Am citit Opere Esențiale de Freud. Nu i-am citit biografia. Am cumpărat cartea de ani de zile, Peter Gay, Freud, O viață pentru timpul nostru. Nu m-am atins de ea. Îmi imaginez că mi se adresează întrebarea: De ce nu ai citit biografia? Poate n-am vrut să fiu dezamăgită. E o personalitate atât de controversată. Are admiratori câți detractori. La fel ca doctorul meu ginecolog. Poate n-am dorit să iau contact cu admirația altei persoane. Poate puțin din amândouă m-au ținut departe. Freud și-a câștigat autoritatea în fața mea, nu a primit-o ca tata.

De două zile m-am apucat de carte. Prima zi mai mult am răsfoit-o și am purtat-o dintr-o cameră în alta. A doua zi am citit jumătate de capitol. Azi mă simt mai inteligentă. Să vă povestesc.

Freud s-a născut în 1856. Vă atrag atenția asupra anului, asupra secolului, asupra perioadei. Antisemitismul se răspândea ca un cancer și Freud a suferit din cauza asta. Curajos și suficient de puternic, cu o furie controlată, nu a acceptat niciodată să fie umilit. Tot în acest timp, evreii au început, prin mai multe edicte, să aibă drepturi. Cum era compusă societatea atunci? Din prea bogați și din prea săraci. Imperiile au intrat în declin. Cine să muncească în noua ordine? Aristocrația? Prostimea? Pentru unii nu se cădea. Pentru alții nu se potrivea.

Evreii au muncit. Evreii au devenit notari, bancheri, doctori. Perioada le-a fost prielnică. Așadar, cam așa au ajuns ”evreii să conducă lumea.” N-au înșelat. Au învățat. Au muncit. S-au disciplinat. Au câștigat meseriile bănoase și respectabile, nu le-au picat din cer.

Imediat sfârșesc primul capitol. Dacă sunteți curioși, mai povestesc despre. Acum mă retrag cu cartea și o pungă de M&M.

Foto: Bogdan Mosorescu

Aseară am tras de mine. Scriu! Nu scriu! Ba scriu! Ba nu scriu! M-am întors pe partea cealaltă și m-am culcat. Mi-am reproșat în gând lipsa de disciplină. Am hotărât să scriu în fiecare seară. Când îmi lipsesc subiectele, s-ar putea să vă notez câteva versuri.

Poftesc uneori la poezie. Corectez. Poftesc uneori la poet. Din facultate au început să mă fascineze viețile lui Rimbaud și Baudelaire. Mi-l imaginez pe Rimbaud în pantaloni kaki, cu un sac de cafea în spate, într-un apus care îți taie respirația cum numai în Africa e posibil. Rimbaud a făcut trafic cu cafea. Baudelaire m-a atras cu paradisurile artificiale și cu excesul de eleganță. Viețile lor m-au dus către poezie. De obicei admirăm munca unei persoane și suportăm un transfer de la muncă la persoană. Persoana devine mai frumoasă. Cu Rimbaud și Baudelaire s-a întâmplat invers. Viețile lor au înfrumusețat poezia.

Oare cum aș putea să înfrumusețez aceste zile ale omenirii? Să ne așezăm și să citim poezie până ajungem la suflet nu e realizabil. Ne-am civilizat, dar tot animale am rămas. Înainte să adorm aseară mi-am propus să încerc o descrierea a mea exclusiv cu defecte fizice și imperfecțiuni morale.

Ceva de genul:
Am picioare strâmbe care m-au torturat în adolescență. Detest forma sânilor mei. Abdomenul mi se împarte în două. Ați văzut o scroafă care alăptează? Cam așa să vă imaginați mușchii mei abdominali. În rest sunt perfectă. Nu glumesc. Orice altceva iubesc la corpul meu.

La imperfecțiuni morale o să folosesc mai mult tastatura. Am mințit. În prezent rar minciunesc și atunci pentru a nu provoca bosumflări sau să nu rănesc. Am încercat să-mi amintesc prima minciună ieșită pe gură. Nu mi-am amintit. Am furat un elastic de păr. Am înșelat. Am lovit. Am copiat de câteva ori. M-am lăsat pradă nervilor. Am jignit. În prezent vexez fără cuvinte urâte. Rareori am privit cu invidie la altcineva, dar am adunat câteva episoade. Un episod cu colege de facultate care nu treceau pe la cursuri, nu învățau, dar promovau cu note mari. Un alt episod cu bloggeri care habar nu aveau să scrie, stilistic și gramatical, dar raportau un trafic gigant. Mi-au trebuit ani să accept că blogul și bloggerii n-au legătură cu scriitorii, talentul și creația. Un alt episod nu mai știu. O să caut o poezie la Baudelaire care să se potrivească acestor mizerii sufletești.

