Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "copil"

Mama se întoarce de fiecare dată

De 8 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Citesc. Învăț. Mă uit la filme. Ascult. Încerc să mănânc echilibrat. Fac mișcare. Uneori călătoresc. Rareori meditez. Cu toate astea, nu cred că o să scap vreodată cu adevărat de furie. Mă străduiesc de ani să devin cea mai bună versiune a mea.

Ceva fac bine în ciuda furiei. Îmi pică fisa mai des. Evaluez situațiile din viața mea cu altă atitudine. Am acceptat curând un comportament al Marei. În rândurile care urmează, s-ar putea că unele mame să găsească o alinare. Pentru clarificare, sunt o mamă despărțită. Nu sunt o mamă singură. Îmi cresc fata împreună cu tatăl ei. Alcătuim o familie modernă. Tatăl ei locuiește în Germania. Cu granițele închise, Mara își potolește dorul vorbind zilnic pe Whatsapp cu tata.

În aceste două luni am recuperat niște amintiri cu Mara din primii ei ani de viață. Tatăl ei a plecat să muncească în Germania după botez. Am botezat-o la trei luni. În anii care au urmat, ne-am obișnuit sau m-am obișnuit să am timpul meu cu Mara. Am realizat acest lucru când Făt Frumos a plecat la muncă și am rămas singure. S-a schimbat imediat dinamica dintre noi două. M-a copleșit un sentiment cald, cunoscut, confortabil, încântător. Ușa s-a închis și am rămas noi două.

S-a închis de multe ori ușa în cinci ani de zile. Ca orice copil, Mara a plâns. Nu vreau să plece tata! Niciodată nu am păcălit-o. Nu i-am distras atenția. Am luat-o în brațe, l-am condus la ușă pe tata, i-am explicat că merge la muncă, dar că se întoarce. Mama s-a întors de fiecare dată. De aceea ne-am jucat cucu-bau. Tata s-a întors de fiecare dată. Dar.

După despărțire, Mara a avut o atitudine clară. Zburda când pleca la tata. Plângea când revenea la mama. M-am consumat zile și nopți. Ce am făcut? Cu ce am greșit? De ce nu mă iubește? Am avut și acest gând odios. Am mers înainte ca un orb din pictura lui Bruegel. Ultimul orb exprimă liniștea. Are încredere că e condus. Primul orb exprimă groaza. A căzut. M-am așteptat ca tatăl să o conducă spre mine. Nu s-a întâmplat. S-a declanșat un război rece unde am confirmat teoria lui Cannon atacă-sau-fugi. Mi-am apărat, am considerat eu, copilul.

Mara nu avea nevoie de apărare. Mara reacționa. Ea a stat întotdeauna cu mama în ușă. Și-au luat la revedere. Mama nu a plecat niciodată de lângă ea. Mama s-a întors de fiecare dată înainte să i de facă dor, înainte să simtă că lipsește. Așa că de ce să zburde când revine acasă? Mama e mereu acolo. Mama o să fie mereu acolo.

Au fost necesari ani să văd, să observ, să mă conving că nu mă amăgesc. În continuare nu e ușor. Pleacă repede de lângă mine. Tata este preferatul ei. Dar știu un lucru. Mi-a picat fisa. Mara este fata mamei ei.

Foto: Flavius Neamciuc

Dacă v-ați săturat să aveți copiii acasă, atunci v-ați săturat de propria persoană

De 6 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am băgat o tavă cu biscuiți cu ovăz la cuptor. M-am așezat la scris. Pe ultimii i-am ars. Pentru că m-am așezat la scris. Motan doarme lângă. Mara își face lecțiile.

Pe facebook s-a schimbat direcția glumelor. Copiii sunt acum subiectul. Părinții s-au pricopsit cu copiii. Au acasă ceea ce au crescut. Asta îi face să se apuce cu mâinile de cap. Recunosc că exult. Întotdeauna am fost de părere că purtarea copiilor vorbește despre părinți. Înainte să meargă la grădiniță. Dacă nu te potolești, plecăm. Părintele nu se ridică. Părintele nu-și respectă cuvântul. M-am întrebat de ce. De ce părintele nu face ceea ce zice? Își subestimează pruncul? Nu e asta. Ah, ce manipulator e ăsta mic! O altă gogomănie rostită de părintele universal, indiferent de educație. Doctor sau șofer de tir, tatăl își proiectează copilul într-o reprezentare de geniu. Părintele nu-și respectă cuvântul din comoditate și dintr-o atitudine de zeu. Copilul să asculte la ceea ce zice părintele; altfel Zeus aruncă cu tunete și fulgere. În primii ani copilul imită. Imită ceea ce vede. Vede lipsa cuvântului. Nu gândește lipsa cuvântului, o vede. Lumea imaginilor aparține copiilor sub trei ani.

