Am de dat explicații, și le am de dat azi, mâine ar fi prea târziu. Blogul ăsta numără ceva ani, iar în toți acești ani am primit diverse oferte de colaborare, diverse, nu multe. Le-am refuzat pe toate, am acceptat să pun doar o fotografie cu câini pentru a îndemna oamenii la adopție.
Motivele pentru care am refuzat sunt destul de simple, nu cred în produsele despre care mi se cere să scriu, răsplata pecuniară e indecentă, iar eu am construit acest blog în jurul unei dezvoltări personale care nu prea are nimic a face cu publicitatea.
Totuși, niciodată nu am respins ideea de a scrie despre ceva care se potrivește cu mine, iar această potrivire pornește de la acel prim mail căruia îi este stringentă formula de adresare, ortografia, gramatica și spațiul după punct.
Un astfel de mail am primit cât timp adunam impresii de la turci. L-am citit cu o sprânceană ridicată și am cerut răgaz până a doua zi când am intrat pe un site să văd ce descopăr acolo.
Ei bine, am găsit produse pe care deja le cunoșteam și-mi plăceau. Am zâmbit. Aveam sub ochi ceva care se potrivea cu mine. De aici am pornit un dialog pe mail, am întrebat, am ascultat, iar am întrebat.
La un moment dat mi-a apărut dam în gânduri. Pentru prima dată i-am înțeles analogia. Dam vede o asemănare între bloggeri și pișcot, dar nu fac rânduri acum în text cu reprezentările lui, sunt convinsă că dacă ajunge să citească, dezvoltă el.
Am stat puțin în cumpănă dacă să accept sau nu chiar dacă produsul respectiv nu se opunea deloc cerințelor și așteptărilor mele.
Cât scade publicitatea, în așteptările cititorilor, calitatea blogului? S-a creat aici, din două părți, partea mea și partea cititorilor, o anumită obișnuință, obișnuința de a ne respecta intelectul și emoția.
La asta am meditat puțin. M-am împăcat verificând sentimentele mele. Absolut nimic nu le împrăștia, armonie și entuziasm când priveam produsul pentru care am scris.
Și astfel am acceptat.
Mâine o să stau în fața cititorilor ca femeile arabe, cu burka care o să mă acopere, dar sub burka, o să recunoașteți aceeași Dunia.
Blog infectat de eu
Am acestă rubrică cu Zice Dunia. Ei bine, simt că nu mai am ce să transmit. Blogul ăsta e infectat de eu, de amor propriu și individualism. Am căutat individualismul, dar parcă mi s-a luat și de el.
Sunt oarecum pierdută și de subiect, eu fiind subiectul, și de obiect, toate obiectele din jur de care sunt dependentă parcă se uită ostil la mine. Mda, obiectele nu se uita, dar privesc uneori dulapul meu de haine care dă pe afară ca un stomac despicat, și mă întorc pufăind.
Mamanu meu obișnuiește să pufăie când ceva nu-i convine. Detest acel pufăit, iar eu azi pufăi.
Mă gândeam zilele trecute la acest Zice Dunia. Voiam să scriu ceva despre cât de ușor ajungem fără importanță, fără valoare în ochii noștri. Renunțăm la noi pentru ceilalți.
Nu pot să merg îmbrăcată așa.
Nu pot să mai port acei pantofi.
Nu pot să merg nevopsită.
Ne impunem nouă unele măsuri de purtare pentru părerea celorlalți. O părere de cinci minute, iar aceste minute dictează unui fel de a fi. Despre asta am formulat și reformulat la mine în cap.
Legam această observație de punctele de cotitură ale copiilor. Am o carte, Puncte de cotitură de la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tău.
Se vorbește de aceste puncte în viața copilului, dar în viața adultului!? Eu trăiesc unul. Simt. Mă mișc în mine, mă reașez intelectual și sufletește. Mă schimb.
În această schimbare, legam ușurința cu care renunțăm la noi și punctele de cotitură. Încercăm atât de mult să-i învățăm pe copii despre lume când ei o trăiesc pur și simplu. Când noi încercăm să-i învățăm cum e lumea, unii dintre noi, în paralel, redescoperim nepăsarea din copilărie în fața lumii. Această nepăsare la maturitate ajută beatitudinea pe care atât de puțin o mai experimentăm.
