Sărbătorim sau nu de Halloween

14886127_1341240455886105_1191366748_nUneori mă simt tare înţeleaptă. Cum alteori mă striveşte neghiobia. Mi-a plăcut să învăţ. Am fost şi am rămas curioasă de evoluţia omului. Asta îşi doresc profesorii de la elevii lor, să-i vadă curioşi indiferent de capacităţile intelectuale. Performanţa e o consecinţă, nu o pretenţie.

Azi, de Halloween, cochetez cu înţelepciunea. În fiecare an, de această sărbătoare, prin intermediul facebook, iau contact cu atitudinea pro sau contra Halloween. Sărbătorim sau nu cu dovleci şi costume ceva împrumutat de la americani? Adăugaţi puţin dispreţ când citiţi americani. Românii, viţă nobilă, nu iau ei ceva de la făcăturile de americani cărora le anulează aproape genotipul. Ăia îşi ţin strămoşii în rezervaţii.

Halloween-ul este o sărbătoare de origine celtică. Nu o să scriu acum despre. Nu mă interesează. O să mă iau de morţi. Asta deranjează, moartea şi mortul. Cum să ne expunem pruncii la poveşti cu demoni?

Pentru că mi-a plăcut să învăţ şi am citit mult, găsesc această atitudine regresivă. Ne ducem într-un stadiu de primitivism când strămoşii încă nu descoperiseră legătura dintre actul sexual şi reproducere. Da, chiar nu aveau habar. Cu mintea aia de atunci, îmi vine firesc să accept frica de moarte şi de mort. Apucăturile lor, să nu rosteşti numele mortului, un exemplu, vin dintr-o lipsă de cunoaştere. Nu ştiau şi au descoperit observându-se.

Într-o epocă civilizată, Jung a venit cu memoria colectivă. Cînd aveţi reacţii pe care nu vi le puteţi explica, cu mult instinct şi raţiune pe minus, semnifică o reîntoarcere la strămoşi. Freud vorbeşte despre o memorie individuală. Oricum alegeţi să o numiţi sau după cine, reţineţi că sunteţi nişte primitivi.

De Halloween apropiem copiii de moarte. Dacă aş putea să vă liniştesc cu ce am aflat din literatura de specialitate şi prin observarea propriului prunc, aş împărtăşi: copiii nu percep moartea ca noi. Le este imposibil fizic şi psihic să înţeleagă dispariţia de pe pământ.

Aseară cumpăram dovleci, din ăia nemţeşti că ăia româneşti erau epuizaţi, iar Mara chestionându-mă despre fantome şi morţi, a dedus că o să vină buni în vizită. Buni, bunica din partea tatălui care a murit. Nu găsesc o asemenea discuţie traumatizantă pentru copil oricâte cruci ar putea să-şi facă mama mea, de exemplu.

Nu am crescut cu această sărbătoare. Sunt străină de orice emoţie. Să cioplesc dovleci şi să mă costumez nu mă deranjează. Am tăiat aseară o bufniţă şi un căţel în dovlecii nemţeşti. Mara a fost încântată şi există şanse mari să aibă în viitor o amintire ecran cu ea şi mama ei jucându-se. Iar de un Halloween în viitor, o posibilă vizită a mamei ei dispărute o să-i umple abdomenul cu o senzaţie de căldură.

Sărbătorile, împrumutate sau nu, reprezintă un motiv de petrecere. Sărbătorile permit excesele. Tot oamenii primitivi ne-au lăsat moştenire excesul de sărbători. Interdicţiile au nevoie de dezlegări. Sărbătorile ne dezleagă, ne detaşează.

E atât de important numele sărbătorii? Halloween, Crăciun, Hanukkah, Kurban Bayram? Semnificativ pentru supravieţuire îmi pare a fi intimitatea, afecţiunea, jocul, râsul, relaxarea. De astea avem parte de sărbători, oricum s-ar numi ele.

Azi se numeşte Halloween. Poate mă vizitează şi pe mine Sorin, buni sau mămaie.

Temă pentru acasă

flvn9391La ultima ședință cu părinții la care am participat, s-a discutat cu ochi aprinși și gesturi înflăcărate despre temele de acasă. Mara merge la școala Montessori.