Și încep să asculte după trei ani. Aud. Dacă nu mănânci și legumele, atunci nu primești desert. Același părinte nu-și respectă cuvântul. Sau vine celălalt părinte și nu-i respectă cuvântul. Copilul vede și aude. La școală, copilul vede, aude și răspunde. Vede prin filtrul părintesc. Aude ceea ce îi provoacă plăcere. Răspunde ca o maimuță, ca mama maimuță sau ca tata maimuță.

Profesorii trebuie să se descurce cu toate purtările antagoniste din familie. Vă puteți imagina o clasă cu douăzeci de copii plus părinții cu atitudini nealiniate? Nu vă mai istoviți. De două luni părinții iau contact cu propriile reguli aplicate sau neaplicate pruncilor.

Unii au cedat plânsetului copilului. Alții au suportat influența bunicilor. Câțiva s-au înfricoșat de presiunea societății de a fi catalogat un părinte rău. Șoc! Nu suntem răi. Nu suntem buni. Cei mai buni sunt aceia care se străduiesc. Când te străduiești, atunci greșești.

De două luni lucrez cu Mara la un nou set de reguli. De unde să am habar ce reguli se potrivesc într-o stare de urgență?! Azi am ajuns la niște reguli pertinente și rezonabile. O întreb zile în șir. Mara, eu vreau să mă înțeleg cu tine. Tu vrei să te înțelegi cu mine?

Mă ascultă uneori cu ochii în lacrimi, cu barba tremurând. Dar eu vreau să mă joc. Eu vreau să mă joc. Într-un asemenea moment am vizualizat durerea ei pe termen scurt și durerea ei pe termen lung. Să o las să decidă fără îndrumarea mea ar semnifica o durere cronică. S-ar prelungi și nu s-ar vindeca ușor. Am creat două categorii. Mara face ce vrea ea. Mara îndeplinește sarcini și responsabilități. Sarcinile le execută cât mai bine pentru ea. Bine pentru ea nu înseamnă bine pentru orice alt coleg al ei.

M-am bucurat sincer de aceste zile petrecute cu copilul acasă. Ne-am certat. De ce eu? Acum să fac? Nu-mi place cartea aleasă de tine. Filmul ăsta are două ore. Nu vreau să mă spăl pe cap. Mai pot cinci minute pe tabletă? N-am chef de pilates. Cu toate astea, mi-e mai dragă Mara ca niciodată. A crescut. I s-a dezvoltat gândirea abstractă. Pune întrebări frecvent. Intuiește. Mă ia uneori în brațe. Mă sărută pe obraz fără să-i cer. Are un vocabular prodigios.

Concluzie.

Dacă v-ați săturat să aveți copiii acasă, atunci v-ați săturat de propria persoană. Educația e un boomerang. Vine înapoi. Ați primit în aceste luni tot ce ați băgat în capul și sufletul copilului. Nu vă place. Nu mai scriu continuarea. Sigur o presupuneți.

Vă las totuși o întrebare. Cum este să te confrunți cu propria educație? Profesorii știau de câți ani v-ați trimis copilul la școală.

Foto: Mile Sepetan

Ce fel de Românie o să-i fiu Marei? Ce fel de mamă?

De 22 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ziua de Paște a adus o ușoară modificare în rutina noastră. Am lăsat copilul să facă ce vrea. S-a jucat Roblox aproape toată ziua. Firește că a mai mers la baie și nu am scutit-o de pilates. Am lăsat copilul să mănânce ce vrea. A topit un iepure imens de ciocolată și niște presupuși biscuiți cu ovăz. Presupuși deoarece a sărit pisica în tavă și au devenit un fel de prăjitură ruptă.

A doua zi ne-am reluat programul ușor zăpăcite. Am ales să vizionăm Spanglish, un film bun cu Adam Sandler. Părinții de fete să nu-l ocolească. În timpul filmului pun de multe ori pauză. Mara se întoarce să-l pupe pe Motan. Uite, mami, e așa drăguuuț! Mara cere la baie. Mara poftește fructe dacă avem un bol cu popcorn sau popcorn dacă avem fructe. Eu îi atrag atenția asupra unei replici. La Spanglish a venit repede pauza. Fata declară despre mamă: Ea este Mexicul meu. M-am întors spre Mara: Eu sunt România ta.

