Am plecat odată de la facultate împreună cu un coleg și am parcurs o bucată de drum împreună. Un scenariu atât de comun, dar o întâmplare frecventă în viața socială. Am povestit, ne-am ascultat. Mai târziu, experiența aceasta a devenit un model. Dar au trecut ani până alte întâmplări au făcut din episodul de mai sus un model.
Am stat de mai multe ori la taclale cu prietenele mele despre colegii de serviciu. Persoane necunoscute mie au devenit intime în cunoștințele mele. Printre aceste povești experiență de viață, am avut ocazia să-mi observ prieteni în compania acelor persoane despre care îmi povesteau. Am stat participant lângă prieteni plus colegii lor și am stat spectator lângă prieteni, plus colegi, plus iubiți.
Unu plus unu, plus unu. Aici voiam să ajung, acesta este de fapt începutul. Rândurile de mai sus îndeplinesc funcția didascaliilor în teatru, note înainte de ceea ce urmează cu adevărat să vă povestesc.
Când am stat spectator la o masă cu un prieten plus un coleg, plus iubita, am avut senzația că s-a pornit o ploaie de măști. Fețele se schimbau ca la mimă. La această constatare mi-am recuperat amintirea din prima frază unde colegul meu oscila între povești și confesiuni.
Din confesiuni mi-am însușit o cunoaștere a lui.
Din confesiuni, prietenii mei și-au însușit o cunoaștere a colegilor. Pentru mine, confesiunea are și o funcție de catalizator. Între mine și acel coleg, între prietenii mei și colegii lor s-a impus o anumită intimitate, o acceptare deopotrivă de acordare a încrederii.
Scopul pentru care acorzi această încredere diferă într-adevăr, diferă și de la feminin la masculin, și de la o gândire la alta. Intimitatea rămâne totuși comună.
Intimitatea însă este și fățarnică, intimitatea creează o iluzie pe care cei mai mulți o interpretează prost.
Intimitatea între două persoane nu ar trebui să părăsească zona de confort a celor doi. Spun asta, deoarece observând din margine prietena, colegul, iubita sau prietenul, colega, iubitul, am avut o senzație de început de luptă în prima linie a frontului. Stăteam lângă niște oameni surescitați, entuziaști, încrezători. Colegul sau colega pare să fie cunoscut foarte bine din două perspective, perspectiva amoroasă și cea de amiciție.
După ce am rumegat mult la aceste observații, am ajuns la următoare concluzie. Când aceste întâlniri ajung să se desfășoare în unu plus unu, plus unu, iar perspectivele se gudură, colegul sau colega sunt niște imaturi.
Un om care a ajuns la maturitate stabilește de la început niște limite chiar în confesiuni. În acest punct însă discuția explodează, se mărește ca suprafață, căci intervin factori, educația, cultura, mentalitatea.
Tocmai de aceea, de ceva vreme am acceptat cultura doar ca obiect, obiect ce nu este la îndemâna oricui, stau pregătită să particip la multe asemenea spectacole până la sfârșitul vieții mele.
Spectacolele astea mă bucură și mă întristează, depinde foarte mult de starea sufletească în care mă aflu în momentul acela. Uneori mă ridic și plec, fără explicații, alteori stau și râd ca pisica la bolul de lapte.
Viața chiar e o scenă cu sau fără Shakespeare.
Editura Brumar
Am fost ieri, împreună cu câțiva bloggeri din Timișoara, Richie, Bogdan, Ovi și Andreea, la editura Brumar.
În timp ce-l ascultam pe Gabriel Timoceanu vorbind despre începuturile editurii Brumar sau despre crochiurile lui Șerban Foarță, eu m-am pierdut puțin din imediat. M-am îndepărtat cu gândul până am ajuns în facultate, prin anul 2005.
Prin 2005 cred, fără a fi absolut deloc sigură, pe o alee întunecoasă a complexului studențesc, am pășit sfioasă în spațiul cafenelei sau fostei cafenele, nu am habar dacă mai există, MV.