Mă aflu pe poziție neutră. Poate să vină cu teme acasă dacă nu există consecințe că nu le-a făcut. Pedagogia Montessori urmează fazele de dezvoltare ale ființei umane. Sistemul tradițional habar n-am ce strategie are. Am decis, privind în urmă, că tema de acasă are și aspecte pozitive.

Am primit la un moment dat o compunere. Sau sora mea a primit și m-a atras subiectul. Mă fascinează și în prezent posibilitatea existenței unei grădini secrete. Una dintre primele cărți citite a fost Alice în țara minunilor. Poate e vorba și despre asta.

Știu că am scris pe nerăsuflate o compunere despre o grădină secretă și o cheie care se potrivea într-o ușă ascunsă. Grădina de pe hârtie își avea corespondent în mica grădină a bunicii. Restul detaliilor le consider resturi din poveștile care m-au impresionat. Ceva m-a uimit peste măsură în copilărie dacă păstrez o așa fascinație pentru grădinile cu flori.

Nu pot să nu mă întreb acum dacă aș fi descoperit plăcerea mâzgălitului de timpuriu dacă nu aș fi avut temă. Chiar nu pot să nu mă întreb. Nu m-am mai oprit din școala elementară. Au existat pauze, dar cum să mai scrii după ce descoperi scriitorii clasici?! Iar eu l-am descoperit pe Dostoievski. Mi-a fost rușine după Crimă și pedeapsă să mai scriu. Am încetat și am cedat. Am reluat. Am abandonat în facultate. Iar am reluat.

Niciodată nu m-am oprit din a citi. Am citit ceva. Mult sau puțin prin comparație. Simt uneori că nu mai am nimic de zis. Pare că lectura îmi reduce imaginația. Clar mă înșel, dar impresia îmi provoacă dezamăgiri. Am reușit să scot un text din senzația neplăcută că nu aș mai avea nimic de spus.

Neputința de a scrie e un subiect. Când lipsește ceva, soluția constă în a transforma absența în subiect. Au făcut-o alții deja înaintea mea, dar nu despre exclusivitate și originalitate este neapărat vorba în creație, ci despre nevoie.

Scrisul e nevoia mea.

Ești leită mă-ta

604032_319899261471921_735073827_nAm o frică mare, imensă prin intensitate. Mi-e frică de profeții. Vă rog să citiți profeții cu sensul de etichete.

O să explic. Am o soră mai mare cu trei ani ca mine. O alint Karamazoava mea. În felul acesta mi-am potolit invidia că ea a moștenit senzualitatea de la tata. În copilărie, diferența de ani dintre noi m-a pricopsit cu diverse comparații. Mi-a tot fost dat să aud că nu mă port ca sora mea, nu învăț ca sora mea, nu sunt ascultătoare ca sora mea. Observați negația?

Consider acum că negația mi-a încetinit capacitatea de a raționa. Foarte rar dau replica potrivită într-un dialog. Enunțului meu ii lipsesc argumentele și se evidențiază prin pasiune. Firește că așa se întâmplă, prima dată mă gândesc la ce să nu spun și la ce nu știu.

Profesorul de sport din liceu care m-a îndrăgit și pe care l-am îndrăgit mi-a făcut cunoscut în ușa cancelariei: Paula, tu nu ești proastă. Am învățat repede ceea ce nu sunt. Descopăr cu dificultate cine sunt.

Mă îndrept acum spre aceia care cresc copii. În primii cinci ani, omul retrăiește viața strămoșilor. Suntem niște primitivi. Dacă e posibil, renunțați la a spune copiilor cum sunt. Ești un mincinos, ești rău, ești ca mă-ta sau tac-tu cu referire la un aspect negativ. Până la urmă or să facă întocmai cum se așteaptă de la ei.

Cum și atitudinea opusă, flatarea exagerată a copiilor, duce la consecințe devastatoare. Creșteți acasă un prinț sau o prințesă, un geniu. Intrați în colectivitate, o să fie copleșiți de plural. Un regiment de prinți și prințese. Un batalion de genii. Ochii lor or să se caște, iar de dezamăgirea lor suntem direct responsabili.

Prin evoluție, părinții își dezamăgesc copiii. Avem la început un rol protector. Nimic rău nu se poate întâmpla lânga mama sau tata. Pe parcurs, copilul prinde de veste. Puterile părinților au limite. Prin profeții, prin etichete, augmentăm decepția. Cum, și ea e prințesă? Sau întărim legăturile de gașcă. Și tu ești rău?

