Au trecut luni de când am terminat cartea Al doilea sex. Între timp am mai așezat în bibliotecă alte cărți ale Simonei de Beauvoir. Nu m-am atins însă de ele. Mi-am impus să stau departe de rândurile scriitoarei pentru a mă reașeza cuminte în semnificațiile relației de cuplu.
În prezent știu foarte bine cine sunt, dar nu știu întotdeauna ce semnific.
Departe de influența Simonei de Beauvoir, am rămas cu o fixație lingvistică.
A petrece timp cu cineva.
A oferi timp cuiva.
Întrebați-vă, așadar, celălalt își petrece timpul sau vă oferă timp?
Lăsăm în subsidiar femininul și masculinul, obiectul și subiectul, celălalt și privilegiatul sau rozul și albastrul cum îmi place mie foarte mult să mă exprim.
Nu o să pornesc și nici nu o să construiesc un text despre diferențele dintre feminin și masculin, ceea ce o să încerc este să mut puțin unghiul.
Nu femeia, nu bărbatul, ci partenerii din cuplu. De aici pornim și îmi asum riscul de a pierde pe parcurs atenția, căci startul se dă cu niște condiții: folosirea inteligenței și exersarea bunului simț.
O imagine: îndrăgostiții la începutul relației.
În fiecare moment, în fiecare zi își petrec timpul unul cu altul. Eul fiecăruia este atât de retras și atât de plin de celălalt. În tot acest timp în care se desfășoară legea atracției pe care nu știu s-o explic, dar am trăit-o, fiecare îl caută pe celălalt, iar celălalt cu plăcere își petrece timpul în doi.
Altă imagine: un cuplu oarecare.
În fiecare moment, unul dintre ei își oferă timpul.
Observați, vă rog, nu am numit sexul, stăm departe de avatarurile feminității și de privilegiile masculine.
Revin, în cuplu, unul dintre ei ajunge să-și ofere timpul. În această desfășurare, multe cupluri se pierd, căci dacă într-un loc se oferă timp, în altul sigur se petrece. Există o categorie aparte care se formează aici: cupluri care încearcă să-și salveaze relația făcând un copil. Mărturisesc, categoria asta mă provoacă să experimentez disprețul, sentimentul de vinovăție ca am disprețuit, iar apoi mila și dezamăgirea.
O paletă de sentimente trăite intens și destul de galopant până ajung să sfârșesc simțind inutilitatea.
Totul, dar totul îmi pare inutil. După o lungă meditație și o smiorcăială atât de feminină de data asta, atenția se mută spre lucrurile mărunte care fac diferența.
Putem să avem tot într-o persoană?
Și ce înseamnă tot?
Aici mă aflu azi, aici muncesc azi. Ce înseamnă tot?
Până o să fiu capabilă să formulez un conținut pertinent și satisfăcător o să experimentez fericirea în lucrurile mărunte cum ar fi o cană de ceai cu iasomie, uneori cu felii de ghimbir.
Culoare, Alberto Seveso
Începând de azi, blogul o să aibă o zi a culorii. Există un curs de filozofie povestită, iar acum propun un exercițiu de concentrare pe culoare, culoarea are puterea de a provoca viziuni. Toate imaginile care urmează să fie postate mi-au revenit în mail sub forma de diaporame de la un fost profesor de la Universitate. Numele nu o să-l divulg, dumnealui preferă o existență sibilină.
Chiar acest cuvânt, pe lângă sensul folosit de mine, te duce și spre vizionar. Acest text deja se construiește tendențios, să ne drogăm, să prizăm arta.
Alberto Seveso
Asta nu e muzică, e Beethoven
Ascult deja a doua oară Pastorala lui Beethoven. La prima audiție privii ecranul alb, nici un cuvând scris, nici o încercare să transform starea sufletească într-un conținut cu sens.
Adevărul este că mă aflu într-o stare.
Într-un soliloc neglijent, prea puțin sincer vorbii cu mine. Ce se întâmplă cu mine?