Toate astea, sucite, răsucite în două fraze, alcătuiau o concluzie pentru Zice Dunia. În loc să zic, am reflectat puțin. Suspectez că nu prea m-am făcut înțeleasă, dar întrebările sunt binevenite.
Până la întrebări, rămân cu mine, mi-e atât de dragă propria mea tovărășie.
Priviți
A trecut vremea, o nouă expresie pe care o folosesc cu drag, de când nu am mai avut invitați pe blog. Azi am unul, mâine altul.
Luați-vă o clipă și priviți.
Foto: Alex Iacob
Cele câteva rânduri
Nu eram chiar sigură dacă o să public azi cele câteva rânduri primite de la o cititoare, dar ieri am primit, după publicarea textului, câteva reacții interesante la cele câteva rânduri pe care le-am scris eu ca introducere.
Plural, reacții. Nu a fost un caz izolat, ci mai multe persoane au avut ceva de comentat în privat.
Îmi dau seama că afirmația mea despre strălucirea minții a smuls zâmbete, zâmbete sincere, ironice, mai puțin ironice.
Îmi dau seama ce îmbinare reușită de cuvinte.
Știu, nu îmi dau seama, că afirmația ține mai mult de o atitudine decât de încredere, dar muncesc la asta. Muncesc să devină încredere nu atitudine.
Și mai știu că siguranța de sine zăpăcește oamenii, se depășește cumva zona de confort a omului resemnat, iar depășirea limitei de supunere a omului se pedepsește conform legii neînțelese care te trezește din vis înainte să te săruți.
O afirmație pe care nu o pot face este că port atâta încredere în mine. Fals. Port cu încredere măști, dar nu încredere, cu o completare, m-am săturat. Vreau să rămân în vis până mă sărut. Asta e o glumă, nu ține de mine, mi-aș dori eu, aș avea ceva bărbați de sărutat, și aș începe cu Marius Manole, apoi cu Ryan Gosling.
Ceea ce vreau, și stă în puterea mea, stă într-o consolidare a încrederii prin permisiunea de a-mi accepta deopotrivă defectele și calitățile. Excelez la defecte și intenționez să înclin balanța, să excelez în calități și să corectez lipsurile prin detașare.
Un bun ajutor aici se dovedesc a fi vorbele frumoase, ca ale cititoarei de ieri.
Cuvintele frumoase:
…se întoarce Dunia. Și bine faci revenind, Dunia, cred că tuturor ne e dor de tine, de lecturile și de gândurile tale. De la o cititoare fidela, care totuși absentează perioade variabile de timp, recuperând apoi cum poate ceea ce a ratat.
E o bucurie și un privilegiu (sincer!) sa postez ceva pe un blog ca al dvs.
Punct.
Blog împrumutat
Începând de mâine, blogul meu va fi împrumutat pe o perioadă de două săptămâni. În aceste zile, mai multe persoane vor semna textele care vor apărea pe ddunia.wordpress.
Am luat această hotărâre în pripă, cu entuziasm și emoție. Blogul va fi împrumutat două săptămâni, căci două săptămâni eu o să lipsesc și nu o să am acces la el.
Moftul meu de femeie de 30 de ani stă într-o excursie prin Europa cu trenul. Mâine iau trenul spre Cracovia.
Cracovia, Berlin, Amsterdam, Bruxelles, Bruges, Luxembourg, Basel, itinerariul meu. Planul acesta de călătorie nu-mi permite prea multe accesări de net, plec de acasă să simt. Două săptămâni vreau să simt și să mă simt, două săptămâni în compania celei mai bune prietene, a cărților și a Europei. Trăiesc un vis și nu vreau să se destrame cu grija unui text neglijent pe blog. Dar am această grijă, grija blogului. Mi-am zis că am grija Marei, a lui Leto, e firesc să am și grija acestui blog. Mara merge la mamanu, Leto stă la un bunic, cu blogul ce să fac?
Așa s-a ivit ideea împrumutului. M-am convins că este o idee bună, iar de dimineață am început să vorbesc deja cu unii oameni. Am primit ajutor și m-am pus să scriu acest text. Eu urmează să invit unele persoane să scrie, dar las porțile larg deschise, oricine dorește să scrie, poate să lase un mail boemului meu Silviu Pârjolea, care este administrator de blog și invitat.
