Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "prietenie"

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura

De 10 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-a murit un prieten acum câțiva ani. Este vorba despre Sorin Oncu. Sorin a fost pentru mine un anumit gen de prieten. Sorin îmi dădea. Ne așezam la vorbă. Indiferent de subiect, lipsit de adâncime sau solemn, Sorin îmi dădea o perspectivă. Nu emitea judecăți. Râdeam înainte de toate. Nu-l mai am.

După moartea lui am creat această categorie: Prieteni care dau perspective, care te ajută să crești, care te înnobiliează. Sunt rari. Cosmin Haiaș ocupă un loc în această categorie. Asta dacă nu ajugem să discutăm despre carne. În ultimul timp mereu ajungem să discutăm despre carne. Aproape nu-l mai am nici pe el.

La rândul meu, mă situez în această categorie. Dau perspective. Ajut. Înnobilez. De ceva timp dau mai mult. Primesc mai puțin. Mi-e ciudă. Obosesc repede. Analizez. Compar. Relațiile de prietenie s-au dovedit indispensabile în viața mea. De când îmi amintesc, mereu am avut prieteni. Am avut relații de prietenie normale. Am avut relații de prietenie bolnăvicioase. Am avut relații de prietenie instructive. Am avut. Am.

Am pierdut prieteni pe drum. E firesc. N-am știut că ține de firesc să renunți la oameni. Am învățat pe pielea mea. Am grijă să-i menționez Marei, când circumstanțele mă forțează, că uneori prietenii coboară între stații. Un prieten semnifică o a doua casă. Casa și prietenul ocrotesc și sprijină. În casă ești în siguranță. Lângă un prieten te simți în siguranță. Prietenul mai are o calitate. Să spună ceea ce gândește. Când mai ajung uneori în grupuri străine, iar cineva îmi atrage atenția într-un mod neplăcut, îmi chestionez interlocutorul din imediata mea aproapiere. Nu are prieteni? De ce pun această întrebare? Pentru că e datoria unui prieten să redea prin cuvinte când o luăm razna. Toți o luăm la un moment dat. Te-ai îngrășat. Arăți ca un pom de Crăciun. Ai fost nepoliticos. Nu ai procedat corect. Te minți singur etc.

Când cineva care te iubește exprimă neplăceri, trece cu vederea atacul imediat, îmbufnarea de a doua zi și impertinența copilărească. Trece cu vederea o perioadă, un timp, o vreme, o epocă. Dacă nimic nu se schimbă, atunci urmează stația. Cineva coboară. Cineva urca. Rămâne compartimentul gol.

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura. Un prieten să învețe să formuleze. Să nu reproșeze. Să-și anunțe durerea. Să nu critice. Să redea nemulțumirile. Să nu renunțe imediat. Să insiste până când vorbește singur. Când ajungi să vorbești singur, atunci nici stația nu mai e relevantă. Oprești trenul.

Azi privesc relațiile de prietenie din interes cu alți ochi. Consider că aceste relații stigmatizate necesită o reevaluare. La cinci ani ne împrietenim pentru că locuim pe aceeași stradă. În școala primară ne împrietenim că purtăm același tricou. La liceu ne apropie o preferință muzicală. După 35 de ani ce ne pune pe același loc? Să-ți lași sufletul atins după 35 de ani este extrem de greu. Avem deprinderi fixe și precise. Educația și tabieturile ne ridică și ne strică. Nu în aceeași măsură, firește! Un interes ne pune aproape. Durata interesului concide uneori cu durata prieteniei. Lamentarea de după e copilărească. Te perpelește dorul după o persoană care nu știe să tacă lângă tine? După o persoană care nu-ți dorește prezența, nu-ți apreciază mintea, nu râde la glumele tale? Răspunsul este nu. Nu te perpelește dorul. Psihologic, după cărțile citite, este vorba despre victimizare și martirizare. O victimă deține puterea obișnuinței. Un martir atrage atenția.

Prieteniile din interes mă liniștesc. Știu de ce merg la o întâlnire, de ce vorbesc, de ce mă străduiesc. Nu e nimic greșit. Cum știu prea bine când cineva îmi cinstește prezența. Cum știu? The eyes, chico, they never lie! Exact! M-am uitat și la Scarface în aceste luni.

Ăștia oameni am fost

De 25 iul., 2017 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!