Mi-e frică de profeții, de ochii mari și întrebători ai copiilor. Nu mai vorbesc acum de manipulare. O influență de care se folosesc maeștri spirituali. Puțini sunt cei veritabili, dar ei sunt lipsiți de interes. Nu deschid subiectul.

Am și eu experiența ideilor vârâte în cap. Am dus câteva la îndeplinire. Atâta timp cât mi s-a spus ceea ce urmează, m-am gândit de multe ori la. Plus că am un dezavantaj. Am ratat startul. Prima dată iau în calcul ce nu pot, ce nu sunt, ce nu știu. Dacă o persoană se trezește dimineața, ia micul dejul și iese pe ușă, eu mă trezesc, beau ceaiul și privesc cinci minute de fereastră. Am de exemplu o verișoară pe urmele căreia am călcat. Mi-a repetat mama în copilărie, îmi mai amintește uneori și în prezent. Se pare că a iubit mult viața.

Primitivismul din primii ani seamănă cu o hârtie albă. Puneți culori pe ea, ferestre și uși. Specia noastră deține o capacitate imensă de adaptabilitate.

Lucrez acum cu ce am. O educație structurată pe nu, etichete și profeții. Mă adaptez. Corectez.

Mă scutur de profeții și de etichete.

Deschid uși.

Deschid ferestre.

Știu ce vreau

flvn9311Simt tot mai mult că mă afund. Simt tot mai mult că mă înalț. Simt în același timp coborârea și urcarea.

Am crescut la Drobeta Turnu Severin. În fiecare zi mi-e dor de Dunăre.

Am fost educată prin critică. Am ajuns la rândul meu să văd prima dată lipsurile. M-am corectat.

În prezent pot să mă abțin. Înghit uneori în sec cu mama sau tata. Mă anunță de fiecare dată în ce zi e sărbătoare să nu spăl. Azi e sfântul Dumitru. Eu sunt necredinciosă, dar știu că e cruce roșie.

Mă mușc de limbă când vorbesc cu tatăl Marei. Uneori. Mi-e greu să mă pun la punct cu atitudinea lui de tată implicat când a lipsit din primii trei ani ai Marei. Gândesc asta, foarte rar o mai verbalizez.

M-am detașat de chinul prieteniei. Am în continuare un cult pentru prietenie, dar îmi stăpânesc nevoia de a fi prezentă.

Mă țin departe de intensitatea reacției cu Făt Frumos. Las primul val să treacă.

Ce semnifică toate astea? Adun multe frustrări. Funcționez cu dificultate. Prima dată mă abțin. Pierd timp. Neplăcerile le transform sau nu în plăceri. Citesc, scriu, merg la teatru, beau un pahar de vin. Râd mai puțin. Sunt o bombă cu ceas.

În același timp povestesc cu mama și-l ascult pe tata, glumesc cu tatăl Marei, rememorez clipele bezmetice alături de fetele mele, mă înfoi ca o cloță la Făt Frumos.

Defulez. Duc o existență ambivalentă ca oricare altă persoană. Am citit asta la Freud. Încerc să nu dau prost. Ieri m-a blagoslovit un prieten cu o concluzie. Tu nu încerci să dai bine, încerci să nu dai prost.

Încerc să scriu. Fac exerciții de scris. Pentru că știu ce vreau.

Vreau să scriu.

Mai întâi a fost Unu

flvn8930Îmi pare că a devenit clar ce fel de blog construiesc. Scriu texte din nevoia de apartenență. Să fac parte din ceva mai mare. M-am concentrat mult pe necesitățile feminine.

Apăr după putințe drepturile femeilor. Am texte care vorbesc despre avort ca decizie a femeii, texte despre libertate sexuală, texte despre fericirea femeilor fără acceptarea unui bărbat agresiv.

Am încercat să mă transform într-o voce care rostește adevăruri inconfortabile. Dragul de femei nu m-a oprit din a le sublinia și defectele. Azi o să mă opresc asupra unei apucături feminine. Ați observat că există printre noi, cele de sex feminin, o categorie aparte de muieri. Le numesc muieri și pun în acest nume dezaprobare.

Muierile astea au descoperit o metodă de a ține un bărbat lângă ele comentând în chip răutăcios despre celelalte. Discuțiile se desfășoară seara în pat, în bucătărie la un pahar de vin, vara la o terasă; câteva exemple pe care le-am inventat. Nu povestesc despre cineva anume. Mi-ar fi mai ușor.