Ne-am oprit din vizionat. Mara a pus pauză după o oră. Mâine, mama. Am rămas pe gânduri. De ce eu m-am atașat de pământ și de limbă? Poate pentru că am adormit de multe ori pe câmp? Poate pentru că prima oră de franceză m-a speriat atât de tare că m-am refugiat în propria limbă pentru consolare?

Și eu, la fel ca mama din Spanglish, am ținut ca Mara să facă rădăcini în România. Să-i fie clară identitatea. Oriunde o să aleagă să-și trăiască viața, să știe de unde se trage. Când o să mă întrebe degajat cum se zice un cuvânt în română, n-o să mă smiorcăi. O fac acum când tastez. Când o să pronunțe cotolet în loc de cotlet, n-o să mă bosumflu. O să râd de ea. Eu o să fiu România ei. O să-i reamintesc cuvintele. O să-i corectez greșelile. O să rămân plictisitoare toată viața pentru ea. Dar nu o să uite.

Ceea ce simt, să nu trageți concluzia că e patriotism. E doar iubire. Aș merge să trăiesc luni sau ani în Africa, Paris, pe o insulă în Grecia sau Londra. Dar m-aș întoarce. Nu să mor aici. Din nou, nu e patriotism. Să mai văd dealurile de la Schela. Să aud vântul. Să mă scald în Dunăre. Puțin îmi pasă ce se întâmplă cu mine după ce mor. Țin să controlez cum mor. Restul e o ieșire din lume care nu mai reprezintă o grijă pentru mine.

Cred că e trist ce am scris. Greu scap de patetism. Se amestecă prea multe persoane în viața mea de mamă. Probabil de aceea a avut așa mare impact filmul asupra mea. Știți cum e când cineva are ceva cu copilul tău? Presupune că-i cunoaște mai bine nevoile? Unii aveți habar despre ce vorbesc. Alții nu aveți habar despre ce vorbesc.

S-a întâmplat să o nasc într-o zi de duminică la șapte și cincisprezece minute seara. N-am cerut părerea nimănui dacă să o nasc sau nu. Nici pe a tatălui ei. A fost un accident și m-am aruncat cu capul înainte. Ca să-mi înțelegeți furia cu care scriu uneori. Tatăl ei m-a lăsat să decid pentru că ajunsese să-mi cunoască felul de a gândi. Nu-ți cer nimic pentru că nu o s-o faci. Ani mai târziu lupt pentru a fi mama propriului copil, pentru a face educație după propriul cap. Același cap care a ales s-o aibă.

Mara are doi părinți care o iubesc nespus. Mara mai are multe persoane care-și dau cu părerea despre educația și nevoile ei. Mama din Spanglish a reușit să-i facă educație fetei după principiile ei. Sunt curioasă de mine. Ce fel de Românie o să-i fiu? Ce fel de mamă o să-i fiu?

Foto: Mile Sepetan

Partenera tatălui. Prietena de situație a mamei

De 5 mart., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Acum vreo câțiva ani am făcut o înțelegere cu Mara. Mama, vreau și eu Instagram. Mara, o să discutăm despre după ce ajungi la o vârstă cu două cifre. De la această conversație, am luat-o într-o zi deoparte și am stabilit niște reguli pentru viitor. Ne-am cam înțeles. Am avut pace trei ani, dar nu a uitat. La zece ani mi-a cerut Insta. Mara are în prezent cont de Insta. După bătăi la cap, după ce Mara a repetat după mine. Nu pun poze cu mine. Când pun, cer aprobare de la mama sau tata. Nu vorbesc cu străini. Nu dau niciodată adresa. Am creat un cont. Mara, poți să te epilezi, eu sunt de acord. Nu vreau.

De la discuția despre Insta, am stabilit, cu încredere, reguli pentru viitor. Epilare cu ceară de la zece ani. Rimel și ruj de la cincisprezece ani. Telefonul nu-ți aparține. Din când în când, mama și tata or să-și bage nasul. Pentru intimitate, scrie în jurnal. Regulile le-am stabilit împreună și le-am alcătuit în urma cărților lecturate. Asta fac eu, citesc să fiu aproximativ o mamă bună. Uneori îi frunzăresc prin telefon. Plictisitor, plictisitor, electrizant! S-a întâmplat să găsesc un comentariu al partenerei tatălui ei despre Leto. Cine este Leto? Leto este un superb husky, fratele mai mare al Marei. Așa am hotărât eu cu ani în urmă.