Mă ajută Făt Frumos, dar și el e bărbat

De 29 nov., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

15281940_1374012405942243_1462995893_nÎmplinesc la anul 10 ani de blog. În tot acest timp m-am împărțit în două: Dunia, o identitate expusă și Paula, o persoană plină de complexe de inferioritate, dar și de superioritate.

Mi-a fost imposibil când am început, să mă arăt cu numele de botez. Am subliniat de multe ori consecințele nefaste ale rușinii. Din rușine m-am dedublat. Ce nu am putut să duc cu Paula, am purtat cu Dunia.

M-am împăcat până la urmă cu mine și am adăugat numele pe blog. Paula Aldescu a devenit vizibilă. Ce se întâmplă acum? Știu că mă citesc și prieteni foarte buni. Aș prefera uneori să revin în situația celui anonim. Când aud: dar tu ai spus asta sau tu ai procedat așa, mă apucă greața datorită responsabilității.

Eu spun multe. Am o gură mare. Mi s-a spus de multe ori. Ce semnificație a avut gura mea mare în copilărie? Nu am acceptat familia patriarhală unde tata avea ultimul cuvânt. Ce semnificație a avut în adolescență? Am spus cu voce tare că rolul profesorului nu este să umilească elevul. Ce semnificația are ca femeie? Organele mele genitale nu mă poziționează în inferioritate față de bărbat. La expresia primitivă, tu ești femeie, îmi dau ochii peste cap.

Da, m-am născut de sex feminin. Da, am fost educată exclusiv pe culoarea roz, dar undeva procesul ăsta a eșuat. Nu m-a speriat avertismentul: o să devii curvă. Mi-a fost frică și încă îmi este de prostie.

Am ales un drum al proscriselor și am descoperit că există bărbați în lume care nu dau valoare femeii după numărul de parteneri. Am făcut copil cu un asemenea bărbat. Am început să scriu despre toate frământările astea, despre ce am descoperit în cărțile de psihanaliză și ce am observat eu însămi. Din mesajele primite, din frânturi de conversații cu prietene intime am dedus că influențez. O secundă am savurat flatarea, apoi teroarea mi-a înghețat mâinile.

Foarte posibil să fiu responsabilă de un conflict sau două între cupluri. Nu mă apasă vinovăția, dar sunt conștientă de inutilitatea acelei ore pierdute. Eu sunt în felul acesta pentru că altfel cad în depresie. Provoc tensiune în cuplu și cer o relație bazată pe prietenie. Nu vreau relația părinților noștri. Nu vreau să ne mințim pentru a scăpa de o ceartă. Cearta are și aspecte terapeutice. Dar este greu, ca o operație pe creier și nu exagerez, să nu ne mințim în cuplu. Oamenii, femei și bărbați deopotrivă aleg minciuna. Cuplu, el și ea sau el și el, sau ea și ea. Vine o tentație din exterior. Vorbesc din experiență. Te vreau, mă înnebunești, nu ai tot ce-ți trebuie lângă ea. Aproximativ cuvintele unei dudui.

Ce se întâmplă de aici? Vorbești despre sau minți? Cei mai mulți aleg să mintă. Așa conviețuiesc femininul și masculinul. Tot în cărțile mele am găsit un răspuns. Nu vrei să înșeli, eviți. Doar asta poți face. Psihicul, cu eul slab și slugă la supra eu o să se perpelească de la atenție. Rămâne prietenia dintre parteneri, el/ea, el/el, ea/ea.

De aici forfota mea. De ce să fiu eu responsabilă de luciditatea unei femei? Minciuna i-ar păstra un partener. Minciuna păstrează multe relații. Eu nu vreau și sunt de multe ori nefericită. Mă ajută Făt Frumos, dar pe urmele lui Napoleon, și el e bărbat. Poate ajuta un bărbat o femeie care refuză să trăiască după conveții? Depinde de bărbat. Am lângă un bărbat cu un extraordinar material uman, rămâne să descopăr ce anume a făcut educația din noi.

O să vă povestesc sau nu.

Și dragile mele care mă citiți, să știți că nu-mi este indiferent să vă știu cu gura mare. Am suferit și sufăr datorită ei. Alegeți cu grijă și cu siguranță de sine.

Am locuit în rai 7 ani

De 13 sept., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_1417Pe oricine întrebaţi, persoane cunoscute mie, o să vă răspundă că vorbesc mult. Da, vorbesc mult. Şi am tăcut la fel de mult.

