Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "iubire"

Rimbaud: Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului

De 27 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

V-ați întrebat vreodată de ce vă iubesc unele persoane? Eu m-am întrebat de câteva ori. Ultima dată mi-am adresat întrebarea ieri la duș. Cu gândul la Mircea Eliade, camera Sambo, o scenă cu un sărut din romanul Noaptea de Sânziene, am presupus că am un răspuns. Știu de ce mă iubesc unele persoane. Literatura îți fabrică păreri, convingeri, sentimente, un stil de viață. Tot ce m-a marcat din cărțile lecturate am transpus pe mine. Așa mi-a intrat în cap că oricine mă sărută nu mă mai poate uita niciodată.

Răspunsul lipsește. Încă nu știu să răspund. De ce ne iubesc unele persoane? De ce mă iubesc unele persoane? Cu siguranță nu datorez iubirea felului în care sărut. Mă iubesc și unele femei. Pe ele nu le-am sărutat.

De două zile mă trezește un afurisit de cocoș. S-a hotărât tata să repopuleze curtea cu lighioane. De pe la șase dimineața își începe afurisitul simfonia. Nu mai tace câteva ore. În verile adolescenței, mă trezeam și băgam mâna sub pat. Scoteam de acolo o carte. Îmi amintesc de Conjurații, de povestea de iubire din. O altă părere fabricată din cărți. Iubirea trece dincolo de moarte. Gura unui bărbat îndrăgostit a rostit numele iubitei după ce capul i-a fost retezat de călău. În timp ce se rostogolea, numele ei s-a auzit.

Lângă pat se află în prezent Rimbaud. Răsfoiesc uneori cărți de poezie. Într-o seară am revenit acasă, iar în dreptul cimitirului mi-a trecut prin față o pisică neagră. Fără grabă, s-a oprit în drum, m-am privit, apoi s-a hotărât totuși să elibereze drumul. Se potrivește pisica neagră cu poezia lui Rimbaud. Mi l-am imaginat pentru o secundă pe negustorul Rimbaud în Africa. Un Rimbaud negustor de cafea și arme, un Rimbaud bolnav care nu a mai scris nimic de la vârsta de 20 de ani.

Anul acesta am vagabondat mult în imaginar. M-am plimbat prin județul Mehedinți. Am fost o prezență pe drumurile județene și comunale. Din martie, trăiesc anotimpurile în infern. Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului. Scrie Rimbaud. Și mai scrie:

Cândva, de-mi amintesc eu bine, viața îmi era un ospăț în care se deschideau toate inimile și curgeau toate visurile.
Într-o seară, mi-am pus pe genunchi Frumusețea. – Și mi-a părut că-i amară. – Și am înjurat-o.

Poate de asta mă iubesc unele persoane. Că n-am mintea epuizată de înfofolirea copilului, de murături și se cuvine, de plângeri și sprâncene tatuate. Poate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Prietena mea se întâlnește cu iubitul meu

De 9 ian., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E săptămâna reluărilor. La mulți ani! Un sărut ușor pe obraz. La mulți ani! Nu ne-am văzut de anul trecut, gluma de actualitate. La mulți ani! Prietena mea se întâlnește cu iubitul meu. Exemplu de reluare a unei relații dintre mine și o prietenă.

Trec peste descrierea ochilor holbați. Gândiți-vă la o broască, la un copil mic care a rupt tocul mamei sau a lovit mașina tatălui, la un elev prins în timp ce copia, la un student dependent de cocaină.

Am șoptit uitându-mă în pahar: Cum o să vă salvați prietenia?

De la grija rațională la furia irațională am trecut după ce am sorbit o gură de cafea. Mi-e ciudă, recunosc, când persoanele pierd în fața instinctului sexual. Când penisul sau vaginul cântăresc mai mult ca prietenia. De câteva ori am părăsit discuția. Mă vedeam goală în Piața Unirii. În situațiile dificile, aceasta fiind una dintre, intimitatea dintre două persoane este distrusă. Planurile, speranțele, discuțiile cap la cap, replicile memorabile, privirile misterioase, atingerea, trupurile lipite și transpirate, senzațiile, vertijul dintre două persoane se prăbușesc într-un general nenorocit și nedorit. Nimeni nu mai este special. Instinctul ne indică de fiecare dată accidentul care a fost evoluția și accidentul care a fost și va rămâne iubirea.