La intrare ne-a întâmpinat zâmbind Robert Șerban, iar în interior, într-o lumină atât de prost împrăștiată, se citea poezie, poezia lui Adrian Bodnaru, amintire de care iar nu sunt sigură, și se bea vin. Vin și poezie, lichid și spirit din plin pentru ca un student să devină plin de entuziasm.
Mi-am recuperat ieri această amintire la editura Brumar și am reușit chiar să pun și câteva întrebări. Notez acest lucru, este de notat, de obicei stau mută, nu ca să nu strivesc corola, ci pentru că am oroare de întrebările neinspirate. Ieri am întrebat, am aflat că editura Brumar, la inițiativa lui Andrei Ruse va scoate o colecție nouă, proaspătă, exclusivă, colecția Blogger. Nu spun acum și cine este primul blogger publicat, onorurile să-i aparțină lui Andrei Ruse.
Pe lângă editură, am vizitat și tipografia. În tipografie eram nerăbdătoare să ajung, căci ca orice iubitor de carte, mă fascinează drumul cărții. Ieri am urmărit oarecum acest drum, fără să înțeleg atât de mult, dar mi-a devenit clar că nu este deloc ușor să muncești la tipărirea unei cărți. În tipografie nu este loc de iubire de carte, în tipografie cartea e doar obiect, cartea nu manifestă nimic, ci devine. Devine lucru bine făcut sau lucru prost făcut, de aceea responsabilitatea oamenilor dintr-o tipografie este imensă.
La un moment dat am inspirat puternic și de la carte am ajuns la copiii străzii. Mirosurile fac ravagii în simțiri, te scot dintr-un concret și te aruncă în abstract. Copiii străzii nu sunt abstracți, dar păreau ieri într-un tablou plin de cărți, afișe și albume, calde sau mai puțin calde din tipografie.
Am părăsit Brumarul și oamenii de la Brumar mulțumită de instituție, mulțumită de oameni, și cu speranță. Calitatea nu este neapărat o dorință satisfăcută în vis, calitatea poate fi palpabilă, iar această afirmație nu stă într-o senzație, ci într-o certitudine, certitudine susținută de cei 19 ani de experiență ai editurii Brumar.
Citește pentru viață
Înainte să iau o carte în mâini, îmi amintesc că priveam cărțile. Cu capul lăsat mult pe spate, într-o durere care se ivea destul de repede, mă zgâiam la cărțile din biblioteca de acasă.
Apoi îmi amintesc lectura, o lectură pe câmp, în soare, în amurg, în behăit de capre. Pica soarele de pe cer ducându-se la sârbi, credeam eu atunci, iar pagina cărții mele se roșea și ea. Cartea cărților e prima carte de care îmi amintesc după basme și povești nemuritoare.
Mai târziu am învățat că există bibliografie, o listă care se impune elevului. Eleva care am fost a citit, studenta care am fost a citit, omul care sunt citește.
Periplu elev-student-om m-a schimbat. E firească transformarea, devenirea. Contrar multor păreri al unor oameni care nu se întovărășesc cu cartea, a citi nu înseamnă că nu-ți trăiești viața, a citi te ajută să ai o viață.
O viață înseamnă și spirit, și entuziasm, și visare. O viață nu se oprește în obiect, confort și știință.
Fără această parte a vieții creatoare, omul doar și-ar duce viața ca melcul casa în spinare. Mi se întâmplă uneori, la unele spectacole, de teatru, de muzică să fiu intens mulțumită de viață. Adevărat, intensitatea emoțiilor e legată de acel moment și nu durează, dar ceasul ăla e bezmetic. Atunci știu de ce am venit pe acest pământ fără să descopăr nici un secret al lumii.
Fericirea e nepăsătoare, e ușoară și ușuratică, se dezlipește de tine și fuge, dar direcția ei, asemenea botului de câine, ți-a mirosit următorul moment spre care aleargă să-l întâmpine.