De la despărțirea de tatăl Marei, am reușit, fără grație, doar cu dureri monstruoase, să separ mama de femeie. Femeia i-a greșit bărbatului, de aceea nu mi-am permis spectacole muierești. Mi-am acordat cu patos reprezentații de mamă. Am urlat, am bătut din picior, am aruncat. Nu sunt perfectă, eu promovez femeia cu defecte. Lamentațiile de mamă au ținut calmă femeia. M-am descărcat în reproșuri materne. Ai culcat fata în același pat cu altă femeie la o lună după despărțire. M-ai înlocuit în viața ei în jumătate de an. Mă răcoream cât puteam fără să-mi redirecționez furia spre cealaltă femeie.

Tatăl ei, cu un ton ușor disprețuitor, mi-a declarat. Tu poți să separi tatăl de bărbat. Zici că poți. Eu nu cred. Dar ca să fie clar, eu nu separ mama de femeie. De ani de zile exersăm acest ping pong paradigmatic. Personal, consider că m-am descurcat binișor. M-am apropiat cât am putut de parteneră. Prietene de situație, asta e viața. Ani de zile i-am ordonat Marei desenele cu familia extinsă, cu mama vitregă. Am înghițit în sec. În pozele de pe facebook, ele îmbrăcate la fel, am comentat prietenesc. Să-mi ia și mie o rochie. N-am primit nici un răspuns. M-am străduit și mă apreciez. Ca mamă despărțită, sunt o norocoasă. Partenera putea să nu o placă pe Mara, iar atunci ce aș fi făcut eu?! Suficient să urmăresc desenele Marei, hainele identice, brățările și discuțiile cu o durere în cerc închis. Văd, mă doare, văd.

Limita mea a fost atinsă când am citit un comentariu că partenera tatălui este mama lui Leto. Gelozia, mi-am permis-o, m-a pironit catatonic. Am văzut pur și simplu negru în fața ochilor. Dar de ce este ea mama lui Leto? De ce? L-am crescut și l-am dresat. Când s-a născut Mara, mereu am afirmat și am lucrat ca Leto să-i fie frate, nu un câine de companie. Iar acum câinele are altă mamă, iar Mara abia așteaptă să plece de lângă mine că să stea cu partenera tatălui. Ea nu țipă la mine, tu o faci!

Vedeți, e un concurs cu sinele când există o altă posibilă mamă. Să devii mai bună. La dracu cu toate astea. Sunt obosită, sunt geloasă și mi s-a luat de corectitudine. De acord, bărbații nu separă femeia de mamă. Un fost prieten m-a anunțat după 14 ani că s-a încheiat pedeapsa. Atât a luat ca să-mi ierte nemernicia. Acum este și un copil în poveste. Cât o să-i ia tatălui Marei să ierte femeia? Pentru că mama e sfâșiată sufletește. Și nu e corect! Și bat din picior, și miorlăi, și el nu răspunde la telefon să țip. La el să țip, firește!

În sfârșit v-am demonstrat de ce femeia cu defecte mi se potrivește atât de bine!

Foto: Mile Sepetan

Doi bărbați se sărută pe stradă. Cum să-i explic copilului?

De 17 ian., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Luna viitoare, Mara mea împlinește 10 ani. O să aibă voie să-și facă pagină de Facebook sau Instagram. Are de ales între una sau nici una. O să ajungă și la ea postări cu un conținut prostesc. Nu are copilărie. O să descopere. Mama ei a avut. I-au lipsit  telefonul, tableta și accesul la internet.

Internetul anulează copilăria. Dacă actualii copii nu se mai joacă cum știu părinții lor să se joace, atunci nu cunosc fericirea. Broaște în buzunar n-am purtat. Huckleberry Finn a purtat. Conform logicii, nici eu n-am avut copilărie fericită. Activitățile mele, glorificate azi, presupuneau păpuși, mobilier pentru păpuși, Nu te supăra frate, remi și ați prin ideea.

Purtarea adulților nu mă șochează. Așa funcționează oamenii. Resping ceea ce nu cunosc. Slăvesc ceea ce cunosc. De aceea îi poți observa pe unii părinți cum se umflă ca ardeii umpluți. Copilul meu nu se joacă pe telefon. Copilul meu citește. Copilul meu s-a distrat la sat jucându-se cu puii. Înaintașii noștri, unii dintre ei, sigur s-au împotrivit focului. Doar se descurcau la rumegat rădăcini, de ce să mănânce preparat? Ca să se scurteze intestinele, iar energia să se ducă la cap, iar capul să inventeze internetul. Ar fi un răspuns. Citesc Sapiens de Yuval Noah Harari. O să mai vin cu exemple de la.