Până atunci, mă retrag de pe blog. Îmi pun un episod din Sex and the city.

Foto: Bogdan Mosorescu

Beteagă. Sunt beteagă. Ciuntită. Mi-am spart o măsea. Nu par într-un loc bun. Aseară am plâns în hohote. M-am descărcat. Azi mi-am reluat rolul fără să-mi simt umerii grei.

De fapt m-am înscris la târgul celor de la Artisans Bazaar. Ura! Vă mai amintiți de Tricoul Inteligent Dunia? Nici afacerea mea nu pare într-un loc bun. Dar a crescut. Există un magazin și cel mai important, o direcție.

Tricoul a apărut când m-am trezit lefteră după despărțirea de tatăl Marei. Cu reprezentarea de Monica Columbeanu pierdută, mi-am suflecat mânecile, mi-am stors creierii. Un tricou imprimat cu citate din cărțile lecturate mi-a creat iluzia unor viitoare facturi plătite. S-au adunat anii și s-au adunat degeaba. Nu mă pasionează crearea de haine, dar am nevoie de haine ca mijloc de a promova literatura. Cine mi-o cere? Cine are nevoie? Nimeni și neica nimeni. Mi-am pus singură pe umeri această misiune. Să promovez literatura. În fond am diplomă de filolog, iar femeile ca mine citesc cărți extraordinare. Pierdeți dacă nu citiți ce vă recomand.

Ca să păstrez hainele, am nevoie de ele, am creat un magazin online cu piesele clasice, tricouri, bluze, câteva rochii. Orice altceva mai scot în față, un model de rochie, un sacou, în prezent am sacouri, vin într-o ediție limitată care nu va fi reluată. Am 11 sacouri și nu o să le mai repet. Cu sacourile o s-o celebrez pe Simone de Beauvoir. Un sacou vândut vine cu o carte semnată de Simone. Mă folosesc de trupul femeii să ajung la mintea ei. Poate unele dintre voi o să vi se pară că semănăm. O să opriți la stand. O să vă las în pace, cel mai sigur o să citesc și poate o să vă admir pantofii.

Așadar, în martie ne vedem la Artisans Bazaar. Ca strategie de vânzare, într-o zi o să aleg o oră pentru reduceri. Atât. Nu prea îmi permit reduceri.

Întrebarea este dacă o să ne vedem cu cârje sau fără. Cu siguranță o să ne vedem cu sacou.

Ne vedem la Artisans Bazaar! Ce dor mi-a fost!

O să vă demonstrez că nu degeaba am o diplomă de filolog. Știu să recomand cărți. Mi-am luat în serios această sarcină.
Domnul profesor Iosif Cheie Pantea a subliniat importanța de a recomanda cărți. Înainte de un examen ne-a ținut o cuvântare moralizatoare despre atribuțiile unui filolog veritabil. Asta ne diferențiază, a insistat. Asta mă diferențiază, confirm.

De la filologie ajung la social, la relația dintre ea și el. În urma cărților lecturate, vă notez aici o întrebare. Puteți să vă verificați adevăratele sentimente. De exemplu: Știind ceea ce știți după ani de relație, ați mai alege să trăiți lângă cel de lângă voi? Știind ceea ce știți. Repetați. Știind ceea ce știu. Care e răspunsul?

De data asta nu aștept și nu solicit răspunsuri. E pentru voi răspunsul știind ceea ce știți.

De două săptămâni de când țopăi, țop la bucătărie, țop la baie și țop pe canapea, îmi privesc piciorul umflat și experimentez diferite stări. Da, mi-e groază că mi-am nenorocit piciorul, dar alte gânduri, uneori neîncăpătoare, îmi provoacă scurte zăpăceli.

Îmi beau ceaiul verde în continuare și arunc un ochi pe fereastră. Peisajul e trist, blocuri de jur împrejur. Un nuc imens, superb, impunător reacționează la urâțenie. De fiecare dată îmi zic că e greșit. E greșit să te trezești și să dai cu ochii de betoane. Mă așez apoi pe canapea. Scriu. Citesc. Hoinăresc pe hartă. De fiecare dată îmi zic că e suficient. E satisfăcător să te trezești și să dai cu ochii de lucrurile tale.