Când o persoană vorbeşte mult, de ce o face?
Când altă persoană tace, de ce o face?

Dacă tipurile psihologice, tip extravertit/tip introvertit nu explică logoreea sau tăcerea, încercaţi o căutare a motivelor.

Eu am vorbit mult pentru apărare. Ieri a fost prima zi de şcoală. În 1990 am trăit şi eu prima zi de şcoală. Mă văd pe coridor, tata mă împinge spre învăţătoare să-i dau florile. Eu stau cu capul în jos şi mă împing în picioarele lui. Învăţătoarea se apleacă spre faţa mea, ridic florile şi foarte puţin capul doar ca să nu-l fac de ruşine pe tata. Buchetul meu s-a desfăcut ca o varză fiartă. Asta e tot ce îmi amintesc din prima zi de şcoală.

Din 1990 am început să vorbesc mult şi să tac la fel de mult. Vorbeam pentru a mă face plăcută, pentru a mă adapta şi am tăcut de ruşine, de multe ori de frică.

Acum câţiva ani am descoperit că deţin un mecanism de apărare, vorba lungă. Că vorbesc mult, repede, dar nu comunic ce simt cu adevărat. Deveneam uneori sinceră când săream la ceartă, dar şi atunci parţial. Pentru mine şcoala a fost ca o aruncare în groapa cu lei. Mama mea ne-a crescut cu blândeţe. O mamă frumoasă şi blândă semnifică raiul fiecărui copil. Am locuit în rai 7 ani.

Fără să fiu alungată din rai, l-am pierdut. Un nou mediu îmi cerea adaptabilitatea, iar eu voiam să fiu acceptată. Habar nu aveam că experimentam nişte nevoi umane, nu mi le-a indicat nimeni. Mi-am făcut prieteni relativ uşor, băieţi şi fete. Celui mai bun prieten din şcoala generală i-am botezat copilul 20 de ani mai târziu. Celei mai bune prietene i-am cerut să fie naşă fetiţei mele.

Am făcut felurite compromisuri pentru prietenii mei. Ei v-ar spune că vorbesc mult, dar în faţa lor am tăcut cel mai mult. Provocam certuri, iar sinceră tot nu am ajuns să fiu. De puţin timp exersez francheţea. Ani de zile mi-a fost frică să spun ce gândesc pentru a nu pierde iubirea prietenilor. Am pierdut-o oricum pe a unora. Am greşit. Mi-ar plăcea să o învăţ pe Mara că a face pe placul cuiva pentru a nu fi respins nu-ţi asigură iubirea. Lucrez încet cu ea pentru fixare. Pentru că spune de multe ori ce consideră că vreau să aud, îi mărturisesc că cel mai bezmetic dar al unui om este sinceritatea, nevoile ei să le facă cunoscute.

Mi-aş dori din suflet să o pot învăţa acest lucru. Nevoile ei prima dată, apoi nevoile celorlalţi. După ce le rosteşte, o să trecem la o formulare potrivită pentru grija de celălalt.

Pasul unu: nevoile personale.
Pasul doi: sinceritatea.
Pasul trei: o formulare cu grijă pentru celălalt.

Pas pentru umanitate: armonie.

Vamă 3

De 10 iun., 2015 3 Trăiri afective ale mele 5

11324129_878585165541655_223163589_nDe două zile aștept să-ți scriu. Am refuzat să o fac, știu că o să înțelegi. Pentru că te iubesc, și pentru că mă iubești, mi-am permis aceste două zile. Am tăcut. Am avut grijă de tine. Am ținut în mine toate mizeriile pe care aș fi fost capabilă să le scot pe gură.

Și neadevăruri. La nervi exagerez. Cu luciditatea pierdută mă simt ca un animal conștient că va urma un atac.

Am reluat în acest interval toată prietenia noastră. De la școala primară până în prezent. Înainte și după tot ce s-a întâmplat. Viața noastră se împarte acum din cauza faptei tale.

Prima mea reacție, furia aia oarbă care pe mine mă ofensează după ce mă calmez, ți-a adus câteva cuvinte urâte și dure. Nu o să ți le scriu, pentru că refuz să-mi recunosc și mie o asemenea slăbiciune. Îți cer însă scuze.