O să discut cu Mara despre aceste postări. Așa cum mă străduiesc să discut despre orice, inclusiv despre sex. Da, am avut deja DISCUȚIA. Pe un ton firesc, sexul e o nevoie. Nu i-am refuzat dialogul despre mâncare sau defecare. Și pentru că vorbim despre copii, mâncarea o scârbește, fecalele o distrează. Părinții introduc repulsia și rușinea în viața copilului. Doi bărbați se sărută pe stradă. Un copil privește.
Isterie! Panică! Revoltă! Ce să-i explic copilului? Prima dată privește-l. Vezi cumva scârbă pe chipul lui? Nu vezi. Educația pune scârba pe. Apropo de, Mara o să găsească imagini cu bărbați sau femei sărutându-se. Nu-mi fac griji. La fel cum nu-mi fac griji că școala Montessori nu are și cursuri liceale.
Nu ți-e frică de? Primesc des această întrebare. Nu. Omul se adaptează. Mara o să se adapteze. Ordinea în familia noastră este: sănătate, joacă, învățare. Mi-e frică de ceva în viața asta, boala. Pentru orice altceva, sunt echipată sau mă echipez.

Faptul că Mara împlinește 10 ani, înseamnă că eu am cu 10 ani mai mult. N-am făcut mare lucru cu viața mea. Mara reprezintă elementul pur, dar nu o realizare. Educația ei este o realizare. Doresc să-i transmit tot ce știu despre stereotipii, imagologie și cinism. Să o îndrum prin realitatea cititorilor imbecili, academicienilor sterpi, semidocților. Măsura e esența și întotdeauna cu umor.

Pentru educația ei încerc să mă folosesc de toate instrumentele epocii. Din peșteră am ieșit. Focul l-am făcut. Grâul l-am cultivat. Piramidele le-am construit. Religia am inventat-o. Consecințele internetului rămân în necunoscut. Ne-am plictisit de lupta cu natura. În prezent ne războim cu propriile invenții.

Suntem chiar o realizare la scara evoluției! Să râdem. Ce altceva am putea face?!

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine

De 9 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă aș nota frânturile de conversații suprinse. Am început din generală să trag cu urechea pe stradă. Prima dată am observat aceleași chipuri, la aceeași oră. Recunoașterea fețelor mi-a atras atenția. O vorbă. O frază. Ani de zile m-am intersectat cu aceleași persoane. Un domn înalt și pleșuv mereu îmbrăcat la costum. O doamnă grasă cu un păr pieptănat conci.

Scoala am schimbat-o în clasa a VI-a. Prieteniile intense m-au distras de la trasul cu urechea. Absorbită de mine, de relațiile cu fetele, am făcut loc adolescenței dureroase și zgomotoase. În autobuz mai participam uneori indirect la unele conversații. Mă prefăceam că privesc concentrat pe geam, dar urechea percepea sunetele. Un martor mut, așa am fost de multe ori.

Când puteam să imit ce auzeam, o făceam gradilocvent. Îmi plăcea să-mi amuz prietenii, îmi asigura un loc în grup, o apartenență. De fiecare dată simțeam și rușine. Încălcarea intimității mă indispunea. Îmi trecea repede. Mereu m-am priceput să mă consolez singură. De aceea am greșit catastrofal.

Când am terminat școala, am presupus că un capitol din viața mea s-a încheiat. Mă refer la legăturile de prietenie și tot ce înseamnă ele. M-am pripit. Mara a redeschis acest capitol. Citesc cărți pentru creșterea copiilor. Nu mă opresc. Studiile de psihologie infantilă au confirmat că prieteniile sunt vitale la vârsta Marei. Mara are nouă ani. De multe ori a plâns și a suferit din cauza prieteniilor. O căutare disperată de stabilire a celei mai bune prietene m-a aruncat în trecut.

Ce bine este să fii adult! Să scapi de constrângerea grupului, de presiunea școlii! Cine nu scapă la maturitate de, înseamnă că nu se îngrijește de copil. Copilul din noi are nevoie să fie fericit. Din când în când să-și administreze doze de imaturitate, de lene, de plăceri mici, de satisfacții culinare, de mângâieri. E datoria fiecărui adult față de copilul din el.

Odată ce și-a creat legătura cu cea mai bună prietenă, nu i-am mai fost suficientă Marei. Nimic nu mai ajungea la ea când se întorcea necăjită de la școală. Firește! Lumea ei se rupe în bucăți atunci când aude amenințări. Nu mai ești prietena mea. Bine, nici eu nu mai vreau să fiu prietenă cu tine.

Oh, biata mea fata! Am compătimit-o. Am trăit afectiv dramele ei cu cea mai bună prietenă. Ca să răzbat, i-am povestit despre relațiile mele. Doar Dunia mică mi-a înapoiat-o, mi-a apropiat-o și mi-a aruncat-o în brațe plângând în hohote.