Cum procedează? Povestesc în primă fază o întâmplare cu o femeie anume. Paranteză. De obicei femeile criticate sunt frumoase. Revin. Întâmplarea conține fapte condamnabile. De exemplu: femeia care e subiect de bârfă are o aventură cu un bărbat însurat. Muierea care povestește cap la cap cu partenerul livrează un adevăr care o ajută pe ea să primească atenție și aprecieri prin comparație.

Primul contact cu un asemenea comportament am avut în facultate. Atunci am trecut cu vederea, eram prea ocupată cu examenele, cărțile de joc, ieșirile prin club. În plus, îmi lipsea puterea observației și a experienței. În anii de după universitate, am ajuns din nou în jurul muierilor. Un semnal de alarmă m-a cuprins. Am realizat că nu e vorba de un caz izolat, o fătucă nesuferită din facultate, ci de o atitudine adoptată de multe femei nesigure pe ele.

Nesiguranța le-a pus la dispoziție critica ca o armă de apărare. Uite ce fustă scurtă are, e o penibilă. Râde așa tare în public, se face de rușine. În fiecare săptămână iese cu fetele în club, asta e mamă?! Folosește rujuri stridente. S-a operat, are ditamai silicoanele.

Muierea pune idei în capul unui bărbat. E conștientă de dorința lui sexuală pentru femeia cu silicoane și o suprimă prin reactivarea convențiilor. Pentru a întemeia o familie e nevoie de o femeie cu principii asemănătoare bunicilor noastre: hrănește bărbatul, spală-l, treci în dormitor când are el chef.

O să mai explic aici. Tocmai m-am pus pe tavă pentru a fi judecată. În relația mea, e cel mai bine să vin cu exemple din zona mea de confort, gătesc, spăl și trec în dormitor. Adaug că nu-mi revine în totalitate sarcina de a găti sau spăla. Consider că asta își dorește orice femeie educată, să nu simtă că menajul este exclusiv responsabilitatea ei. Să nu ai chef nu poate fi rostit lângă un bărbat primitiv.

Bărbatul primitiv profită de femeile cu o gândire liberă până la însurătoare. La vremea când scoate un inel dintr-o cutie a regândit calitățile femeii. El dorește o nevastă. Nevasta nu e femeie. Nu. Am auzit rostind lângă mine că nevastă îți iei o proastă care să nu comenteze.

Nevasta, lipsită de dreptul de a comenta, vine cu apucătura de a povesti despre celelalte. Iar celelalte greșesc, au aventuri de o noapte, se distrează cu bărbați însurați, pleacă cu fetele în concedii, consumă alcool și folosesc cuptorul completare pentru dulapul neîncăpător de pantofi.

O apucătură urâtă, cum am scris. Toți ne dorim să iubim și să fim iubiți. Personalitatea, caracterul, educația și defectele ne diferențiază. Dar virginele, plictisitoarele sau habotnicele nu-ți asigură neapărat o familie. Imaginea nu e același lucru cu simțirea.

Oamenii sunt plini de emoții. O relație între un bărbat și o femeie ține de muncă. Fiecare dintre ei își construiesc un caracter comun. Se întâmplă de puține ori să întâlnești cea mai potrivită persoană. Cum cea mai potrivită personă ține și de moment. Atenție și la momente, dacă le permiteți să treacă, s-ar putea să nu mai revină niciodată.

Unu plus unu fac doi. Doi ține de respectarea lui unu.

Mai întâi a fost Unu.

Tocuri, avantaje și concret

14795704_1334118356598315_2070071090_o14556719_1244855772237214_7049557574096087909_oAvea tata, sper să nu mai aibă, un baton de cauciuc gri. Îl numeam pulan. L-am văzut bătând cu el animalele. L-am urât în toate momentele în care l-a utilizat. Am trecut peste. Vorbesc acum despre batonul de cauciuc în urma zilei de vineri.

Vineri dimineață m-am pus pe tocuri, niște stiletto de piele întoarsă indigo. Am participat la conferința organizată de Maria Grapini, Oportunități de dezvoltare regională prin transport și turism. Există articole în presă, nu o să-mi plictisesc cititorii cu o relatare. V-am obișnuit cu o perspectivă.