Cartea ajută omul, cartea aduce beneficii, vă mărturisesc cu experiența a 20 de ani de lectură. Am găsit și o notă negativă cărții, dar prefer s-o elaborez într-un text separat, textul de azi, deși nu intenționam, deveni suficient prin structura căpătată.
Mă întorc acum la cărțile mele, mă întorc oarecum spre spirit, entuziasm și visare.
Bântuită de Odiseea
Am citit primele 100 de pagini din Ulysses. Deși citesc, nu recitesc această carte, sunt bântuită. Odiseea vrea să izbutească din subteranele memoriei.
Într-o lectură lentă a puținelor pagini, am găsit această frază: istoria este un coșmar din care tot încerc să mă trezesc.
Pe lângă memorabila frază, care te stimulează intelectual, un alt proces, dar fiziologic, mi-a fost pus în alertă, voracitatea. După două descrieri, am devenit lacomă de mic dejun.
Acestea sunt primele 6 rânduri despre monumentala cartea a lui Joyce.
Zice Dunia
Pentru femeile de 30 de ani singure sau singure de sărbători. Pentru bărbații singuri sau singuri luxurioși.
Alegeți ca partener de viață persoana care vă permite să vă manifestați cel mai mult eul. Lângă cine îți permiți să fii tu? Dacă știi cine ești, știi să și alegi.
Parteneriatul cu cele mai puține măști are cele mai mari șanse de izbândă, parteneriatele ce cuprind o colecție de măști nu sunt altceva decât o foarte proastă interpretare a datoriilor umane și o foarte falsă iluzie de împlinire sufletească.
Iar eu nu cunosc pe nimeni care a reușit să-și mintă sufletul toți anii care i-au fost dați pe acest pământ.
Dumnezeu ne-a creat perfect, nu perfecți
Azi o să încerc un exercițiu, nu am habar ce o să iasă, imaginația mea cuprinde, apoi dă la o parte multe direcții. Spun direcție deoarece nu apuc să interpretez.
Textul de azi vrea să fie despre bârfă și seducție. Ca întotdeauna, începutul mă disperă prin caracterul volatil. Puf, puf, puf, dar păpădia nu are fruct încă.
Gândii etapă, gândii metaforă revelatoare, gândii magnet, toate adjuvant pentru bârfă și seducție.
De aceea propun un exercițiu. Să ne imaginăm pentru câteva minute că organismul nostru are proprietatea de a atrage asemenea unui magnet. Atrage și acționează. Curățăm acum în jur. Să dispară magnetul și să păstrăm numai atracția și acțiunea. Trecem de la obiect la subiect, de la material la uman.
Omul atrage și acționează. Ce oameni atrageți? Ce fel de oameni? Felul lor are o importanță categorică. De ce categorică? Oamenii din jur au proprietatea de a ne povesti despre noi.
Pe lângă bunii mei prieteni, actuali sau foști, societatea mea actuală mai numără și alte persoane permanente, medic stomatolog, cosmetician, manichiuristă. Mă opresc la aceștia trei, care sunt de fapt trei femei.
De ani de zile personalitatea mea a făcut casă cu ele. Femeia care îmi ține dinții sănătoși crede în metempsihoză, femeia care îmi luminează chipul din pensetă practică yoga, iar femeia care îmi face o manichiură impecabilă e baptistă.
Într-un fel, poate blasfemator, am în jur Sfânta Treime. Asaltată de Dumnezeu în trei accepțiuni, m-am întrebat de ce le-am atras tocmai pe ele? Ce trebuie să învăț, care îmi este lecția, care le este rolul?
Separat, câte ceva despre fiecare într-o notă intuitivă bazată pe afecțiune scriu: metempsihoza pare să explice uneori neînțelesul din viața fiecăruia, yoga mă desprinde de trivialul societății, iar religia baptistă mă stârnește spiritual. Dumnezeu ne-a creat perfect, dar nu perfecți. Religiile mai mici țintesc perfecțiunea, dar perfecțiunea este un Rai. Cine cunoaște Raiul?