Pe ușa larg deschisă, găsiți această adresă de mail: duniaguest@gmail.com
Așadar, până în iulie, pe 9 iulie, când o să accesez chiar eu acest cont, să vă găsesc, să vă regăsesc pe ddunia.wordpress.com.
Am devenit Dunia, sunt Dunia
Bună ziua. Numele meu este Paula Aldescu și am acest blog din 23 septembrie 2007. Timp de aproape doi ani am ținut conținutul blogului departe de ochii familiei și prietenilor. Mi-a fost teamă, mi-era chiar rușine să suport o observație sau o critică din partea cunoscuților.
Ca soluție, a apărut Dunia. Am devenit Dunia, sunt Dunia.
Bună ziua. Numele meu este Dunia Tuel și am acest blog din 23 septembrie 2007. Cu Dunia am avut prilejul să leg prietenii cu diferiți oameni din acest spațiu virtual, indiferent de vârstă sau de sex. Cu Dunia a început o reeducare a mea. Eu am început să mă cresc, să am grijă de mine, să-mi sporesc atenția asupra mea, asupra calităților, dar mai ales a defectelor.
Azi sunt schimbată, iar eu mă bucur și savurez această schimbare. Nu am devenit alt om, ci am devenit un om distins. Afirmația nu conține o laudă, ci o constatare. În toți acești ani în care am scris am depus o muncă în folosul propriului sine. Nu mi-am depășit limitele, dar am descoperit că am limite.
Dacă în primii ani mă panicam când un prieten mă întreba dacă am scris despre el într-un anumit text, azi doar zâmbesc, cu un nerv la fel de ridicat, dacă se întâmplă să am pălărie, accesoriul acesta nu mai stă pe cap, ci fix în nerv, și le răspund aparent calm.
Nici un text nu este despre voi și toate sunt despre voi.
Întâmplările aparțin prietenilor, dar scrisul îmi aparține exclusiv mie, când mă pun la scris, nu scriu despre cineva anume, ci despre ce anume am simțit eu. Rațiunea și simțirea, intuiția și senzațiile, conștiința și inconștientul, toate sunt infectate de eul meu, iar toți cei din jurul meu reprezintă uneltele minții mele.
Ani de zile m-am necăjit din această cauză, dar tot în acești ani am reușit cumva, prin dialog, prin povești, prin îmbărbătare să mă conving să nu mai iau totul personal. Corectez, încă iau totul personal, dar nu mai reacționez. Aștept, iar așteptarea, lectura și somnul ajută chiar și istericii ca mine.
Isteric este un cuvânt dur, jumătate chiar nepotrivit în descrierea mea, dar sunt dispusă să-i accept cealaltă jumătate, iar cealaltă jumătate conține toate șocurile mele emotive.
Bună ziua. Numele meu e Dunia, iar Dunia este versiunea îmbunătățită și elistă a Paulei.
Marius Manole. Nu, Mihail Sebastian
În momentul în care te-ai decis să-ți faci un blog, apare grija subiectelor. Grija nu vine însă imediat, la început se aseamănă mai mult cu o eliberare de idei care te miră și pe tine. Te-ai așezat conștient să scrii și te-ai ridicat după un dezmăț al inconștientului. Senzațiile și intuițiile au luat locul gândirii și simțurilor. Ai intrat în contat cu propriul inconștient de care aveai habar, dar nu țineai seama de el.
Eu am ajuns să mă pândesc, să-mi aștept reacțiile, iar apoi să le analizez. Subiectele de pe blog mă ajută să mențin o oarecare ordine psihică. Am hotărât despre ce vreau să scriu, mă așez, formulez, citesc, recitesc și împărtășesc.
Uneori însă, totul e zadarnic. Cuvintele nu vin, nu se așază, nu cresc în propoziții sau fraze. Alteori, simți ceva ca un ferment care te împinge să crești tu însuți sensuri cuvintelor.
De zile nu mă hotărăsc în ce ordine să pun toate subiectele care îmi joacă în minte și suflet. Ienicerii lui Kadare, libertatea femeii la Henry James, teatrul, perceperea falsă despre ce înseamnă a face bine, sinuciderea după Kirilov.