De unde am stat eu, rândul al treilea, am observat o Maria Grapini cu descărcări emoționale nepotrivite, un Sorin Grindeanu ploconit, pe Michal Cramer concentrat pe subiect, pe Romina Faur cu o expunere precisă, pe Sergiu Morariu rostind că lipsa infrastructurii poate fi transformată în avantaj.

La pupitru s-au perindat mai mulți vorbitori. Am notat despre cei rămași în amintire. În carnețel am mâzgălit mai mult.

De foarte multe ori mă întreb: de ce toate astea? Mă chestionez cu privire la angajarea oamenilor în diferite aspecte ale vieții. Vineri a revenit întrebarea. M-a apăsat pe umeri inutilitatea zbaterilor umane. M-a agasat interesul depistat în spatele fiecărei acțiuni. Subiectul conferinței, turismul, m-a provocat să-mi răspund. Nu mă obosesc să o fac de obicei. Mi-e moartea foarte clară ca soluție.

Am considerat că omul are de ce să se frământe atunci când îi este afectat mediul înconjurător. Angajarea se justifică. Schimbările mediului înconjurător modifică aspectul, firea, conduita persoanelor.

Îmi pare că aproape orice influență produce modificări la ființa socială. Până devenim lucizi în fața influențelor, caracterul este în parte format. Credeam că nu prea mai am ce să descopăr la mine la cei 33 de ani. Am greșit. Există părți necunoscute sau părți de care nu sunt încă conștientă.

Am plecat de la conferință cu dorința de a revedea Berlinul și de a reciti despre Cortina de fier. Am plecat pe tocuri spre o aniversare a celor de la Ceva dulce. Li s-a tăiat moțul. De acolo, cu o oprire la Miracolul plantelor, m-am îndreptat spre Amphora.

Pe la opt seara mi-am amintit de pulanul gri. Picioarele pulsau. Mi-am zis că așa s-or fi simțit și animalele lovite de tata cu pulanul. O manifestare a degetelor de la picioare a avut un rezultat: pierderea echilibrului. Domnul fotograf Flavius Neamciuc îmi împrumutase cu bunvoință umbrela lui. Dar tocurile și mânerul de lemn al umbrelei au provocat cedarea. Am abandonat. Am înapoiat umbrela și am plecat spre casă.

Ziua de vineri a stat sub egida următoarelor cuvinte: tocuri, avantaje și concret.

Perspectiva mea asupra zilei de vineri.

Le dau adolescenților chei

flvn8923Am ezitat să povestesc pe blog despre o activitate a mea. Am menționat într-un text sau altul despre. Azi transform totul în subiect.

De un an de zile am început să am întâlniri regulate cu niște adolescenți. Nu, nu fac pregătire cu ei. Părinții lor ne pot cuprinde în context, dar eu am o altă perspectivă.

Mă întâlnesc cu ei și citim. Uneori ieșim împreună la Cărturești sau la un vernisaj. Luni îmi doresc să meargă împreună la o piesă de teatru din cadrul unui festival găzduit de Merlin.

O să vă explic de ce mă feresc să numesc întâlnirile noastre pregătiri. Nu sunt profesoară. Am ținut ore doar în facultate, cerință pentru obținerea unei note la metodologie. Alt motiv: consider că ei au mai multe de spus ca mine. Nu neapărat de luat aminte. Admir școala lui Noica unde nu se face nimic. Mă văd cu ei, iar prima întrebare este despre cum le-a fost săptămâna.

Am citit împreună Micul prinț, Ferma animalelor, Eșafodul, Gulliver, Ion, Povestiri de Sir Arthur Conan Doyle. Corect, ei au citit. Eu ascult. Îi provoc apoi la o discuție lipsită de orice convenții sau consecințe. M-au surprins la Micul prinț. Cu lejeritate au descoperit perspectivele, unghiurile și reprezentările. Pentru ei erau așa clare perspectivele. Mie îmi era frică de ele pentru că încercam să-i învăț. E comic! Ce figură ilară trebuie să le fi părut! Să încerc să le livrez ceva atât de clar pentru ei.