Scuză-mă, draga mea prietenă. Ai fost și rămâi draga mea prietenă. Te iubesc. Nu-mi pot schimba sentimentele pentru tine, dar îmi pot schimba comportamentul. Știu că poți înțelege asta, și la fel cum eu ți-am purtat de grijă păstrând tăcerea două zile, la fel o să procedezi și tu cu mine, o să ai răbdare. Am nevoie de timp.

Mărturisesc, acum nu știu ce simt și cum să mă port. M-am surprins vorbind singură, ieri am ajuns în grădină și nu știam ce caut acolo. Mi-am privit palmele transpirate, le-am șters de fustă și am intrat în casă. Nici mai târziu nu mi-am amintit ce naiba căutasem în grădină.

Poate o să mă ajuți tu. Uite, îți scriu și pentru a-ți cere ajutorul. Fă-mă să înțeleg, de ce el?! De ce soțul meu?

Ce nevoi te-au împins către el? Ce gândire ai avut pentru a risca o prietenie ca a noastră? Mi-ar plăcea să-mi povestești, m-aș putea chiar bucura pentru voi. Dă-mi voie, printr-o explicație sinceră, să mă bucur pentru voi. Stă în puterile tale să-mi alungi copleșitorul sentiment de umilință. Voi vă aveți unul pe altul, eu am rămas brusc fără amândoi. Patetic, știu. O femeie între atâtea femei părăsită de bărbat! Ce clișeu!

Da, dar ceea ce simt e departe de a fi ceva comun. Eu singură simt.

Te iubesc, iubește-mă și tu. Dă-mi o explicație.

Prietenia dintre el și ea

De 10 mart., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi se pare firesc ca un om, pe parcursul vieții, să suporte schimbări în păreri, oricum primele păreri sunt moștenite. În ora aceasta cred cu fermitate în naturalețea schimbării.
A fost o vreme, acum chiar foarte multă vreme, când tratam orice schimbare de părere cu dispreț. Descriam intransigența dintr-o nevoie nemărturisită de a mă reprezenta lumii ca un om de cuvânt.
Aș putea să ajut pentru o mai bună înțelegere cu un exemplu. Întotdeauna am crezut în prietenie, atât în prietenia dintre fete sau băieți, cât și în prietenia dintre o fată și un băiat.
Bineînțeles se poate trece totul în vârsta adultă, femei, bărbați, femeie și bărbat.
Sunt gata să renunț la această părere, să dau dreptate majorității, nu există prietenie între un bărbat și o femeie.
Argumentele cu care mi-am susținut discursul de-a lungul anilor au stat întotdeauna în detașarea de așternut, în puterea minții, în umor și firesc. Niciodată nu am pledat pentru separarea pe sexe, nici fata nu o educ astfel, iar acum o să încerc impertinența directă: îmi pare rău pentru părinții care-și educă copiii în cultul feminității sau în cultul masculinității.
Adevărul este că niciodată nu am înțeles gâlceava din jurul așternutului, căci așternutul reprezintă imperativul cu care bărbații și femeile dezaprobă prieteniile mixte. Ah, prietenii mixte, cumva, oarecum, parcă citesc din Biblie.
Așadar, așternutul nu permite prietenia, în viziunea unora și foarte posibil și a mea. La finalul acestui text o să-mi deslușesc și mie în care tabără o să mă situez.
Un bărbat și o femeie nu pot fi prieteni, unul dintre ei sigur e atras sexual de celălalt. Nu o să pun pe umerii lui celălalt responsabilitatea și durabilitatea unei prietenii. Nu, o să scriu aici ce înseamnă să fii prieten.
Să fii prieten înseamnă în primul rând reacție. Reacția cuprinde atracția, între prieteniile de același sex, între prieteniile mixte. Fără atracție nu există apropiere.
Apropierea se formează din plăceri mari și mici comune. Plăcerile comune creează entuziasmul, entuziasmul oferă frumusețea.
În tot acest proces, nu m-a împiedicat niciodată așternutul. Un cearșaf transpirat semnifică o prelungire a ființei, nu instinct primitiv. Am uitat să menționez că aici vorbesc despre oameni și nu despre mârlani și cocote? Da, există mârlani care reduc femeia doar la obiect fără nici o altă întrebuințate. Da, există cocote care se reduc la obiect și se reprezintă în lume ca marfă. Ei au primit o foarte nepotrivită educație, restul nu au nici o scuză, doar un caracter cariat de la prea desele ipocrizii pe care le practică în cotidian.
Nu știu, mi-e greu să renunț la această părere a mea despre prietenii. Tot nu mă pot împiedica în așternut.
Așternutul nu a reprezentat niciodată un scop pentru prieteni, poate a descris o împrejurare, iar împrejurările le accepți și trăiești cu ele, iar apoi le transformi în povești delicioase spuse la un ceai în iarna vieții. Mârlanii și cocotele aparțin unei categorii aparte, dar deși strică orele vieții, aduc experiență, dau lecții, iar data viitoare când îți fac cu ochiul poate reușești să le oferi cel mai frumos zâmbet, apoi cea mai frumoasă ipostază a spatelui.
Am ajuns la final. Nu pot schimba tabăra. Rămân aici. Există prietenii în orice formă, mixtă sau nu.
Și o să cred asta atâta vreme cât o să fiu om, ceea ce intenționez să rămân până la despărțirea sufletului meu de trupul ăsta care mă reprezintă în lume.