Mă simt ademenită, dar nu fac nimic. Stau, mi-e lene, privesc pereții și mai încropesc câte un vis. Dar sunt hotărâtă să scriu azi măcar despre un subiect. Aleg teatrul, îl aleg pe Marius Manole.
Pe Marius Manole l-am văzut jucând În marea iubirea a lui Sebastian despre care am și scris.
Au trecut de atunci câteva luni. Am reluat Jurnalul lui Mihail Sebastian. În facultate l-am abandonat dintr-o neînțelegere intelectuală a mea. E totuși bine că s-a întâmplat așa. Din paginile Jurnalului îmi revin senzații cărora acum le pot face față. L-am cunoscut pe Mircea, pe Nae, pe Camil, pe Blecher, pe Dinu. Eu m-am educat cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Max Blecher. Nu le-aș fi făcut față în facultate fără să fiu dezamăgită, și chiar nu am de ce să fiu dezamăgită, dar atunci niciodată nu aș fi luat în seamă factorul momentului istoric.
Citind Jurnalul sub vraja interpretării lui Manole, m-am trezit într-o confuzie conștientă, dar hilară. Mihail Sebastian s-a născut la Brăila, iar mintea mea îmi trimitea imaginea lui Marius Manole. Marius Manole s-a născut la Brăila, și el. Am început imediat să râd de una singură, să râd de mine cu îngrijorare, dar și încântată. Nici o prestație, a nici unui actor nu m-a fascinat în asemenea măsură încât să amestec realitatea cu ficțiunea. Zăpăceala mea e un motiv de mândrie pentru actor, trebuie să fie, căci reprezintă un rod al muncii, o recunoaștere a talentului.
Și cu toată lenea mea, citesc Jurnalul extatică. Încă nu pot să alung imaginea lui Marius Manole, dar încet, tiptil, o fruntea lată, un început de chelie îmi dă de veste că o să fiu părăsită de actor, iar scriitorul se va așeza firesc cu imaginea peste nume.
Exist pe blog. Aș vrea să fiu
De 5 ani mâzgălesc, descriu, devin, povestesc, mă confesez pe blog. În toate aceste verbe, ființa mea.
Atitudinea teatrală nu am luat-o în seamă. Fiind o ființă care mereu devine, care mereu scormonește, care caută obsesiv esența vieții, am considerat că efectele de teatru ce se desprind uneori de pe blog sunt firești.
E firesc să mă contrazic, să revin asupra unor păreri, să mă schimb. Să mă ferească Dumnezeu de suficiență.
Cu blogul, am cunoscut diverși oameni, mi-am făcut prieteni, am căpătat pizmași. Cu unii am trecut dincolo de rețeaua informatică. Am băut o ceașcă de cafea sorbindu-ne din priviri.
Am crezut eu. Mi-am dat seama apoi că ne-am căutat. Într-o prezență fizică, ochii căutau amprenta echipamentului nostru de pe calculator.
Te duci la întâlnire cu impresia unei reîntâlniri cu un vechi prieten. Saluți, zâmbești, te scuzi cu prezența în spatele unui gest, poate comanzi ceva, poate privești ceva pe geam.
Jena aceasta psihică m-a pus pe gânduri, pur și simplu am năpustit pe gândurile și simțirile mele.
M-am certat că am fost atât de nepăsătoare. A fi și a exista nu înseamnă același lucru. Exist pe blog, dar sunt la o ceașcă de cafea. Acolo este voce, mișcare convulsivă, vocabular laic, izbucniri, reacții.
Acolo sunt altcineva fără să încetez să exist.
Îmi dau seama de nepotrivire, dar eu nu m-am suspectat niciodată de grandilocvență pe blog. Eu cred că sunt și pe blog, un eu atent, pretențios, manierat. Am dat ocazii să se dea cu pietre în mine, am dat ocazii să fiu compătimită, am dat ocazii să fiu admirată, cu toate acestea, exist pe blog.
Știu.
Îmi pare rău. Aș vrea să fiu.
De fapt literatura nu este o necesitate
Nu se citește.
Copiii nu citesc.
Școala nu mai este ce a fost.
Pe rând răspunsurile.
Fals.
Fals.
Fals.
Se citește.
Copiii citesc.
Școala este ce a fost.
Dintotdeauna, dintotdeauna acesta are pornirea în Antichitate, cartea a fost îndeletnicirea celor puțini. Majoritatea aveau o meserie.