Iubim pentru că iubim. Nu alegem, ne trezim proști într-o zi, cu gândurile departe și nepăsătoare de propria persoană. Concentrarea intensă pe celălalt ne face demni de milă sau demni de admirație. Cui îi e sete de iubire, admiră! Cine e pasionat de material, compătimește!

Știi, eu nu am nimic cu ea! Da, înțeleg!

Este vorba despre trădare, umilință și locul doi. Când au discutat despre mine, am căzut pe locul doi. Nimic nu a contat. E ca alungarea din rai!

Chiar este! O prietenie din copilărie s-a spulberat. Un bărbat care s-a dovedit un excelent amant s-a pierdut. S-a închis un cerc. Noroc că viața deține asemenea cercuri închise cu posibilitatea de a se redeschide. Niciodată nu va mai fi la fel! Trădarea și umilința sunt greu de dus.

E săptămâna reluărilor. O prietenă a început anul prost. Personal, în asemenea situații, îmi reamintesc de Boală. Boala este o suferință de care mi-e frică. O consolare parșivă, dar nici nu m-am lansat în cuvinte de alinare.

Nu există alinare. Stai și aștepți să treacă timpul, iar când timpul trece, vrem din ce în ce mai mult și din ce în ce mai puțin. Zice Noica.

Foto: Simona Nutu

Scene dintr-o căsnicie sau un spectacol pentru Oricine

De 13 feb., 2017 0 Colaborari , , , , 0

Scene dintr-o căsnicie nu este un spectacol pentru amatori. Atenție! Scene dintr-o căsnicie este un spectacol pentru Oricine.

Johan și Marianne sunt căsătoriți de 10 ani, au două fetițe și o casă. Amândoi au cariere prospere. În jurul lor, ca pe o pânză desăvârșită de Monet, stau prietenii și familia.
Johan o iubește pe Marianne. Marianne îl iubește pe Johan. Ei se înțeleg, ei vorbesc aceeași limbă.

Când începe să se destrame cuplul perfect se ivește întrebarea: De ce? Johan și Marianne păreau să aibă totul. Convențiile au fost bifate. Fericirea înseamnă familie, copii, o casă, un serviciu, prieteni. Au respectat ingredinetele, iar rețeta s-a dovedit un fiasco.

Johan și Marianne se despart. Un mariaj eșuat.

Ca spectator, te apucă disperarea. Ai pe scenă o radiografie a pretențiilor de la o viață de familie. În loc să simți, începi să gândești. Actorii, prin prestație, se dovedesc un stimul prea puternic. Ce naiba mai poți face pentru a rămâne o familie?

Încet, încet, experimentând emoții puternice, unii dintre noi reușim să ne punem întrebările corecte. În fond ce anume s-a sfârșit? Căsnicia sau iubirea? Sunt cumva cele două sinonime?

Societatea, prin convenții, le pretinde împreună. Omul, prin trai zilnic, pricepe că iubirea nu poate fi prinsă în formule. Johan și Marianne divorțează, dar Johan și Marianne se iubesc până la adânci bătrâneți.

Începeți să vă puneți întrebările corecte și poate unii dintre noi o să sfârșim în același pat la bătrânețe.

Vă salut admirativ, Alina Ilea, Claudia Ieremia, Ion Rizea.

Cu drag, o mare consumatoare de teatru și de stări de spirit.

Foto: Piclisan Adrian

Interesul poate fi sclavia sentimentală

De 12 ian., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Foarte rar am întâlnit cupluri pe care să le plac. Cel mai mult am admirat parteneriatul unor prieteni gay, dar și ei s-au despărțit. O asemenea despărțire aduce, pe lângă o monstruoasă durere, și admirație. Când nu mai este iubire, pleci.

Oamenii stau împreună din diferite motive. Un interes îi ține într-o relație. Sunt conștientă că interes, cuvântul, vă duce cu gândul la factorul economic. Nimic mai greșit. Fiecare persoană este purtătoare de interes la un moment dat pentru un alt individ. Interesul suportă un ansamblu de elemente.