Se întâmplă Beethoven, iar pofta asta de Beethoven semnifică o schimbare de dispoziție care mă întoarce umilă spre sunetele bezmetice din Pastorală.
Încercai să-mi reprezint sufletul, dar mă refuză mintea. În această dedublare, separată în rațiuni și simțiri, privii în jurul meu.
Cărți, biroul meu conține stive de cărți. Nici o ordine aparentă, doar inconștientă. Mâna știe întotdeauna să găsească fără problema părții stângi sau drepte.
Ah! Uite și cuvântul de spirit într-un raport cu inconștientul că tot l-am terminat pe Freud.
Revenind la cărți, la dispoziția sufletească, la dedublare, realizai că îmi trăiesc un vis. În fiecare dimineață, cu unele excepții, toate activitățile mele se desfășoară între aceste cărți, scriu, ascult muzică, vorbesc la telefon, tastez mesaje, semnez acte, uneori o îmbrac pe Barbi sau mai dansez pe Louis Armstrong.
Totul între stive de cărți, totul într-un vis pe care îl am din copilărie, să fiu înconjurată de cărți.
Sincer, nu mai știu să trăiesc fără cărți!
Iubesc nemăsurat oamenii, dar mă derutează până la lacrimi. Cărțile mă susțin, mă păstrează lucidă, îmi arată uneori direcția.
Pot să plâng și cu o carte în mână, un cuvânt tot ajunge la mine, pot să vibrez la minutul 24 și 29 din Pastorala lui Beethoven și să o corectez pe Mara care îmi strigă să dau muzica mai încet: asta nu e muzică, e Beethoven, ascultă doar!
Iar ea se târăște sub birou și mă roagă să vin cu tot cu calculator în cort.
Mă opresc aici. Plec în cort.
Răsar ca soarele în loc să mă trezesc ca omul
Acest text este deja gata, trebuie doar să-l mai notez. Mi-e puțin teamă de plasticizare. Cuvântul scris sfidează gândul.
Aseară, înainte de culcare, ne-am organizat. Am două prietene la mine. Târziu în noapte negociam dimineața. Cine vrea sau cine poate să rămână în așternut mai mult într-o sâmbătă dimineață? Mara mea nu cunoaște sâmbete sau duminici, Mara și-a însușit doar lumina și întunericul. În această privință este fix ca o găină.
După ce am stabilit cine doarme mai mult, fiecare s-a retras. Azi dimineață, puțin după 6, Mara mea își ceru laptele.
La un 6 puțin mai trecut o imploram să revină lângă mine în pat.
Foarte trează, foarte lucidă îmi răspunse printr-un gest că nu. Gestul acela iar mă purta cu gândul în cotețul găinilor. Ah! Ce i-aș mai suci gâtul în fiecare dimineață în care răsar ca soarele în loc să mă trezesc ca omul.
Azi dimineață însă reușii ceva.
Iubita mea, hai lângă mama, o să te scarpin pe spate. Și atunci se strecură lângă mine. Cu mângâieri pe spate, pe mâini, pe picioare adormi.
La rândul meu, adormii la loc zâmbind.
Diminețile. Ah, diminețile! Oh, diminețile mele!
Uneori mi-ar plăcea să mă trezesc, să mă întind și să mă întorc pe partea cealaltă. Să-mi fac ceaiul, verde cu iasomie, și să revin la loc în pat. Să apuc o carte și să o răsfoiesc. Fac asta câteodată, dar în același timp pregătesc și un bol de cereale cu iaurt, o îmbrac pe Barbi sau ofer consultații pentru confecționarea unor felicitări sau brățări.
Azi o îmbrăcai pe Barbi în timp ce-l răsfoiam pe Nichita.
Dau mai departe hazardul clipei care-mi opri ochii pe următoarele versuri:
Dacă tu și eu,
noi am fi un zeu, –
dacă eu și tu,
am fi mugetu,
atuncea o fiară,
veche milenară,
ne-ar mugi și ne-ar cânta
țâța ta și coapsa ta, –
dar stăm muți și neîncepuți,
orbi și nevăzuți.