Problema societății actuale românești nu este literatura, ci gramatica. Gramatica nu se mai învață, iar vina elevilor e îndoită. În liceu doar clasele de filologie mai fac gramatică.
Eu știu că se citește, știu că există dorință de lectură și de scris în rândul elevilor. Intru în detalii cu excurs.
Când am început acest blog, nu am avut un public țintă, am avut doar o țintă, să scriu, să scriu, să scriu.
Dacă aș fi urmărit un public, mi-aș fi dorit să atrag elevii de liceu și studenții. Pe parcursul anilor, făcându-mi un public, am conștientizat o fracționare. Mă citesc mulți adulți pe care îi las de cele mai multe ori să mă strunească de capcanele vârstei mele. Mă citesc elevi de liceu. Nu intră cu mine în dialog, dar îmi lasă mesaje de facebook. Mesajele lor debutează întotdeauna cu un anunț, le-a trebuit curaj să-mi scrie.
După ce îmi transmit un fel de stare morală, îmi mărturisesc că mă admiră, că eu am ocazia de a face lucruri frumoase, că vor să-mi semene, dar că se simt inferiori. Uneori îmi vorbesc despre cărți, vor să citească căci le-a plăcut ce au citit pe blog. O domnișoară chiar s-a oferit să-mi trimită o carte despre care eu mă lamentam că nu o găsesc.
Așadar știu că se citește.
Școala e o instituție, a fost și a rămas o instituție. Profesorii s-au schimbat și programele școlare. Schimbarea cea mai mare este însă nevoia elevului și studentului actual.
Nevoile sunt altele ca cele de acum 10 ani când am terminat eu liceul sau 30 de când a terminat mamanu.
Iar literatura nu este o necesitate, ci o desfătare.
Gramatica însă e o trebuință, una stringentă.
Mie nu mi-a plăcut gramatica, mă plictisea îngrozitor, mă refer la analize sintactice. Însă a scrie corect nu este o opțiune, ci o datorie. Asă că după multe perpeliri gramaticale cauzate de duduile și flăcăii de pe facebook, o să încep pe blog, nu un curs de gramatică, cum există un curs de filozofie, ci texte de atenționare gramaticală.
De exemplu:
CORECT este: DE fapt. Nu contează ce este de și ce este fapt, important este că se scriu despărțit.
De fapt am folosit o prea mare introducere pentru a ajunge la o alarmă, o alarmă gramaticală.
DE FAPT.
Blogul, fabrică sau atelier
Uneori, dacă dau măsură pentru uneori, iese un număr mic, un număr de pe un deget al unei singure mâini, un gând a căutat să-mi câștige favoarea faptei.
Renunțarea la blog, renunțarea la scris.
Să abandonez nu numai mâzgălitul pe această platformă, dar și scrisul sub oricare altă formă.
În zilele acestea, în care sunt atrasă de ideea de abandon, gândurile negre se înmulțesc excesiv și ușor.
Rămân fără rost.
Scriu fără rost.
Mă îndemn să las visul literar și să-mi caut o meserie, să muncesc 8 ore pe zi într-un loc de unde să primesc un salariu fix. Dar în momentul în care celule cenușii deslușesc în intenția mea o muncă cu program fix și fără mir mă paralizează. E necesar să mă așez atunci, să privesc tavanul și să scot de la scris și blog doar notele pozitive.
Sâmbătă, într-un gând de abandon al blogului, am mers la Teatrul German de Stat să-l ascult pe Radu Beligan.
În timp ce-l ascultam pe măiestrul actor, cu insatisfacția asmuțită împotriva-mi, s-a instalat o armonie între suflet și gând.
Scriu. Am și eu talentul ăsta.
Citesc. Am și eu plăcerea asta. Zilele mele nu pot fi lipsite de foșnetul paginilor de carte.
Apreciere. Am și eu parte de reverențe.
Răbdare. Am și eu…
Nu am răbdare.
I-am dat dreptate cu urechea lui Radu Beligan, cu muncă, cu seriozitate, cu răbdare ajungi bun în ceea ce faci, culegi roadele din ceea ce faci.
Produsul meu nu se fabrică, se creează, iar creația are nevoie de timp.
Mi-am aliniat sufletul, gândurile și așteptările. Pentru moment zac în armonie.