Interesul poate fi fericirea unui copil. Interesul poate fi o casă moștenită. Interesul poate fi menajul casei. Interesul poate fi sclavia sentimentală. Interesul poate fi o promovare în carieră. Interesul poate fi descoperirea Americii într-o haină de la Chanel. Interesul poate fi nevoia de afecțiune. Interesul poate fi alinierea în fața convențiilor.

Etc.

Îmi făceam mustrări de conștiință că judec. Asta până mai ieri deoarece hotărâsem să nu mai fac asta. Să judec persoane și situații. Între timp mi-am îndulcit raționamentul. Indiferent de nobila mea decizie, observ în jurul meu, pe A și B, pe X și Y, pe Alfa și Omega. De fiecare dată am simțit balanța cum se înclină. Ca un martor mut, am stat lângă stăpâni și supuși. Un stăpân, un supus fără a arăta cu degetul bărbatul sau femeia.

Relațiile se compun dintr-un stăpân și un supus. Rar, ca prietenii mei gay, am întâlnit parteneri. Când într-o relație bărbatul e stăpânul, m-am amuzat de atitudinea lor compensatorie în fața femeii. Gândirea patriarhală e reparată prin gesturi nenaturale și bombastice de simpatie. Aș putea să jur, dacă nu m-ar împiedica mândria și cenzura, că și în relația mea am parte de compensații. De fiecare dată când s-a întâmplat să fim pe același loc mai multe femei iubite, eu în prezent, altele în trecut, am primit asigurări de afecțiune printr-o mână care se odihnea pe genunchiul meu, un sărut pe frunte sau o îmbrățișare scurtă. M-am enervat și l-am admirat în același timp. O să învăț și eu lecția asta.

Port în palatul minții multe asemenea relații. Povestind despre, nu emit o judecată. Mă întreb, cu disperare, dacă iubirea, sentimentul nobil al rasei umane, are puncte comune cu prostia. Parcă ne naștem cu toții nesătui de iubire, iar la primul semn de afecțiune ne lepădăm de orice raționament. Femeile acceptă agresivitatea, bărbații suportă umilințe în numele iubirii.

Ce detestabilă simțire, îmi zic uneori. Mă simt trădată de iubire pentru că îmi anulează gândirea. Și ce e greșit să-ți dorești un parteneriat? Să ai lângă tine pe cineva care îți respectă gândirea și nu te respinge că nu te supui unor convenții?

Ce naiba e greșit de acceptă oamenirea, în numele iubirii, umilințe, dureri și jigniri?

Or să zică unii că atunci nu e iubire. Uite fleoșc! E iubire când se schimbă întreaga dimensiune a ființei pentru că celălalt a încetat să te mai iubească. Dar nu asta mă interesează pe mine. Mă interesează cum să ne activăm gândirea când iubirea ne umilește.

Mă mai interesează, dacă îmi stă în putință, să transmit că partenerii cresc împreună. Rar intrăm într-o relație egali intelectual. Datoria partenerilor constă în a augmenta capacitățile celuilalt, iar dacă observăm că începem să ne ducem la vale, să dăm bir cu fugiții.

Acceptabil în numele iubirii poate fi stagnarea, dar deteriorarea ființei este de neîngăduit. Nu trăim în Siria să iubim pentru hrană și adăpost. Trăim într-o țară civilizată, indiferent de gradul de corupție, și avem datoria să iubim cu capul.

Iubirea cu capul creează relații bazate pe respect și bunăvoință.

Căutați-vă iubirea, dar creșteți un coechipier.

Foto: Diana Bodea

Pentru asta sunt prietenii, să nu murim singuri

De 29 sept., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

994439_825477954129027_1066079934911566541_nS-a întâmplat de câteva ori să povestesc despre întâmplările și situațiile vieții din cuplu și să primesc o săpuneală.

Cu ce fel de oameni te întovărășești?