Pe lângă ele devin un personaj extraordinar, iar acum povestesc faptele mele glorioase.
Cu ele practic seducția și bârfa, a se citi seducție ca o nevoie și satisfacție emoțională, iar bârfă ca o ușoară cleveteală amuzantă și terapeutică.
Orice relație, început de relație, are ca punct de plecare seducția. Bârfa e un catalizator care se instalează pe parcurs, iar primii pași aparțin exclusiv seducției, fie că e vorba de masculin-feminin, fie că e vorba de feminin-feminin sau masculin-masculin.
Seducția se mișcă după emoții ca marea după lună. Flux și reflux, val de deal și val la vale, fără seducție omul n-ar fi capabil să-și împlinească destinul, ar avea destin, dar ar locui în el, în loc să călătorească cu el.
Îmi pasă, nu-mi pasă, cui îi pasă?
Aici începe un text de la un dat cu părerea. Îmi dau cu părerea că nu există cititor al acestui blog care să nu știe că sunt olteancă. Un oltean în Banat e deja truism, dar merg mai departe.
Până în 2002, anul admiterii mele la facultate, nu am avut habar că sunt olteancă sau nu-mi păsa. În 2002, în Timișoara mi s-a pus o etichetă: aaa, olteancă, păi la voi la Oltenia nu se gândește.
Invers informației primite, am început să gândesc. M-am situat geografic. Da, sunt de la Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, Oltenia.
Da, vorbesc cu perfectul simplu, care este grai, nu dialect.
Da, o să-mi cresc o oarecare mândrie de situare geografică dacă asta e tot ce se așteaptă de la mine.
Trăiesc de 10 ani în Timișoara. În toți acești ani am fost uneori doar olteancă pentru unii bănățeni, încă mai sunt, dar în toți acești ani am înflorit ca om datorită unui buchet de oameni, situați geografic în Banat, dar a căror minte nu s-a lăsat cuprinsă de geografie.
Îmi place să trăiesc în Timișoara, dar Timișoara nu e casa mea, nici adoptată nu am putut să mă las de acest oraș care îmi place și am ajuns să-l cunosc destul de bine. În primul rând, eu am început să cunosc lumea în altă matrice stilistică, cu o categorie impregnată de un puternic miros de pește. M-am născut în mal de Dunăre, iar inconștientul meu nu-mi permite să uit.
Știți cum creștem noi în mal de Dunăre? În familii care folosesc ca metodă de educație critica, critica dură, uneori agresivă. Știți urmările acestei critici? Unii au devenit directori în instituțiile din Banat, voința înseamnă viitor, alții, ca mine, și-au pierdut încrederea în forțe proprii. De la un timp am început să mă adun, să citesc multă psihologie, să mă observ mai mult prin comparație cu fetița mea. De când sunt mamă, sunt mai atentă la mine.
Sunt olteancă și trăiesc în Banat, și puțin îmi pasă de această realitate imediată. Îmi pasă în schimb de oameni, de mine, de ceea ce pot să devin. Îmi pare rău că nu pot să plec în orășelul meu să trăiesc acolo, aș pleca fericită, dar aici nu mă ține Timișoara, ci tot ce manifestă ea, viață culturală, spirit, unii oameni, o anume desăvârșire a mea.
Sunt olteancă, nu sunt olteancă, îmi pasă, nu-mi pasă, cui îi pasă? Nu invit pe toată lumea să mă cunoască, dar cunoașteți individul sau obiectul înainte să-i trântiți o etichetă, eticheta nu înseamnă cunoaștere, eticheta e la îndemâna omului comod. Nu-mi plac oamenii comozi.
Truism, un alt oltean în Banat.