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine. Îi mai este bine cunoscut faptul că orice citesc, dau mai departe. O învăț să se facă plăcută dacă asta contează pentru ea. Îi indic cum să procedeze. O susțin cu sugestii la nivel de limbaj. Ascultă. Poate chiar ține cont. Habar n-am. Uneori o aud vorbind la telefon cu câte o prietenă. Asta este perspectiva ta. 

Mara are nouă ani și folosește corect cuvântul perspectivă. Din acest motiv îmi dau singură un plus ca mamă. Doar v-am mărturisit deja mai sus că mă pricep să mă consolez singură.

O să am nevoie. Știți ce vorbesc, nu?!

Micul prinț a murit

De 16 mai, 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Micul Prinț a murit. Toți cei care l-au citit pe Exupery își amintesc șarpele de pe zid. Doar că eu nu fac referire la poveste.

Blogul este o unealtă. Prieteni sau colaboratori mi-l cer cu împrumut pentru o faptă sau altă. De obicei în preajma sărbătorilor. Să strângem cadouri de Crăciun. Să adunăm daruri de Iepuraș. Le dau vocea mea. Dacă pot face și eu ceva, fac.
Blogurile, asemenea romanelor de dragoste sau filmelor romantice, sfârșesc povestea unde ea începe. El și ea se căsătoresc după ce au învins piedicile. Adevărata provocare, a lupta cu plictisul într-o relație, trece sub tăcere. În cazurile sociale, un articol pe blog se sfârșește cu evidența cadourilor. Am strâns 100 de cutii de pantofi. Am strâns 1000 de cutii de pantofi.

Nimeni nu a povestit mai mult. Oare ce trup învelește puloverul alb așezat de mine într-o cutie de pantofi? Oare ce s-a întâmplat cu Micul meu prinț abandonat la naștere și operat la inimă trei ani mai târziu?

Aici cunosc finalul. Micul meu prinț a murit. Mi-au rămas niște fotografii în telefon și un video cum citeam Apolodor. Mi-e dor, mi-e dor, de frații mei din Labrador!

Oare Micul meu Prinț a aflat ce este dorul? Poate fi dorul posibil într-o asemenea viață? Abandonat la naștere. Măcinat de boală. Privit cu milă, dar nu cu iubire. Vizitat, dar neluat acasă. Distrat, dar nevrednic de protecția unei familii. Așa au arătat trei ani din viața unei ființe umane.

Din nou mă dezgustă rasa mea. Vestea m-a trimis în ora neagră și disperată a vieții. Furia mă transformă și poftesc să înjur, să caut vinovați, să fug în peșteră.

Nu o fac. Diversitatea e prea puternic impregnată. Socializez, râd, trec pe lângă spital și rememorez clipele petrecute cu Micul Prinț.

Această poveste s-a încheiat. Micul prinț e mort. Nu știu dacă e într-un loc mai bun. Știu sigur că a plecat dintr-o lume potrivnică lui.

În suflet îi port amintirea. De la moartea lui am mai făcut loc în mine pentru o nălucă.

Micule Prinț, mă bucur că am citit cu tine cea mai grozavă poveste a lumii. Doar așa imaginația mă asigură de prezența ta pe asteroidul B 612.

Cu bine, străina care ți-a sărutat fruntea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Un cetățean săritor al lumii cere ajutorul pentru un copil

De 15 apr., 2019 0 Colaborari , , , , 0

Există viață după Feli. Feli este băiatul abandonat care a suportat o operație la inimă. Mi-am petrecut cinci zile la spital cu el. O să răspund acum admiratorilor. Zeci de mesaje au ajuns în inbox cu intenție măgulitoare. În principal cuvintele îmi subliniau curajul, tăria de a sta lângă un copil abandonat. Cei care mi-au scris s-au declarat incapabili, prea sensibili pentru a se ridica, a ieși pe ușa spitalului, a reveni acasă la familie după tulburătoarea întâlnire cu năpăstuitul Feli.

Ca în multe alte situații din viața mea, eu am putut. M-am ridicat, am sărutat fruntea copilului, am deschis ușa, am condus până acasă, mi-am reluat activitățile. Nu am nici un buton de pornire-oprire sufletească. Trăiesc de atunci cu Feli în gând. Când trec pe lângă spital, imaginea lui îmi revine în minte și mă întreb ce mai face, cum mai este?! Mă consolez rațional. Lumea, România abundă de Feli. Unu, doi, trei, o sută, o mie etc! Eu am făcut cât am putut și cum am putut. Nu mi-am așezat pe umeri nici o pelerină de erou. Nu am ignorat. M-am deplasat responsabil, cu milă și umor în pătrățica îndatoririlor adoptate ca cetățean al lumii.