Oameni normali, răspund eu. Prieteni de care m-am atașat în timp fără un anumit interes. Într-adevăr dețin cultul prieteniei. Prietenii, la fel ca iubirea, pot fi greu de explicat. Din orice direcție, științific sau metafizic, prietenia și iubirea scapă de legile universale.

Un foarte bun prieten și o iubire intensă ne transformă în artiști comici.

Întrebarea, cu ce fel de oameni te întovărășești?, pare dură și neînțelegătoare. Nu sunt de acord și o să explic. O să încep demonstrația cu o subliniere. Mie mi-a fost pusă întrebarea. Conținutul propoziției interogative nu insulta un caracter despre care povesteam eu, ci pretindea de la mine. Mă lamentez uneori din papucii mei de prietenă. Iubiții m-au trimis de multe ori în margine. Am trecut prin diverse faze până la acceptarea unui rol secundar.

În rolul secundar m-au copleșit niște satisfacții de care m-aș fi lipsit bucuroasă. Oamenii ajung să se despartă. Mie îmi par firești despărțirile. Un drum comun între două personalități care nu mai pot crește împreună îmi pare prostesc. Cel puțin la vârsta mea.

În urma unor despărțiri, am redevenit om de sprijin. Am fost acolo pentru clasicele telefoane târzii, vizite la domiciliu, ieșiri în oraș etc.

La ieșirile în oraș, reacție a persoanelor părăsite, am pus o întrebare la un moment dat: dar e 11 noaptea, nu-ți mai duce grija să ajungi în siguranță acasă, nu mai ești aceeași persoană de acum o lună când tot amândouă sorbeam un lichid sau altul?

Argumentul iubiților obsedați de control și nesiguri pe ei: nu sunt gelos, nu mă deranjează prietenele tale, dar eu nu vreau să te știu singură pe stradă.

Am prietene care merg acum singure pe stradă și nu mai vine nici un mesaj pentru confirmarea ajungerii la siguranța casei.

Am fost răutăcioasă când am întrebat? Și dacă am fost, cine mi-a fost ținta? Ea sau el?

Educația. Din nou educația și presiunile sociale ne dictează să fim slabe și supuse. O femeie educată ca persoană învață să evite pericolul. Noaptea nu alegem străzi întunecate și nu acceptăm băuturi gratis. O femeie educată ca nevastă acceptă supunerea. Noaptea se retrage de la petrecerea prietenei pentru starea lui psihologică de bărbat viril.

Mulți își măsoară virilitatea din episoade de resemnare. Dacă și-ar măsura vigoarea din stări de bine ale femeii, din performanțe sexuale, din dovezi de încredere s-ar clătina reprezentările despre bărbat.

Dacă am fi imobile, da, polița de asigurare pentru femei ar avea un preț mai ridicat. În momentul când părăsim casa, oricât de inteligente am fi, ne găsim într-un pericol mai mare. Forța nu e cu noi. Pericolul, la fel ca înșelatul, dispun de o soluție: evitatul.

Într-o relație, femeia știe să evite, dar sensibilitatea și frica de a nu pierde egoistul care se manifestă prin false motive, acceptă raționamentul ipocrit al bărbatului.

Cu ce persoane mă întovărășesc?

Cu persoane terorizate de singurătate. Singurătatea provoacă mai multă frică ca un bărbat alcoolic sau violent. Ceea ce e din nou prostesc.

Dar pentru asta sunt prietenii, să nu murim singuri.

Am locuit în rai 7 ani

De 13 sept., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_1417Pe oricine întrebaţi, persoane cunoscute mie, o să vă răspundă că vorbesc mult. Da, vorbesc mult. Şi am tăcut la fel de mult.

Când o persoană vorbeşte mult, de ce o face?
Când altă persoană tace, de ce o face?

Dacă tipurile psihologice, tip extravertit/tip introvertit nu explică logoreea sau tăcerea, încercaţi o căutare a motivelor.

Eu am vorbit mult pentru apărare. Ieri a fost prima zi de şcoală. În 1990 am trăit şi eu prima zi de şcoală. Mă văd pe coridor, tata mă împinge spre învăţătoare să-i dau florile. Eu stau cu capul în jos şi mă împing în picioarele lui. Învăţătoarea se apleacă spre faţa mea, ridic florile şi foarte puţin capul doar ca să nu-l fac de ruşine pe tata. Buchetul meu s-a desfăcut ca o varză fiartă. Asta e tot ce îmi amintesc din prima zi de şcoală.