Cultură minoră, cultură majoră
Mi-a trebuit timp, mult timp, să sfârșesc cartea lui Blaga, Trilogia culturii. Când am așezat coperta peste cele 600 de file am simțit nevoia să fac o mărturisire aici pe blog. În plin entuziasm, am mâzgălit câteva rânduri despre impact. Trilogia culturii a avut impact în mine. Două cărți au produs mutații în simțurile și rațiunea mea, Crimă și pedeapsă și Trilogia culturii.
La 16 ani, Crimă și pedeapsă a reușit să-mi schimbe ochii. Un om se poate schimba, poate parcurge etape în viață, poate evolua sau involua, un om poate deveni bun, deși a fost cunoscut rău.
La 16 ani, stăteam în stația de autobuz și priveam o tânără femeie din fața mea. Mă întrebam într-o stare jalnică de disperare cum a ajuns la vârsta de 26, 27 de ani. Eu mă simțeam incapabilă să trec de 16 ani.
Între timp, am ajuns la 29 și l-am descoperit pe Blaga, am descoperit învățăturile lui, o parte din ele. Dacă Dostoievski m-a umplut de jale, Blaga mi-a dat o verticalitate. M-am ridicat în picioare după ce am sfârșit cartea și am pășit în față cu încredere în mine și în forțele mele intelectuale. Nu m-am simțit specială, ci capabilă, capabilă să fiu, nu doar să exist.
Și în această existență a mea întru mister și revelare, simt că am o datorie, să dau mai departe unele dintre învățăturile lui.
Acum o să scriu despre cultura minoră, cultură majoră.
Culturile minore poartă și numele de culturi etnografice, iar culturile majore sunt denumite și culturi monumentale.
O primă deosebire între cele două culturi stă pe temeiul unui criteriu exterior, dimensional, dar fiind exterior, nu e decisiv.
O cultură minoră se menține pe planul unor plăsmuiri sau creații de dimensiuni mai mărunte, cultura majoră ar putea fi identificată în creațiile hiperdimensionale.
O cultură minoră poate foarte bine să îmbrățișeze creații de proporții impresionante, cum sunt epopeile populare, iar culturile majore pot avea și creații care nu întrec propozițiile unui cântec popular.
Să reținem, vârstele culturii nu au nimic de-a face cu vârstele omului, dar putem să folosim copilărie și maturitate ca și concepte care servesc la o mai bună înțelegere a celor două culturi.
Vârstele pot fi privite ca faze etape, fără de axă proprie, dar și ca structuri autonome.
Copilăria ca etapă poate fi privită ca o pregătire a maturității, o fază provizorie, maturitatea este și ea, ca etapă, doar o deltă în care se varsă copilăria.
Ca realizare autonomă, copilăria își are structurile ei unice, incomparabile, datorită cărora încetează de fapt de a mai fi o simplă fază provizorie. Maturitatea își are ți ea felul său autonom, structurile sale ireductibile.
Că o cultură minoră nu este o vârstă copilărească a unei culturi se dovedește prin faptul că o cultură minoră poate să dăinuie mii și mii de ani, să devină atemporală, fără să mai adopte vreodată altă structură.
Cultura minoră nu este întâia vârstă a unei culturi, destinată să se maturizeze încetul cu încetul.
Cultura este obiect de creație umană, nu subiect organismic independent.
Cultura minoră poate să dăinuie și să se perpetueze indefinit.
La fel, cultura majoră nu este vârsta inevitabilă a maturității unui organism cultural suprapus omului, o cultură majoră este creată prin darurile și virtuțile maturității omului.
Omul, în calitatea sa de creator de cultură își realizează plăsmuirile fie prin darurile și structurile copilăriei, fie prin cele ale maturității.
O cultură minoră și o cultură majoră pot să fie până la un punct realizările plastice ale uneia și aceleiași matrice stilistice, în cazul acesta cultura minoră nu reprezintă copilăria, iar cultura majoră nu reprezintă maturitatea.
Cultura majoră nu este apogeul sau piscul celei minore, căci ambele culturi au apogeele lor de sine stătătoare.