Cum trăim? Iată o întrebare

De 6 ian., 2014 12 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Despre prietenie s-a scris și ce nu s-a rostit. Și continuă să se scrie, continuă să nu se rostească.
Prietenia se ascunde prin sensul iubirii. Prietenia e iubire. Înainte să știu ce înseamnă prietenia, am devenit prietenă.
Unii se nasc să ajungă eroi, eu m-am născut să ajung prietenă. Fac și nefăcutul într-o astfel de relație.
După ani de experiență, ani în care am câștigat și am pierdut oameni din jurul meu, m-am hotărât să vorbesc despre renunțare.
Uneori trebuie să renunțăm la anumiți oameni din jurul nostru. Această renunțare nu înseamnă egoism. Mulți or să îndrăznească să mă contrazică. Acțiunea lor e o îndrăzneală. A renunța ține de maturitate, de o fixare a fiecărui individ în el însuși, de o trezire a conștiinței.
Foarte mulți, dacă nu chiar toți oamenii se întreabă la un moment dat care ne este rostul pe pământ. De ce ne-am născut?
Eu una m-am întrebat, iar ca răspuns m-a împresurat nimicul. Până acum nu am găsit nici un răspuns. De aici, trăind, experimentând, citind, iubind, suferind, am desprins două direcții pe care apucă omul: calea nevoii, calea sublimării.
Ne naștem. Nu știm de ce.
Murim. Nici acest sens nu-l cunoaștem, doar de ce se întâmplă.
Trăim. Nu știm de ce.
Cum trăim?
Iată o întrebare autentică.
Într-adevăr, cum trăim?! Apar acum alegerile. În primul rând e imperios să ne hrănim. După hrană, după ce omul face totul pentru supraviețuire, are un moment de răgaz. În acest moment s-a născut putința de sublimare, arta.
Ce-ar fi viața fără artă?
Supraviețuire.
Ce-ar fi viața fără prietenie?
Supraviețuire.
Există în lumea largă mulți supraviețuitori. Se nasc, trăiesc, se hrănesc, mor.
Fiecare descoperă în răstimp o formă de iubire. Mulți rămân blocați într-un interes propriu. Acești oameni trebuie înlăturați. Ei reprezintă renunțarea pe care o anunțam. Există relații între oameni care opresc exprimarea și evoluția individului.
Trăim zile pentru o viață a cărei sens nu-l cunoaștem. Fără un sens, am creat valori. Ne-am dat importanță noi ca indivizi. Pentru propria importanță uneori ne ucidem între noi. Ca specie, suntem oricum într-un război fără sfârșit.
Ne rămâne doar propria valoare, propria importanță, propria voință de a da vieții importanță. Și toți acei oameni care ne micșorează importanța vieții trebuie lăsați în urmă, nu din egoism, ci dintr-o nevoie. Nevoia sufletească a fiecăruia de a se simți valoros.
Charlie Chaplin spunea:
În ziua în care m-am iubit cu adevarat, am început sa mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic. Persoane, situații, tot ceea ce îmi consuma energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu ca aceasta se numește amor propriu.

Eu îmi doresc să mă iubesc cu adevărat.