Și așa mai departe. Pendulez între aceste sentimente, furie și satisfacție. Mi-e bine și nu mi-e bine. Uneori toate rânduielile lumii le consider inutile sau aberante. Când privesc luna, când vizionez filme despre spațiu, când urmăresc activitatea celor de la NASA, atunci nu pricep apucăturile oamenilor. Pentru ce? De ce?

Privesc pe geamul de la bucătărie și devin o străină. Mă așez pe canapea și mă relaxez. Îmi trăiesc cu voluptate ratarea și visez la lumea largă. Mă văd la Roma, mă văd pe dealuri la Schela. Râd cu prietenii. Mă plimb pe străduțe la Lisabona. Mă destrăbălez într-un așternut alb delicat. Mănânc paste. Mă dau cu sania. Mara, Matei, un copil, doi copii, am două brațe și le închid peste ei.

De ce am nevoie de mai mult? Mă refer la o casă cu o verandă mică pentru un balansoar alb unde să citesc, să sorb cafea, să urlu la copii când mă enervează. Nu am nevoie. Am nevoie. Depinde unde mă aflu când mă întreb, la bucătărie sau pe canapea.

Nici în pat nu sufăr după iarba din curtea casei închipuite. Am brațe care mă înconjoară. Îmi place uneori să adorm în brațe, iar apoi să trec ușor pe pătrățica mea. Acum vreau la casă. Un vecin ascultă muzică la volum maxim. Eh, noroc că am simțul umorului și râd înainte de toate!

Credeți că e prea devreme să-i scriu lui Moș Crăciun să pună elfii la treabă pentru un balansoar?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Am o fată preadolescentă. Am un băiețel care imediat o să împlinească un an. Am două oglinzi și o posibilitate de a privi trecutul în același timp cu prezentul. Am greșit monstruos cu Mara pe alocuri. O să greșesc și cu Mateiu. Diferența constă în abordare. O să abordez situații asemănătoare cu altă atitudine. Fix ca în Micul Prinț de care mereu îi amintesc Marei. La ce ne uităm, la o pălărie sau la un șarpe boa care a înghițit un elefant? Dilemele Marei le direcționez spre Micul prinț și profit să-i amintesc și de tristul adevăr că este greu cu adulții.

Cumpărați cartea de aici: Cărturești.

O să redau un dialog cu Mara. Acesta în mod particular îl simt ca o răscumpărare a greșelilor. Faptul că Mara gândește și exprimă fără teamă, mă consolează și mă umple de mândrie.

Dunia: Mara, cu ce te îmbraci?
Mara: Cu haine. (Râde cu ochii și colțul gurii. Îmi observă reacția).
Dunia. Serios?! Am presupus că te îmbraci cu pene. (Ton serios).
Mara: Penele au fost și prima mea opțiune, dar m-am răzgândit.

Mara a râs. Eu am râs și nu mi-am încăput în piele de mândrie. Ați reușit să-i determinați pe copii să exprime ceea ce gândesc?

Foto: Bogdan Mosorescu

Am trecut de jumătatea cărții, Psihologia persuasiunii de Cialdini. În timp ce dădeam paginile, mi-am amintit de o întâmplare petrecută în vară la mare. Poate am povestit pe blog despre, dar acum o s-o reiau ca argument pentru a vă convinge de folosul cărții.

Întinsă pe prosop, citeam din Dawkins. La un moment dat se apropie un vânzător de mine. Am închis cartea și m-am adunat. Am așteptat. Știam ce urmează. Cu ani în urma am citit și Psihologia manipulării de același autor.
Vânzătorul: Hei, vrei să cumperi prosoape?
Dunia: Nu, mulțumesc.
Vânzătorul: Nu-i nimic. Oricum plecam spre casă. Aici mi s-a făcut o concesie. Mai departe. Am un cadou pentru tine. Nu costă nimic. E plăcerea mea. Niște brățări făcute de copiii mei.
Dunia: Nu, mulțumesc.
Vânzătorul: Copiii mei au rămas în Kenya, eu am venit să muncesc. Aici mi-a pus brățara la mână și mi-a dăruit ceva.
S-a îndepărtat. După câțiva pași, așteptam, s-a întors să mă întrebe dacă nu am ceva mărunt de care să mă lipsesc pentru copiii lui de acasă.

S-a întâmplat ca la carte. Am identificat fiecare pas, fiecare tactică. Am zâmbit, i-am dat câțiva euro și în timpul acesta mă întrebam dacă un vânzător tânăr și negru cunoaște aceste strategii de vânzare sau unii se nasc înzestrați cu abilitatea de a manipula.

Vi s-a întâmplat vreodată ceva asemănător? Povestiți deoarece mă interesează.

