Zburau șervețelele de pe masa, pliculețele de zahăr, chiar și paiele din paharele aproape goale. Vântul puternic reorganiza masa unde ne așezaserăm să bem o cafea. Ochii, lipsiți de protecție, îmi uitasem ochelarii de soare în mașină, se micșoraseră amintind de o privire piezișă de chinezoiacă.

După încă o bătaie de vânt scurtă, dar intensă, m-am uitat direct în soare. O privire sfidătoare. De ce îi permite soarele vântului așa ceva? Câteva secunde m-am pierdut în vânt și soare, am ajuns pe niște dealuri din copilărie. Am revenit surprinzându-mă în lentila lui fumurie. Părul îmi pica bine pe conturul feței, rujul nu-l mâncasem. Mi-am mușcat buza și m-am întrebat ce este în mintea lui.

– Spune-mi la ce te gândești!

– Mă uitam la tine, la ridurile tale. Ești femeie, arăți și ai gesturi de femeie.

Nu știu ce a surprins el la mine imediat după ce a pronunțat riduri, dar eu eram tare derutată. Mă admirasem în lentila lui, mă descoperisem o femeie frumoasă.

Bărbatul acesta, Mihnea e numele lui, l-am cunoscut cu puțin timp în urmă. Prima întâlnire ne-a transformat pe amândoi. Am experimentat suspendarea timpului de la prima strângere de mână. Eram noi și ceilalți, noi ca subiect și toți ceilalți obiecte de decor.

Nu am nici o așteptare sau pretenție de la el sau de la relație. De două luni trăiesc ce se întâmplă fără să prilejuiesc întâmplări. L-am lăsat de la bun început să orchestreze bucata asta muzicală din viața noastră. Mi-a fost foarte clar în momentul când mi-a strâns mâna că o să fiu a lui. Ce nu mi-a fost clar și încă nu-mi este, ține de organizare. O să fiu a lui în așternut sau o să fiu a lui ca parteneră pentru un timp sau pe viață?

M-am culcat cu el în prima săptămănă, după o ieșire la film și o cină la un restaurant italienesc. Vorbim foarte multe, atingem subiecte diverse și de o calitate peste medie. Suntem doi adulți inteligenți. Am stabilit și ne-am acceptat de la început statutul plecând de la feminin și masculin. Arhetipul feminin și masculin ne-a ținut în priză, surescitați și încântați. La una din ieșirile noastre am închis cafeneaua. Nu ne-am dat seama că rămăseserăm ultimii clienți până când una dintre fetele care serveau la masa ne-a poftit să plecăm. Ne-am amuzat și am părăsit locul acela strâns lipiți unul de altul. Mi-a sărutat de mai multe ori fruntea și de fiecare data m-am abținut să nu-i declar că îl iubesc.

Îl iubesc.

Mi-l doresc ca partener de viață, ca tată pentru copiii mei. Nu știu însă cum anume să mă port. Cum să gestionez ce simt, ce-mi vine de la el. Urăsc să fiu interpret.

Ce a vrut să spună cu ridurile? Că îmi arăt vârsta? Am 31 de ani.

– Ce vrei să subliniezi cu ridurile? Am două nopți nedormite, mi se accentuează și ridurile de expresie când nu mă odihnesc.

– Vreau să spun că ești fantastică, nu ți-am mai spus că ești fantastică?

Mi-a spus de foarte multe ori că sunt fantastică. De fiecare dată am primit altfel acest adjectiv. Prima dată m-am topit în molecule de femeie! M-am bucurat că mă găsește frumoasă. A doua oară mi-am permis să-mi iau acest adjectiv ca apreciere la adresa capacității mele intelectuale. Apoi pur și simplu a trecut pe lângă mine.

Sunt fantastică. El zice asta, dar eu am obosit să mai interpretez, să-l mai întreb ce anume vrea să transmită cu asta. Ce anume dorește să ajungă la mine?!

Oare mă iubește și el? Multe frământări, incertitudini, zâmbete de complezență, priviri derutate.

– Rămâi peste noapte la mine?

– Mă întrebi?

– Rămâi peste noapte la mine. Este mai bine?

– Este, mulțumesc frumos.

Am rămas peste noapte la el. Simțeam cumva agasantă întrebarea dacă rămân peste noapte. Dacă mă întreabă înseamnă că nu-și dorește? Sau înseamnă că îmi poartă de grijă. Dimineața mă trezesc în zori, întotdeauna merg cu soarele la muncă.

Multe întrebări, prea multe. Fac și desfac comportamentul masculin, dar și comportamentul feminin. Îl studiez și mă studiez. Mă suspectez pe alocuri. Am zis asta cu o intenție, am făcut cealaltă cu un scop. Ah! Femeile sunt toate șirete. Toate cântecele din popor o subliniază.

Dacă sunt femeie șireată, și dacă îmi asum această însușire, ce anume urmăresc de la această relație?! Dar am o relație? Sunt într-o relație? Am ieșit în oraș de vreo zece ori, am făcut sex, i-am cunoscut prietenii, m-a invitat cu el la o nuntă. Protocolul relațiilor indică că sunt într-o relație. Eu simt că mă potrivesc la el în brațe, la el în viață. Îmi vine greu să-mi amintesc cum anume îmi împărțeam eu timpul înainte de Mihnea. Înainte de Mihnea, după Mihnea. Aici chiar este facerea lumii, lumii mele.

Când am rămas peste noapte am făcut dragoste ca niște apucați. Și doar asta o să mai povestesc, apoi mă întorc la munca mea. Am de depus un proiect mâine la Primărie.

De cele mai multe ori când facem dragoste experimentez o pierdere de sine. Se suspendă timpul, se dilată corpurile. Mâinile și picioarele sunt moi sau îmi amorțesc, în special piciorul drept. Posibil și de la căzătura de pe bicicletă. Dacă asta vi se pare amuzant, stați să auziți urmarea.

Vă amintiți? Îl iubesc. Și cu toate că nu am pretins, nu am cerut, mereu am așteptat un te iubesc și eu. În ultima seară am așteptat, bazându-mă pe vocea lui joasă, pe buzele lui lipite de urchea mea, de grija cu care m-a luat în brațe și s-a lipit de mine, că o să aud:

– Și eu te iubesc.

Mintea mea, lucrând cu plăcerea ca material pentru afecțiune, a prezis un răspuns afirmativ. Îmi amintesc cât de tare l-am strâns în brațe, cât de adânc i-am iscodit ochii. Când și-a lipit buzele de urechea mea am închis ochii.

– Vreau să-ți spun ceva.

Da, da, da! Și eu te iubesc, și eu te iubesc!

     – Draga mea, ți-a venit ciclul!