Copilăria ca structură e imaginativă, pasiv deschisă destinului, spontană, naiv cosmocentrică, de o fulgurantă sensibilitate metafizică, improvizatoare de jocuri, fără simțul perenității.
Maturitatea e în primul rând volițională, susținut și metodic activă, ea se afirmă în fața destinului, își organizează un câmp de înrâurire, e expansiv-dictatorială, dar și măsurată din prudență, e rațională, are simțul perspectivei și al trăiniciei, e constructivă.
O cultură minoră e creată de oameni maturi, care însă în calitatea lor de creatori de cultură stau într-un fel sub zodia copilăriei, iar într-o cultura majoră e făcută de oameni de orice vârstă, care stau sub zodia maturității, Mozart, Rimbaud, Ioana d Arc, deși copii, sunt creatori de istorie și cultură majoră.
Ar mai fi de scris, dar prefer să pun punct, mi-e teamă de textele lungi, mi-e teamă că nu le acord nici o șansă în existență din cauză de lungime. Mi-ar plăcea să cred că o fixare a acestor diferențe dintre cele două culturi mai liniștesc românul frustrat de cultura minoră.
Cultura minoră nu trebuie înțeleasă peiorativ.
Sper să aveți răbdare cu textul, eu am avut răbdare cu Trilogia și mă simt un om cu un puternic destin creator în cultura mea minoră.
Leii de la intrarea în Grădina zoologică
Știți când o să vedem lei la Grădina zoologică din Timișoara? Când o să renunțăm la cei doi lei de la intrare.
Textul ăsta nu putea să aibă o introducere.
Aș fi putut să scriu că pe lângă această Grădină zoologică am mai mers în Viena, Munchen, Stuttgart și Târgu Mureș, măcar Târgu Mureș are 5 lei la intrare, iar în restul orașelor amintite, leii umblă în haită la intrare.
Dificultatea mea, mai mult o neputință a mea, constă în așteptările oamenilor de a avea o frumoasă Grădină zoologică, dar cu doi lei.
Câtă grijă pot cumpăra doi lei?
Aș vrea să formulez o plângere acum, o plângere, dar invers. Reclamația mea atrage atenția asupra prețului exagerat de mic. Să rămână o sumă modică pentru copii, dar măcar adulții să plătească mai mult.
Cine vrea lei, girafe, pinguini, foci, fluturi, tigri?
Eu vreau, tu vrei, el vrea. Pot să conjug până la capăt, dar acum nu fac atenționare gramaticală, ci apel, hai să facem ceva în privința asta.
Vă rog, hai să facem ceva în privința asta, o donație mică, o broască țestoasă, câinele meu, Leto.
Am glumit, dar știu că s-a înțeles tot ce am dorit să ajungă la cititorii acestui blog.
Text de atenționare gramaticală
Am uitat să mai scriu un asemenea text. Azi vreau, pe lângă atenționare, să adaug ceva. Fac asemenea articole dintr-o iubire imensă pentru limba română, îmi place, mă simt confortabil psihic în această limbă și mă satisface. Asta nu înseamnă că îi cunosc exagerat de bine gramatica, în facultate am fugit de gramatică și recunosc că mă plictisește, dar mă plictisește gramatica aprofundată nu aceea de bun simț.
Uneori, chiar pe blog, greșesc când scriu. Uneori descopăr greșeala, alteori mi se atrage atenția, câteodată devine parte din blog prin ignoranță.
Totuși mă încăpățânez să fac aceste texte, chiar și pentru o singură persoană care își poate corecta ceva în limbă.
Azi îi aduc în lupă pe ai noștri. Ai noștrI. Un singur i.
Exemplu: părinții noștrI, prietenii noștrI.
După ai noștri o să am nevoie de o recapitulare a acestor texte, căci nu mai țin minte despre ce am scris în lunile trecute.
Mai amintesc că aici poate oricine să scrie, e deschis, un text deschis iubitorului de limbă română, știu că nu sunt singură.