Le place să citească? Habar nu am. Sunt martor că citim săptămânal. Am stabilit nevoile fiecăruia, nevoia mea ține de atenția lor, nevoia lor ține de exprimarea clară a propriilor gânduri și sentimente. Cel mai frumos cadou primit vreodată este sinceritatea. Copiii deprind prea repede să comunice ceea ce consideră că vor să audă adulții. În general a face educație presupune a-i determina pe copii să se obișnuiască cu ceva. Într-o măsura mai mică, dar deloc neglijabilă, copiii au nevoie de ajutor să se dezvețe de a rosti pe placul adulților. Sunt ființe întru totul separate de noi. Nu drepturi avem asupra lor, ci responsabilități. Părintele care se străduiește încearcă să faca cum este corect, nu plăcut.

Îi atrage literatura? Știu că îi oprește. Fizic, lectura te țintuiește. Organismul lor comandă mișcare. Sistemul limbic pretinde plăcere. Aici intervin eu. M-am gândit mult cum să lucrez cu acești doi factori, mișcarea și plăcerea. Ne-am plimbat pe străzi, prin parcuri, la vernisaje, la înghețată. Mi-am arătat nemulțumirea. Sunt o persoană veselă și interesantă și nu e drept să mă transforme într-o femeie bătrână și rea. Râd cât pot de des cu ei. Literatura le-o pun în activitățile lor. Pe Ion l-am trimis să se plimbe printr-un parc din Freidorf. Pe Ana și Florica le-am transformat în cele mai bune prietene cu care mergi la mall. Adaptez din mers și nu-mi pare că nenorocesc nici o capodoperă. Dacă stau bine să mă gândesc, am devenit o vânzătoare de chei. Le dau adolescenților chei care deschid uși în lumea lor.

Am început să citesc Baltagul, nu-mi place, mă plictisește! Da, te înțeleg, și pe mine m-a plictisit. Îi spui, te rog frumos, și lui tata? Aș putea, o s-o fac, dar până atunci încearcă să citești Baltagul nu pentru școală, ci din curiozitate pentru felul cum își duceau oamenii zilele atunci. Vezi dacă Minodora mergea la mall.

Într-un fel sau altul mă străduiesc să aduc aproape de ei întâmplări dintr-o realitate necunoscută lor prin orice mijloace. Nu am jenă de coloși. Îi port prin mall, prin dispute adolescentine, prin conflicte cu mama, prin frustrări de pirpirii.

M-a impresionat școala lui Noica. Am ajuns să am experiența ei. Citesc săptămânal cu adolescenți, discutăm liber și încerc să-i ascult. Să vorbesc puțin. Nu facem nimic, dar construim caractere.

Am și eu școala mea. Cu 3 copii minunați. Am mușchetarii mei. Toți pentru unul și unul pentru toți.

Jules Verne versus jocuri pe calculator

Când anume să-l introducem pe Jules Verne în viața copiilor? Pot crește copiii fără cărțile de aventuri ale lui Jules Verne?

Dispun de tehnologie. Multe jocuri pe calculator livrează aventura. Aventura este o nevoie a copilului, în special a adolescentului. Cortextul prefrontal e în parte dezvoltat, nu raționează și-și asumă riscuri.

Când eram adolescentă, personajele lui Jules Verne riscau în locul meu. Eu îmi imaginam. În prezent, jocurile pe calculator, prin stimuli dublați, concept și imagine, au mărit forța de atracție. Copiii gravitează în jurul unor lumi virtuale. Identificarea cu un personaj sau altul vlăguiesc realitatea prea neinteresantă adolescentului.

Ne aflăm în fața unei noi provocări, părinții dintr-o realitate anostă și personajele dintr-o lume artificială aventuroasă.

Revin la întrebarea mea: pot crește copiii fără cărțile lui Jules Verne?

Consider că nu. Eu am început să mă pregătesc.

Superlativul sau lipsa de imaginație

img_1344Am șters două introduceri la acest text. E vina cititorilor. Am cedat. Am recitit și mi-am confirmat că am un început plictisitor. Un rând conținea doar o localizare. Serios, mai luați o carte în mână și citiți! Sunt exasperată de măsurători. Nu pot nici fără dumneavoastră, de aici puteți deduce surescitarea.

În facultate ajungeam vinerea la sala de cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei Orizont. Așa voiam să încep textul. Câți mi-ați fi trecut cu vederea primul rând?
Serios, mai luați o carte în mână și citiți!

De ce mergeam vinerea la ceea ce se întinde pe un rând întreg? Pentru lansare de carte. Am avut prilejul să-l ascult pe Livius Ciocârlie o dată.