Întotdeauna mi-a lipsit diplomația. Întotdeauna mi-am reproșat că nu mă străduiesc mai mult să tac, să surzesc, să pun la fund. Să-l aprob pe cel care mă enervează și să fac ca mine. Adevărul este că detest tactica asta. Zic ca tine, fac ca mine! O consider lipsită de demnitate. Familia și prietenii m-au dezaprobat. Treaba ta, o să ai de suferit! Au avut dreptate. Am suferit. Am pierdut câteva persoane de-a lungul anilor. Îmi pare rău? Absolut deloc. De ce? Pentru că dacă ar fi posibil s-o iau de la capăt, aș proceda la fel.

De ceva vreme, o vreme atât de crudă și de fragilă, abia a încolțit, m-am întrebat ce anume aș fi câștigat dacă aș fi deprins diplomația. Am fost și sunt martor mut al altor cupluri. Femei chinuite de bărbați, dar care procedează ca la carte. Gătesc. Spală. Calcă. Îngrijesc copilul. Merg la muncă. Se epilează. Își lasă un umăr gol din greșeală. Bărbatul insulă. Bărbatul e agresiv. Bărbatul are amantă. Nu exclud același comportament din partea femeilor, dar aleg să port un discurs la genul feminin. E genul meu și mă identific cu el.

Așadar, faci ca femeie tot ce este necesar, dar nu ești suficientă. De obicei aceste femei practică diplomația. Zâmbesc. Privesc într-o parte. Dau din picior. Gătesc, calcă, spală și când bărbatul explorează un trup de femeie nou. Ba chiar o consideră vinovată că se bagă în familia ei. Nu vede. Se orbește. Nimeni nu se bagă nepoftit.

Diplomația în cuplu nu ne scutește de durere, de trădare, de dispoziții în care pielea corpului ne torturează și ne provoacă să o smulgem. Pentru prima dată îi mulțumesc gurii mele mari. O gură mare nu ne urcă în topul preferințelor în familie sau în societate, dar vă asigur că veți rămâne numărul unu când vă priviți în oglindă și când puneți capul seara pe pernă.

Furia se exprimă, nesimțirea se anunță, vorbele urâte se întorc înapoi. Apoi urmează o porție zdravănă de râs și de a fi.

Foto: Bogdan Mosorescu

Oare de ce curg cuvintele când spăl vasele, iar când mă așez în fața laptopului, șterg cel puțin de două ori propoziția de început?! Mi-e milă de mine. Acolo la vase și aici la laptop se luptă pentru onestitate. La vase sunt relaxată și sinceră. La laptop sunt sub propria supraveghere, iar sinceritatea se schimonosește.

Petrec mult timp pe canapea în aceste zile. Cât îmi permite și Mateiu, atât respect și recomandarea medicului de imobilizare. Citesc Cialdini și deja am notat într-un status pe facebook că pregătesc un articol despre căsătorie. L-am pregătit la chiuvetă. Un castron de iena, câteva farfurii, două cugetări și am tras concluzia, fără nici o referire a autorului, că slujba cununiei reprezintă o manipulare ca la carte.

Robert Cialdini este doctor în filozofie, iar în prezent șeful catedrei de psihologie al Arizona State University. Nu vă lăsați impresionați de titlu. Permiteți admirației să se instaleze după ce o să vă spun că Cialdini a descris în detaliu, fără ocolișuri și ambalaje inutile de guru, reguli, tactici și principii de manipulare. Exact, a dat tot din casă după ani de zile de muncă și cercetare în lumea vânzătorilor redutabili. E grețos ce e acolo!

În Capitolul III povestește despre angajament și consecvență. Citez: ”… angajamentul este mai eficient în schimbarea imaginii despre sine a unei persoane și a comportamentului ei în viitor dacă el este activ, public și solicită efort.” Am subliniat, cum fac de fiecare dată când ceva îmi atrage atenția. Am lăsat cartea deoparte, cum fac de fiecare dată când ceva îmi atrage atenția, și am reflectat.

La începutului lui septembrie l-am botezat și noi pe Mateiu. A fost dorința tatălui lui. Ca mamă singură, Mateiu n-ar fi fost botezat. Am mers la biserică, multă activitate, încordare, ochi dați peste cap. Nu mi-a plăcut. Mi s-a strâns stomacul și abia am așteptat să iau copilul și să părăsim biserica. Am făcut petrecere. A fost public, cu invitați de toate felurile. Ambele, biserica și petrecerea au solicitat efort.