Dacă tu și eu, Nichita Stănescu
Zice Dunia
Intenționam să scriu câteva rânduri sub forma unei concluzii. Acum însă aș propune un silogism și să facem împreună o deducție.
Un raționament care pornește de la următoarea frază care mi-a fost adresată:
Ar fi o onoare ca numele meu să apără lângă al tău.
Aproximativ acestea au fost cuvintele, în fond afirmația susține un check-in La Căpițe aseară la concertul celor de la Traditional Quartet.
Și concluzia mea era aceasta: e semn de bătrânețe când o tânără domnișoară îți consideră prezența o onoare.
Tânăra are 14 ani.
Eu am 31 de ani.
Și este o onoare ca numele noastre să fie alăturate.
Am dedus prin onoare cei 14 ani pe care eu la 31 de ani deja i-am experimentat.
Dacă și altcineva mai are chef de joacă, poftiți vă rog.
Hai să schimbăm subiectul
Am rămas în urmă cu poveștile despre Paris, cu poveștile după Paris. Există acum povești înainte și după.
După însă, ca moment cuprins și măsurat de reprezentarea unui ceas, am fost ocupată să trăiesc fără să fac poliloghia verbului a trăi.
Lansarea de carte, excursie la Târgu Jiu cu Mara, întâlniri cu prietene și prieteni, expoziții, piese de teatru, aniversarea unui văr drag, alergat prin ploaie, am pândit soarele și am căscat gura la spectacolul pe care luna nu se străduiește să-l dea, lecturi intense.
Freud și Huxley constituie sau încă constituie lecturi intense pentru mine. Orice lectură a lor, am observat, mă îndeamnă să dau mai departe. Într-un fel, fel pe care nu-l pot explica oferindu-i sens, mă trezesc vorbind despre conținutul cărților.
Alegerea e departe de mine, mă simt neputincioasă și prefer extazul sufletului de a împărtăși. Într-o seară am adus în discuție rolul fiziologic al dioxidului de carbon în apariția viziunilor. Am explicat, atât cât mă ajută bruma de chimie, să explic apariția viziunilor după postul mare și flagelare așa cum am înțeles de la Huxley.
Știu sigur că am încercat să cuprind în formulare sensul, uimirea și extazul pe care mi le-am desprins din paginile cărții lui Huxley.
Am fost și întreruptă de una dintre prietene pentru o revenire la nevoile ei care pe mine m-au făcut să clipesc destul de des.
Nu putem să ne schimbăm patria, hai să schimbăm subiectul, zice Stephan Dedalus.
Nu o putem schimba pe Dunia, hai să schimbăm subiectul, zic, uneori, prietenii mei.
Așa am tras oarecum o concluzie, o s-o abandonez căci nu mă mai lasă să cunosc nimic. Concluzia?
Uneori par să-mi plictisesc prietenii prin ceea ce aduc în discuție. Dar mai știu că o asemenea concluzie, concluzia însăși oprește cunoașterea prin asigurarea că deja știu.
Alteori cineva mă întreabă despre o teorie sau un personaj de carte. Ai citit cartea aia, Dunia?
Iar atunci cartea îmi recomandă omul.
Da, putem să schimbăm de foarte multe ori subiectul, indiferent de motivele pe care le invocăm, dar același subiect rămâne în noi și printre noi, caută doar o scăpare de cenzură ca să se manifeste.
Dacă uneori și dacă alteori transmit diferite sentimente prietenilor și cunoscuților, câteodată, iar câteodată se întâmplă foarte des, sunt căutată, contactată și dorită ca partener de discuție.
Uneori, alteori, câteodată e natural și firesc să uităm de feminin și masculin și doar să ne bucurăm unii de alții.
Zbor printre baloane colorate cu editura Univers
Ora e trecută, cana e goală, iar eu în fața aceluiași calculator nu pot decide între două subiecte.