Din 1990 am început să vorbesc mult şi să tac la fel de mult. Vorbeam pentru a mă face plăcută, pentru a mă adapta şi am tăcut de ruşine, de multe ori de frică.

Acum câţiva ani am descoperit că deţin un mecanism de apărare, vorba lungă. Că vorbesc mult, repede, dar nu comunic ce simt cu adevărat. Deveneam uneori sinceră când săream la ceartă, dar şi atunci parţial. Pentru mine şcoala a fost ca o aruncare în groapa cu lei. Mama mea ne-a crescut cu blândeţe. O mamă frumoasă şi blândă semnifică raiul fiecărui copil. Am locuit în rai 7 ani.

Fără să fiu alungată din rai, l-am pierdut. Un nou mediu îmi cerea adaptabilitatea, iar eu voiam să fiu acceptată. Habar nu aveam că experimentam nişte nevoi umane, nu mi le-a indicat nimeni. Mi-am făcut prieteni relativ uşor, băieţi şi fete. Celui mai bun prieten din şcoala generală i-am botezat copilul 20 de ani mai târziu. Celei mai bune prietene i-am cerut să fie naşă fetiţei mele.

Am făcut felurite compromisuri pentru prietenii mei. Ei v-ar spune că vorbesc mult, dar în faţa lor am tăcut cel mai mult. Provocam certuri, iar sinceră tot nu am ajuns să fiu. De puţin timp exersez francheţea. Ani de zile mi-a fost frică să spun ce gândesc pentru a nu pierde iubirea prietenilor. Am pierdut-o oricum pe a unora. Am greşit. Mi-ar plăcea să o învăţ pe Mara că a face pe placul cuiva pentru a nu fi respins nu-ţi asigură iubirea. Lucrez încet cu ea pentru fixare. Pentru că spune de multe ori ce consideră că vreau să aud, îi mărturisesc că cel mai bezmetic dar al unui om este sinceritatea, nevoile ei să le facă cunoscute.

Mi-aş dori din suflet să o pot învăţa acest lucru. Nevoile ei prima dată, apoi nevoile celorlalţi. După ce le rosteşte, o să trecem la o formulare potrivită pentru grija de celălalt.

Pasul unu: nevoile personale.
Pasul doi: sinceritatea.
Pasul trei: o formulare cu grijă pentru celălalt.

Pas pentru umanitate: armonie.

Nimeni nu poate să iubească fără să-i fie respectate nevoile

De 29 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13549258_1235488503127968_530357836_oM-am apucat într-o zi, foarte hotărâtă, să-mi creez un blog nou. Mă frigeau buricele degetelor de nerăbdarea de a scrie fără cenzură. În cap galopau cuvintele ca aproape în fiecare seară când mă așez să dorm.

O să scriu așa, o să formulez cu, o să mă bucur de anonimat. Cu Dunia îmi lipsește de multe ori maleabilitatea. Mă încearcă rușinea față de unele persoane admirate. Fără nume, aș avea șansa să scap de sintaxă, de semantică, de așteptări, de judecăți.

Nu afirm că aș fi eu fără Dunia, înaintez presupunerea că aș merge mai mult pe ceea ce simt. La capitolul simțiri, am ajuns să observ, să-mi identific nevoile, dar reacțiile rămân fără control de cele mai multe ori.

Mă gândesc că ar fi un fel de jurnal. Aș scoate din mine sentimente hidoase. Mă simt plină de răni. Ați auzit cum scheaună un câine când e lovit? Identic mă văicăresc eu în muțenia organelor interioare. Nu vreau să iert persoane care m-au îndurerat sufletește. Mă umplu de furie promisiunile nerespectate. Iar după nervi, mă cotropește deznădejdea.

Nu pot schimba trecutul. Îmi repet. Mă consolez cu realizări de caracter. Mă țin întotdeauna de promisiuni. Îmi place să mă aud vorbind, de ce nu, am strâns în mine mii de povești, dar nu-mi iau obligații pentru a mă face plăcută sau acceptată. Un motiv pentru care mi-a fost frică, încă îmi este, să zic Da la o căsătorie.