Nu, nu o să vă povestesc despre Livius Ciocârlie și nici link nu o să las la nume. M-am uitat ieri la filmul Femeia în aur, privilegiu bolii. Am răcit. Mi-a trecut prin cap. Noi suntem niște puturoși prin comparație cu evreii. Scuturați-vă de lâncezeală și acționați. Căutați singuri cine este Livius Ciocârlie. Un evreu ar face-o, nu ar aștepta pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață.

Un alt de ce. De ce vă povestesc despre întâlnirile de la Orizont? Am simțit în discursul lui Cornel Ungureanu o ironie despre superlativ. O lansare de carte conține multe superlative. La câțiva ani distanță, m-a năpădit și pe mine superlativul. Nu-l mai suport. Am devenit mamă și m-am cumințit. Nu am avut și nu am cea mai frumoasă fetiță, ci am avut și am o fetiță foarte frumoasă pentru mine. E o formă de respect pentru cine nu deduce. Și grijă pentru sentimentele celorlalți.

Iar acum ajung la punctul culminant. Mă irită la culme superlativul bloggerilor angajați să facă reclamă la un produs. Dacă îi ascultați o să găsiți cel mai bun burger, cele mai frumoase haine, cele mai gustoase clătite etc.

Îmi pare rău pentru enunțul fals și pentru naivitatea dumneavoastră. Eu mă simt insultată și văd clar o lipsă de imaginație. Nici măcar metoda nu e una cârlig. Cum poate un asemenea enunț să fie suficient pentru recomandare? Că e cel mai bun din oraș? Cel mai bun designer, cel mai bun burger, cele mai bune clătite?

Scurtă analiză. Un superlativ se bazează pe numere. Care sunt numerele acestor bloggeri care recomandă produse? Au studiat piața timișoreană, iar locul unde iau ei prânzul a vândut cei mai mulți burgeri în ultimul an?

Nu. Superlativul e la îndemână. Poate fi utilizat fără studiu, cu superficialitate și îndrăzneală.

O să pun punct. Subiectul de azi reprezintă o pojghiță. Am dat la o parte stratul subțire. Discuția e lungă, dar mă opresc.

Notez pentru cine dorește să țină cont: adăugați după superlativ un pentru mine.

Exemplu: Mara e cea mai frumoasă fetiță PENTRU MINE.

Să vină Crăciunul

Se apropie Crăciunul şi mi-am îndreptat atenţia spre familie. Am tras aer în piept. O să urmeze vremuri grele sufleteşti. Ce înseamnă familie pentru mine:

– Mara şi cu mine.
– Mara, tata şi cu mine.
– Mama şi tatăl meu. Divorţaţi.
– Sora, cumnatul şi nepotul.
– Familia tatălui Marei.
– Tatăl Marei şi iubita lui.
– Făt Frumos şi cu mine.
– Familia lui Făt Frumos.
– Prietenii apropiaţi.

Aici e depăşită numeric expresia să împaci şi capra şi varza. Multe verze, multe capre, cine-i păstorul?
Îmi imaginez mame citind acest text. O respiraţie de uşurare sau un zâmbet de triumf, ele au reuşit să-şi construiască o familie şi să o păstreze. Unele au acceptat infidelităţi, altele s-au convins că o viaţă sexuală satisfăcătoare nu e esenţială, câteva ignoră comportamentul urât şi sexist, puţine şi-au etalat frustrările şi au stabilit parteneriate.

Ultimele menţionate, mamele cu frustrări recunoscute, or să mă compătimească. Lor le mulţumesc. Dau dovadă de empatie.

Când stabileşti în viaţă că nevoile personale sunt la fel de importante ca nevoile unei forme sociale realizate prin căsătorie, o familie deosebită ca a mea, compusă din elemente diferite, pare conformă cu principiile şi cerinţele raţiunii.

Toţi ne dorim fericirea. Pentru noi fericirea a însemnat completare. La sărbători, cu toate elementele reunite, ne provocăm cantităţi imense de disconfort. Dar eu ştiu de ce şi am început să mă amuz. Familia funcţionează ca o psihoză. Neagă realitatea şi o înlocuieşte. De aici conflictele.

O să ne tratăm cu dulciuri şi vin.

Multe dulciuri, mult vin.

Să vină Crăciunul.