Așa că o să scriu despre un al treilea subiect. Am o datorie pe care o achit cu o cantitate mare de plăcere.
Ca mijlocitor între editura Univers și cititorii mei, anunț apariția unor titluri noi, doi scriitori fiind chiar la prima traducere în limba română.
Următoarea autoare, Mary Shelley, se află de mult timp pe listele de must read ale literaturii europene.
Acestea sunt cele mai noi titluri ale editurii Univers, iar eu le confirm cititorilor mei că orice carte citită deschide, dar mai ales destupă ușile imaginației.
Să ne imaginăm, în noi reprezentări, un zbor printre baloane colorate.
Un vis de o zi
În 26, luna trecută, pe seară, am experimentat pentru câteva minute celebritatea. M-am bucurat de atenția mai multor oameni. Acestor oameni li s-a vorbit despre mine și m-au ascultat pe mine. Într-un decor atât de plin de mine, în ora mea, lansarea cărții Un vis de o zi, eul meu a refuzat orice compromis.
Într-o dedublare anterioară evenimentului am insistat pe lângă eu să accepte un compromis, să se lepede de inhibiții, de rațiuni critice, să fie doar.
Am fost și a fost doar zâmbitor.
În timp ce vorbeam despre carte, răspunzând la o întrebare, deși continuam să articulez cuvintele, mă întrebam dacă răspund într-adevăr la ceea ce am fost întrebată sau funcționez cu automatisme.
Am dezvoltat automatisme legate de această carte.
Dacă înainte mă interesa îndeaproape relația dintre ea și el, acum a devenit un subiect care mă obsedează. Așa cum îmi trăiesc eu relația de cuplu, așa cum observ cuplurile din jurul meu, încerc să contruiesc un răspuns, să-mi ofer un răspuns la întrebarea cât este influență, cât este asimilare într-o relație?
Ce semnifică celălalt? Un stăpân? Un partener?
Cine are nevoie de stăpân într-o relație? Cine are nevoie de un partener? Cine e capabil să observe și să respecte nevoile celuilalt?
Cât își asumă femininul avatarurile speciei? Cât conștientizează femininul egalul și egalitatea cu masculinul? Cine suntem și ce semnificăm într-o relație?
Aproximativ acesta îmi este discursul când circumstanțele îmi cer să vorbesc despre Petra, personajul feminin al cărții, o carte lejer închipuită ca o pastilă. Fix așa se poate consuma, rapid și eficient ca în reclamele la paracetamol, efectul s-ar putea să nu fie totuși antipiretic.
Asta spun eu despre carte, Loredana Fota a formulat cu ajutorul adjectivelor, o lectură extrem de plăcută, foarte credibilă și plauzibilă, și, de ce nu, incitantă.
Aceasta a fost, în câteva cuvinte, lansarea de carte de la Severin.
Pauză de citit
Pauză de citit, căci există cărți care trebuie citite, vise care trebuie visate și gânduri care trebuie formulate.
Un scriitor
Am ieșit aseară cu bicicletele, eu și Mara. Aceasta este doar o introducere. Mi-e necesară introducerea pentru atmosferă; pădure, gălăgie, agitație, transpirație, zăpușeală.
La un moment dat, aici trebuie să ajung și să construiesc.
Un domn vine la mine.
Să înțeleg că ați publicat o carte?
Atmosfera: pădure, gălăgie, agitație, transpirație, zăpușeală.
Mara pe fundal mă striga să o împing.
Da, am publicat.
Și eu de ce nu am știut?
Mara pe fundal continua să mă strige.
Pe chipul meu uimire, la interior deja disconfort.
Nu știu de ce nu ați știut.
Eu sunt…
Am pierdut sunetele numelui.
Nu mă știi?
Nu.
Mara continua să mă strige.
Chiar nu știi?
Nu.
Dă-mi numărul de telefon, te sun mâine să-mi dai o carte și să-ți dau și eu una.
Mai puțin mirată, am zâmbit oarecum ușurată.
Un scriitor.