Premisa e falsă. Nu pot zice eu că promit să iubesc până la moarte. În primul rând iubirea vieții e o găselniță a romanticilor. Nimeni nu poate să iubească fără să-i fie respectate nevoile. La 33 de ani a devenit imposibil să confund nevoile cu iubirea.

Da, promit să te iubesc până la moarte.

Spune el, spune ea. El și ea, două părți. Întregul se modifică în funcție de evoluția părților, iar limbajul nu ne ajută să ținem pasul în epocă. Aș reformula. Fără promit. O să mă străduiesc, o să am grijă de tine, o să te respect, o să te ascult, o să te apreciez.

Există atâtea verbe și ne împotmolim în cel mai neinspirat. Provoacă reacții de mâhnire, de furie, de inutilitate, de nemulțumire. O promisiune o faci și te ții de ea. Divorțurile și despărțirile au demonstrat zădărnicia unui început de relație în fața preotului cu promit.

Pe blogul nou aș fi scris mai mult despre asemenea simțiri. Am renunțat la idee. O iubesc pe Dunia. Scorțoasă, distantă cu analfabeții, pedantă în percepția unora, multora, câți or fi, naivă, pretențioasă, cu aspirații de literat, curioasă de sexualitate, convinsă că viața e lipsită de sens, Dunia îndeplinește funcția de utilitate. Serviciile mi le aduc mie însămi cu asigurarea că fac ceva individual în generalul speciei.

Promit să rămân Dunia. Până când moartea ne va despărți.

Creierul, autorul erorilor mele

De 13 oct., 2015 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

534411_440580829285410_938716303_nAm avut zilele trecute o întâlnire spectaculoasă pe scările rulante, o scenă dramatică prin intensitatea și severitatea contactului vizual. O serie de judecăți nerostite și am simțit lumina prin roșul chinuitor al obrazului.
O persoană de sex feminin, însărcinată, mi-a oferit salutul ei. L-am primit derutată și în mișcare. Scările urcau.
Am auzit: salut!
Am simțit: eșecul, lipsurile și greșelile mele de mamă.

Persoana de sex feminin amintită devine mamă pentru a doua oară. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit. Sentimentul de vinovăție, pe care mă străduiesc să-l controlez, se declanșează și la un factor slab cum ar fi o privire plină de blam.

În asemenea momente, apelez la cârje. Una dintre cele mai redutabile măciuci intelectuale constă într-o învățătură de la Gellu Naum. Parafrază: am și eu un creier, autorul erorilor mele.

În spiritul acesta îmi educ fata: se întâmplă să greșim și e firesc să ne asumăm fiecare faptă neplăcută. I-am subliniat cu voce blândă că părinții greșesc, dar că o mamă, un tată și un copil formează un cerc.

Cercul, linia curbă închisă ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct fix, numit centru, conține iubirea noastră. Cu Mara centru și în centru, punctele, mama și tata, vor fi mereu egal depărtate de punctul fix.

O despărțire nu ne-a transformat în mamă singură sau tată singur. Ne-am schimbat organizarea. S-au anulat niște reguli și construim altele. Greu, dar renunț la văicăreală. Interesul meu deosebit ca mamă constă în a transmite iubire și compasiune, în a asigura un mediu stabil și plăcut, în a găsi timp pentru joc și joacă.

Las mama în subsidiar.

La bătrânețe, vreau să răspund chestionărilor Marei în urma și la umbra propriilor erori. Pe baza răspunsurilor, omul pe care o să-l cresc o să obțină informații, iar informațiile mă interesează să cuprindă experiența mea. Pardon că am un creier.

Nu pardon.

Femeia constituie altă poveste. Sunt o femeie actuală, din nici un unghi și din nici o perspectivă de altădată. Contemporană și cu nevoi moderne de deconstrucție, scot în evidență inconsistența și contradicțiile societății mele, după putințe, intelectuale, firește!