Cu aceeași reprezentare, de cetățean săritor al lumii, cer ajutorul pentru un alt copil. De data aceasta există o cerere și o ofertă. Un copil diagnosticat din burtică cu spina bifida și hidrocefalie s-a născut contrar opiniilor medicilor. Avem un copil, o mămică și un tătic. Nu abandonul ne dă peste cap, ci boala. Mama a ales să-l păstreze, iar patru ani mai târziu copilul luptă. Terapiile devin costisitoare, iar ele sunt benefice pentru evoluția lui fizică. În acest sens se strâng donații.

Cazul a ajuns la mine prin Cristina Bozga. În salonul ei de pe Gheorghe Lazăr, 33 oferă un spălat pe cap și un coafat pentru orice sumă donată. Întreaga lună aprilie, ce a mai rămas din, vă spălați pe cap și faceți o faptă bună. Igiena, frumusețea și bunăvoința aranjează pe oricine. Să fie donația fapta dumneavoastră bună cu o minimă satisfacție! Hegel ne-a asigurat că fapta bună rămâne o faptă bună și dacă beneficiem de pe urma ei. Trăim pe pământ. Să ne ușurăm zilele pământești. Pentru programări îi puteți scrie Cristinei. Bozga Cristina o găsiți pe facebook.

Îmi puteți scrie și mie pentru a vă programa la Cristina. Cunosc rușinoși. Nu o să mă întind la vorbă, atât am avut de spus.

Ne oprim vreodată din a crede în finaluri fericite? Frumoasa și bestia

De 9 apr., 2019 0 Colaborari , , , , 0

Se fac doi ani de când am stabilit prioritățile din viața Marei. Pe primul loc este sănătatea, urmată de joc și joacă, apoi învățarea. Nu mă dezic oricât de intense și numeroase sunt presiunile.

Sucită ușor de la cerințele inumane, dacă mă întrebați pe mine, adresate preșcolarilor și școlarilor, am devenit un furnizor de valori pentru Mara. Cu alte cuvinte, o influențez sistematic spre valorile materiale și spirituale create de omenire. Acasă ne-am ridicat bibliotecă. O plimb prin librării și muzee. Participăm la evenimente cu teme științifice: medicină și astronomie până în prezent. Cultivăm interesul pentru filmul documentar. Anul trecut am devenit admiratoare entuziaste ale festivalului Astra. Facem planuri pentru anul acesta. Astra venim! Călătorim în lume pe urmele personalităților. Ieșim la teatru.

De teatru, din observațiile mele, Mara s-a îndrăgostit cel mai tare. Abilitățile intelectuale m-au ajutat să-i transfer Marei nu doar plăcerea de a savura un spectacol, dar și frenezia alegerii vestimentare. La teatru scoatem rochiile, mătăsurile, pălăriile, pantofii cu toc sau de lac în cazul ei.

Ultimul spectacol savurat pe îndelete a fost Frumoasa și bestia de la Național. La a doua vizionare pentru amândouă, eu mi-am permis să o studiez pe Mara. Trecut-au anii… Frumoasa și bestia, unul dintre cele mai vesele spectacole de la Național, poate fi comparat cu o dimineață de mai. Zâmbești involuntar. Te simți fericit. Îți revine încrederea în rasa umană. Asta simt eu cel puțin în fața unui nou născut, într-o zi de primăvară când mugurii stau să plesnească în pomi și la Frumoasa și bestia.

De pe chipul Marei mi-am luat povestea de la Frumoasa și bestia. Creuzetul de emoții m-a trecut prin peripețiile personajelor. Mi-am văzut fata râzând cu hohote. Am înregistrat spaima. Mara și-a acoperit ochii. Nu vreau să văd asta, mama, acum o să țipe la Belle! Lacrimile care i-au schimonosit fața m-au asigurat de puterea ei de empatie. Educația, cu rolul ei negativ aici, de alterare, nu a pregătit-o de pactul cu ficțiunea. Mara a trăit alături de Belle suferința de a fi despărțită de iubitul ei tată.

La finalul spectacolului am aplaudat actorii și mi-am aplaudat fata. M-am simțit mulțumită intelectual de prestarea de pe scenă și mândră sufletește de copilul meu. Satisfacția e dublă de cele mai multe ori. O împart între mine și ea. Orice realizare a ei o așez și pe umerii mei. Muncesc cu mintea la educația copilului meu.