Experiența lui DAR în prietenie

De 14 oct., 2013 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-am dat seama, prietenie adevărată există, dar, există un dar, iar pe acest dar știu să-l explic, am trăit experiența lui.
Am o soră mai mare.
Din copilărie, am și cea mai bună prietenă. Tot din copilărie, oamenii din jurul nostru, oameni trecuți prin viață, ne-au avertizat sau doar ne-au spus că nu există prietenie adevărată.
Răspunsul nostru atunci consta în hohote de râs, în grimase, în puternice negări.
La 30 de ani, cu o vechime de 15 ani, am aceeași bună prietenă. Am adăugat acestei vechimi experiența trăirii acestei prietenii. În toți acești ani ne-am confruntat și noi cu neînțelegerile. Oho! Viața noastră poate fi turnată într-o sticlă cu piper.
Am depășit neînțelegerile ca oricare dintre voi, cu compromisuri. Compensațiile au fost mult mai seducătoare rămânând împreună. Toți acești ani, credeam până mai ieri, că dovedesc existența prieteniei adevărate. Acum nu scriu să laud relația mea cu cea mai bună prietenă, ci să explic pentru prima dată avertismentele de care ne-am lovit de-a lungul anilor.
Toți oamenii aceia aveau și încă au dreptate. Nu există prietenie adevărată. Eu am dreptate, există prietenie adevărată, toți avem dreptate. Să vedem acum cât de bine reușesc să explic ceea ce am înțeles, ceea ce am dedus după ani mulți de observare. Prietenia se bazează în primul rând pe câteva însușiri și pe câteva activități comune. Aceste însușiri și activități asigură o relație armonioasă. Și stăm în această relație, relație de prietenie adevărată. Cu această relație creștem.
Procesul acesta de creștere nu e comun, fiecare îl trăiește diferit, cu toate activitățile și însușirile comune. Cum creștem? Creștem expuși la stimuli diferiți. Traversăm perioade, copilărie, adolescență, experimentăm educații, liceală, universitară, ajungem angajați. Toți aceștia indică diversitatea în adevărata relație de prietenie. Pe parcurs, multe prietenii se pierd. Ajungem la inteligența populară, nu există prietenie adevărată. De acord cu ei, căci mulți dintre noi am pierdut mulți oameni pe parcurs, oameni pe care i-am iubit și ne-au iubit.
Unii au rămas. Am ajuns acum fix de unde am pornit, la experiența lui dar. Există prietenie adevărată, dar oamenii se schimbă. La acest colț de viață, în care stăm derutați ca într-o intersecție a unei mari metropole, prieteniile mor sau renasc. Aici fiecare trebuie să aleagă și să accepte, iar alegerea poate fi luată cu rațiunea sau cu sentimentul. Rațiunea arată că există un dezechilibru în relație, activitățile comune au dispărut, însușirile s-au transformat.
Foarte repede, cât tragi aer în piept, oamenii spun cu voce tare că nu mai au nimic în comun și se despart.
Uită că se au în comun pe ei înșiși, ei copii, ei adolescenți, ei adulți. Proiecțiile lor despre celălalt nu mai sunt adevărate, doar ele, omul este același, dar schimbat.
Cum din bebeluș ajungem copil mic, din copil mic, adolescent, din adolescent, tânăr, și din tânăr adult, la fel se întâmplă și la interiorul nostru, ne transformăm. Nu rămânem pe loc, iar cine rămâne, nu descrie în nici un fel evoluția spiritului.
Știu acum că există prietenie adevărată și acolo unde s-a ajuns la despărțire. A fost prietenie până la un punct, unii merg mai departe, alții aleg comoditatea.
Prietenie adevărată există, DAR unii dintre noi nu știm să acceptăm schimbarea.
Schimbarea derutează, da, dar schimbarea face parte din viața noastră. Mi-ar plăcea să se întrebe toată lumea, înainte de a renunța la o relație de prietenie, dacă neconvenabilul prezent ar deveni convenabil cu un comportament al momentelor trecute de viață. Mă întreb și eu dacă prietena mea sau sora mea m-ar prefera comportamental ca la 15 ani.
Îmi răspund: nu, nu m-ar vrea.
Consider că am făcut o foarte mare descoperire, experiența lui dar corectează și armonizează vieți.