Accept să fiu al cincilea anotimp, mi se pare romantic. Îmi place să fiu romantică din când în când. Și mă bucură fericirea, a mea și a altora.

La final, mai pun o cârjă. Îi aparține lui Pessoa.

Parafrază: la sfarsitul vietii sa nu se spuna despre tine ca despre malul unei ape, ca ai existat doar pentru a limita!

Fericiri si crime

De 30 iun., 2015 2 Trăiri afective ale mele 3

image1M-am trezit de dimineață cu un unic gând: să scriu. Nu mai pot, trebuie să scriu. Ce? Orice. Să notez cuvinte, să copiez citate, să încerc o poveste, să aleg confesiunea.
Nu m-am hotărât încă.
Zilele trecute am visat o prietenă care a plecat foarte departe acum câțiva ani. A murit. Am încercat să descopăr în jur ce anume a declanșat amintirea ei. A revenit ceva din trecut, dar fără legatură cu prietena mea. M-am revăzut pe mine în obscuritatea barului deținut de tatăl meu. O făptură măruntă, așezată pe un scaun, iar mâinile le frecam de genunchi. Semnificația gestului: emoția. Urmăream la televizor serialul Dr. Quinn.
Ah! Dr. Quinn! Așteptam cu frenezie fiecare miercuri. Nu m-aș fi lăsat dusă nicăieri. Doar miercuri seara puteam să-l văd pe Joe Lando. Când s-au sărutat pentru prima dată personajele aproape mi-am rupt degetele. Le împingeam în mușchii picioarelor și mă opream când nu mai suportam durerea.
Visam și mă întrebam despre dragoste.
Nu mi-aș fi imaginat atunci că în viitor o să provoc suferință și o să sufăr în dragoste.
În cărți, în povești, în filme, suferi puțin înainte să se confirme nobilul sentiment. Pe vremuri găseam noblețe în iubire. În prezent simt baudelairian.
Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

De-a valma, asta e iubirea.
Fericiri și crime, asta e iubirea.

Ce nu e iubirea: o continuă fericire.

Dar il aleg tot pe Baudelaire:

Sirenă rea sau înger, drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea,
Mireasmă, ritm, lucire, o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?

Limba română sunt eu

De 4 nov., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se întâmplă tot mai des, oameni din jur, oameni cu care ai crescut sau ai devenit prieten în timp, hotărăsc să înceapă o viață în altă parte. S-o ia de la capăt într-o altă geografie, fie pe continent, fie peste ocean.
Ce înseamnă asta?
Că depun armele sau că îndrăznesc să-și schimbe viața?
Răspunsul depinde de interlocutor, interlocutor care la rândul lui este influențat de educație, situație financiară, orientare religioasă, contex socio-politic.
Personal nu mă interesează răspunsul la întrebare. Privesc doar ca o vacă tânără, foarte derutată în fața noii porți, cum România rămâne pe mâna mârlanilor și a unei categorii aparte în care mă includ.
Am avut posibilitatea, imediat după ce am născut, să aleg Germania ca reședință. Am refuzat experimentând o angoasă care mă punea pe fuga supraviețuitorului când simte pericolul.
M-am simțit amenințată, iar pericolul de care am amintit se referea clar la limbă, la limba românească. Aș putea oricând să schimb pământul, Anglia strigă în sufletul meu după mine, dar n-aș putea niciodată să renunț la a vorbi în românește.
Pare melodramatic, infantil, ar spune unii.
Eu simt însă, simt că asta sunt, o limbă, un grai, un reprezentant al identității vorbite. Mă aflu la polul opus cioranian, Cioran a refuzat să mai vorbească în limba română, eu refuz să mă exprim în oricare altă limbă. Apucătura aceasta a mea nu denotă un patriotism, dacă ar fi așa, am înțeles foarte prost patriotismul. Eu înaintez o presupunere: limba, împreună cu fetița mea, îmi confirmă un suflet, o iubire. Recunosc iubirea doar în graiul acesta.
Limba română nu descrie o nevoie, toată ființa mea exprimă limba română. Nu fac o declarație, nu confirm o apartenență, îmi răspund doar: limba română sunt eu.

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tau în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

În limba ta, Grigore Vieru