Îndrăznesc să vă recomand spectacolul indiferent de vârstă. Ne oprim vreodată din a crede în finaluri fericite? Ne resemnăm să trăim fără dragoste? Renunțăm la a doua șansă? Motivele sunt excelent jucate de actorii Naționalului în colaborare cu Opera. Cristina Vlaicu ajunge cu vocea la oricine: entuziast sau cinic.

Lunile astea, aprilie și mai, amintesc de amor, în orice manifestare a lui. Dăruiți-vă o stare de spirit la teatru. Frumoasa și bestia este un mijlocitor garantat de beatitudine.

Ne vedem la teatru! Mara nu o să refuze nici a treia oară Frumoasa și bestia.

Mara devine lebădă. Eu strălucesc intens. dm ne susține transformările sănătos

De 29 mart., 2019 5 Colaborari , , , , 0

În ultimul an, Mara mea aduce tot mai mult cu o femeiușcă. Alura ei a pierdut orice asemănare cu un bebeluș. O privesc uneori și cu rapiditate mă cuprinde tristețea. Îmi strig disperată că e necesar să mă pregătesc pentru nesuferitele și dureroasele zile de abandon. O să treacă ziua. O să treacă săptămâna. Probabil telefonul nu-mi va afișa numele ei. O să fie ocupată, pe fugă, concentrată să cucerească lumea în misiuni imposibil de înțeles pentru mine. Eu o să aștept. Mama mă așteaptă pe mine.

La începutul săptămânii, în dialogul repetitiv al dimineților noastre despre îmbrăcăminte, ea alege, eu sugerez, m-a luat de nas un miros nou al corpului ei. Nu trece zi să nu mă alint la gâtul Marei, să nu trag tare aer în piept cu intenția năroadă și imposibilă de a reține parfumul copilului care nu mai este.

Marți dimineață am strâmbat nasul. Am descoperit că Mara transpiră, corpul ei se adaptează mediului, iar glandele sudoripare îi reprezintă emoțiile. O secundă m-am panicat. Orice schimbare înregistrez de la Mara, reacționez primitiv și simt teamă. I-am sărutat năsucul și am condus-o la baie, i-am dat instrucțiuni și am anunțat-o că ieșim la cumpărături după școală. De azi o să ai propriul tău antiperspirant!

Cu o nouă temă de casă, mamele se adaptează din mers, am trecut în revistă farmaciile în care să ne începem căutarea. În cercetarea asta petrecută în minte, mi-a apărut imaginea drogheriei dm. Cum sunt un proaspăt ambasador dm, am decis să începem de aici.

Partea cea mai grea a constat în a o îndruma pe Mara spre produse bio. Ca orice copil sănătos, atenția a condus-o direct la ambalajele roz, cu Elsa și Ariel. Mama, dar scrie că sunt pentru copii! De acord, Mara, dar în rolul de mamă plictisitoare, te rog să ții cont de propunerea mea. I-am pus în mână un antiperspirant lipsit de personaje Disney pe care scria mare FĂRĂ ALUMINIU. Am ceva în comun și cu Olivia Steer. Didascalie. (zâmbesc)

M-am îndepărtat apoi de ea și m-am pierdut printre rafturile de cosmetice. De puțin timp mă irită până la exasperare un rid de la buză. Stima de sine mi-am crescut-o după 20 de ani. Abia după 33 de ani m-am împăcat cu mine. Într-o manifestare naturală a feminității și a sexualității, organismul a trecut într-o nouă etapă. Nu mai produce colagen, un exemplu. Fără colagen, rujul roșu se transformă dintr-o atracție sexuală într-o atracție de Joker din Batman. Am luat în calcul și injecția, dar frica de a mă trezi cu un fund de maimuță în loc de buze mă ține departe de intervenții. Gândurile dăunătoare aspectului meu natural le-am înlocuit cu un primer. Plus că Făt Frumos m-a atenționat să nu intru într-o zi pe ușă arătând la fel ca multe alte femei ale epocii mele. A știut unde să țintească, eu nu-mi doresc să semăn cu nimeni, vreau să fiu eu. Arta mea e să fiu eu!

Cu un antiperspirant și un primer, ne-am ajutat nevoile. Amândouă suportăm transformări. Mara devine lebădă. Eu strălucesc intens, e ora trandafirului perfect înflorit. Mă mut doar după soare pentru unghiul potrivit. dm ne susține transformările sănătos.

Încheiere:

Dunia este ambasador dm în următoarele 6 luni. Ne vedem la cumpărături.

Foto: Mile Sepetan