Florile mă despart de 30 de ani

De 9 apr., 2013 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Florile mă mai despart de 30 de ani, fructele mă găsesc deja balzaciană. Din florar în cireșar transform doiul în trei. Nu-mi pare rău, nu e jale aici, nu e nostalgie, e doar bine ai venit.
O să vină bine 30, o să-mi șadă foarte bine. O simt. Dar mai simt atâtea altele, simt, de exemplu, categoriile după care se orânduiește lumea. Uneori îmi revine cunoașterea fără s-o caut.
Cea mai recentă meditație a mea stă în oamenii noi care apar în viața mea. Din toamna anului trecut, inconștientul meu s-a lăsat impresionat de oamenii noi. De o săptămână însă conștiința mi i-a întins în simțuri la fel cum își întinde gospodina hainele spălate pe sârma din curte.
Să vadă toată lumea hărnicia femeii de casă, să văd eu în detaliu toți acești oameni noi.
Din copilărie, de la grădiniță, ne facem prieteni fără pretenții, nu știm ce înseamnă să ai pretenții, în copilărie suferim și iertăm. Mai târziu, din haita asta de oameni, devenim duo sau trio, iubitul și cea mai bună prietenă sau numai unul dintre cei scriși mai înainte.
Nu avem habar când anume se întâmplă trierea, dar uneori ne seceră dorul de haită. Dar dorul e călător, vine și pleacă, iar vine, iar pleacă. Izolați de haită, cu noua vârstă presupusă a maturității noastre, apar relațiile cheie, oameni cheie care te ajută să parcurgi o bucată de drum, să deschizi o ușă, să închizi o fereastră. Personal, nu mă încântă genul acesta de relație. Mie îmi plac oamenii frumoși, mie îmi plac oamenii și atât, fără gen, fără vârstă, doar ființa.
Cu acestă patimă a mea mă confrunt în ultimul timp. Când apar oameni noi, care e limita în comportament? În jurul meu am observat metodele unora de a cunoaște oamenii, unii dau teste, alții fac afirmații și urmăresc reacțiile interlocutorului. Eficacitatea acestor tehnici îmi este străină, eu prefer să cunosc omul din dialog și din umbră, umbra aceea în care stai și urmărești gesturile celorlalți în diferite circumstanțe.
Ca să cunoști un om ai nevoie să interacționezi cu el pe teritoriul lui. Cel mai bine un om se trădează între prieteni, prietenii chiar redau cele mai apropiate de adevăr calități și defecte ale omului.
Am fost în umbră și mai stau în umbră. Am descoperit oameni frumoși, oameni care mă încântă, mi-am corectat impresii. Pe unii îi plăceam și am încetat să-i mai plac. Cunoașterea nu aduce întotdeauna note pozitive, cunoașterea poate foarte bine să închidă drumuri, dar un drum închis te provoacă să cauți altă cale.
Altă cale, alți oameni, alți oameni, altă viață, altă viață, aceeași viață. Nu viața se schimbă, ci alegerile, iar alegerile ne ajută să devenim, să devenim mai buni, se înțelege.

Ființă fără ceas

De 18 dec., 2012 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cred în prietenie, nu cred că este o enigmă sau o incertitudine. Am prieteni buni și prieteni foarte buni.
Am avut prieteni buni și foarte buni. Am fost dezamăgită, crunt dezamăgită. Totuși, cred în prietenie, în acea atitudine plină de bunăvoință față de cineva.
Urmează să împlinesc 30 de ani și merg uneori de mână sau cap la cap cu persoane care m-au cunoscut într-o singură cifră a vârstei. Când îmi dau seama, sufletul se face simțit cu un ușor tremur interior, apoi o căldură în pântec îmi aduce mâinile căuș. Vreau cumva să protejez căldura asta, s-o rețin.
În ultimul timp, orele m-au ținut departe de o bună prietenă, iar orele adună toate frământările existenței. Chiar și cea mai bună relație de prietenie ajunge uneori la se cuvine.
Ce se cuvine și ce nu se cuvine.
În relațiile mele de prietenie se cuvine un gram de suflet. Existența, cu partea ei ticăloasă, te obligă cumva să pășești în se cuvine. Dar eu m-am pomenit furtună sentimental.
Nu-l accept pe se cuvine, se cuvine o să-mi piardă frumusețea prieteniei. Prietenia stă într-un gram de suflet disponibil, iar eu nu vreau să mă lipsesc de această disponibilitate, fără ea aș merge alături de prieteni, nu de mână cu prietenii. Iar prietenii sunt urechile Domnului, sunt oglinda mea cea mai fidelă, sunt criticii mei cei mai aspri.
Fără prieteni omul își duce traiul, își numără zilele, cu prieteni, omul își pierde ceasul ființei, iar o ființă fără ceas este o ființă a prezentului, a veseliei, a lui a fi, un a fi întru iubire.