatea poate fi palpabilă, iar această afirmație nu stă într-o senzație, ci într-o certitudine, certitudine susținută de cei 19 ani de experiență ai editurii Brumar.
Citește pentru viață
Înainte să iau o carte în mâini, îmi amintesc că priveam cărțile. Cu capul lăsat mult pe spate, într-o durere care se ivea destul de repede, mă zgâiam la cărțile din biblioteca de acasă.
Apoi îmi amintesc lectura, o lectură pe câmp, în soare, în amurg, în behăit de capre. Pica soarele de pe cer ducându-se la sârbi, credeam eu atunci, iar pagina cărții mele se roșea și ea. Cartea cărților e prima carte de care îmi amintesc după basme și povești nemuritoare.
Mai târziu am învățat că există bibliografie, o listă care se impune elevului. Eleva care am fost a citit, studenta care am fost a citit, omul care sunt citește.
Periplu elev-student-om m-a schimbat. E firească transformarea, devenirea. Contrar multor păreri al unor oameni care nu se întovărășesc cu cartea, a citi nu înseamnă că nu-ți trăiești viața, a citi te ajută să ai o viață.
O viață înseamnă și spirit, și entuziasm, și visare. O viață nu se oprește în obiect, confort și știință.
Fără această parte a vieții creatoare, omul doar și-ar duce viața ca melcul casa în spinare. Mi se întâmplă uneori, la unele spectacole, de teatru, de muzică să fiu intens mulțumită de viață. Adevărat, intensitatea emoțiilor e legată de acel moment și nu durează, dar ceasul ăla e bezmetic. Atunci știu de ce am venit pe acest pământ fără să descopăr nici un secret al lumii.
Fericirea e nepăsătoare, e ușoară și ușuratică, se dezlipește de tine și fuge, dar direcția ei, asemenea botului de câine, ți-a mirosit următorul moment spre care aleargă să-l întâmpine.
Cartea ajută omul, cartea aduce beneficii, vă mărturisesc cu experiența a 20 de ani de lectură. Am găsit și o notă negativă cărții, dar prefer s-o elaborez într-un text separat, textul de azi, deși nu intenționam, deveni suficient prin structura căpătată.
Mă întorc acum la cărțile mele, mă întorc oarecum spre spirit, entuziasm și visare.