De la botez, mi s-au îndreptat gândurile la căsătorie. Două persoane își iau angajamentul în public să se iubească până la moarte. Mi se pare atât de tragic și atât de comic acest jurământ. Dar nu e tragic. Nu e comic. E manipulare. Un angajament public de a iubi, a respecta, a sta împreună funcționează ca super glue pentru că presupune gura lumii. Gura lumii dictează și cum ne vedem noi înșine. Asta nu vă pune pe gânduri?

Dar majoritatea dintre noi gândim ca sclavii. Grupul acela select îl invidiez eu. Grupul care nu se supune, grupul care își trăiește viața cu propriile greșeli, alegeri, gusturi, obișnuințe. Grupul acela e idealul meu.

Cumpărați cartea de aici: Cărturești.

În secunda asta nu-mi vine să râd, dar o să mă gâdil.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dacă treceți pe Ioan Mureșan, strada pe care locuiesc, și priviți în sus, look up pentru mine, imaginați-vă o sită imensă deasupra unui bloc comunist. În interior, închideți ochii. Casa scării sperie ochiul. Fiecare ușă a unui apartament conține o lume. Când se deschide ușa mea, pare că pășiți într-un chenar de lumină. Este efectul pereților albi și al mobilierului alb. E o lume aranjată după gust, nu neapărat cu gust.

Prin sita închipuită deasupra blocului se cern prietenii. De o săptămână sunt ușor handicapată. Recomandarea doctorului este imobilizarea. Mi s-a spus să nu mă joc la vârsta mea. De acord, nu mă joc, dar am un căcăcios de 11 luni. Așa că zilnic îmi trec pragul prietenele care fac cu schimbul. Mă uit uneori la ele și mă simt norocoasă. Când închid ușa la plecare, n-am nici măcar o cană de ceai de clătit. Lasă totul impecabil. Lasă totul la locul unde știu că-mi place. Mara mă ajută. Făt Frumos se joacă cu Mateiu. Fetele au grijă la propriu de oasele mele, de o fractură de platou tibial.

Așa că m-am întrebat.

Oare prietenii buni chiar sunt musafiri?

Mamanu nu renunță la a exclama când una dintre ele intră pe ușă: Oooo, ai musafiri! O dată am întrebat-o surprinsă. Cine? Altă dată am corectat-o. Nici un musafir, e Cori sau Catalina, sau Cosânzeana. A treia oară am lăsat-o baltă. Pentru mamanu cine nu vine cu recomandarea sângelui, e musafir. Dar chiar sunt?

În aceste zile prietenele îmi sunt zâne, nașe, asistente, însoțitoare. Nu le-am cerut ajutorul. Nu le-am solicitat prezența. Au știut ce au de făcut într-o asemenea situație. Nu le-am pus masa. Nu am strâns masa. Poate nu am avut mâncare, dar asta nu ne-a oprit din a lua masa și a conversa. Nu m-au certat că stă Mateiu fără ciorapi. Nu și-au dat ochii peste cap că am reguli personale și ignor învățăturile din bătrâni. Cel mai important pentru mine, nu m-au scos din sărite.

Ceea ce m-a făcut să realizez că am păstrat în gândire păreri de la 20 de ani. Prietenele înseamnă enorm pentru mine. Prietenele nu se dau la o parte pentru bărbați sau pentru Făt Frumos dacă apare. La mine a apărut. Prietenele nu se dau la o parte. Dacă aș fi un spirit liber cum mi-aș dori să fiu, le-aș iubi și în așternut. Corpul femeii nu mă fascinează la acest mod. Dar le-aș iubi. Prieteniile dintre femei sunt fantastice când își depășesc proasta educație, provincialismele și răutățile.

O lume fără iubire, fără pasiune, fără prietenii, fără călătorii, fără cărți ar semăna mult cu viața unei pisici de apartament, o pisică castrată și fără permisiunea de a părăsi apartamentul. O viață searbădă, chinuitoare, plictisitoare, inutilă și neștiută. Pisica nu știe.

Când nu iubim, nu știm. Când nu transpirăm pasional cearșafuri, nu știm. Când nu ne înconjurăm de prieteni, nu știm. Când nu călătorim nu știm. Pur și simplu nu știm că trăim. Supraviețuim ca niște colonii de bacterii în laborator. Poate am fost înghețați și suntem expresia unor oameni primitivi. Poate.

De aceea iubiți mult, peste limite. Și râdeți înainte de toate.

Sau cu alte cuvinte, nu strângeți masa după prieteni, strângeți împreună. Dacă aveți musafiri, atunci e altă poveste care nu are legătură cu ce am mâzgălit eu aici.