Mi-au permis împrejurările să joc rolul de observator. În multele minute, dar puținele ore, am privit nestingherită un cuplu. Amplasați la masa din fața mea, am încadrat gesturi și am făcut scenarii.
El: trecut de 50 de ani, ochi verzi, un aspect de viezure datorat picioarelor scurte și capului lunguieț.
Ea: 30 sau aproape 30 de ani, ochi căprui, un aspect de Ileană Consânzeană, zâmbind la orice și de cele mai multe ori ascunzându-și gura.
M-am întrebat: de ce să-și ascundă gura în prezența soțului? În fața mea am avut un domn Viezure și o doamnă Consânzeană. Scenariul, pe care o să-l comunic acum în mod confidențial și cititorilor, l-am compus provocată de acel râs ascuns.
Stereotipul, a râde ascunzându-ți gura în spatele mâinii, dezvăluie un caracter indecis, nehotărât.
Așadar:
Ileana s-a căsătorit cu Viezurele deoarece la cererea în căsătorie atitudinea ei a fost fie da, fie nu, dar s-a concretizat în de ce nu?!
Ileana este o tânără fată de la sat, săracă, cu o mamă bolnavă și un tată alcoolic. O familie patriarhală unde tatăl și-a exploatat copiii atunci când boala a împiedicat-o pe mamă să-și mai îndeplinească datoriile de gospodină. La terminarea liceului, o mătușă îndepărtată de la Timișoara i-a sugerat tatălui să-și trimită fata cea mare să învețe o meserie. Cu o meserie, bătrânețile lui vor fi asigurate.
La Timișoara, Ileana a învățat croitorie. S-a angajat la un atelier manageriat de un italian. Într-un an de zile Ileana s-a măritat cu italianul, domnul Viezure.
Domnul Viezure s-a mutat în România după ce a trecut printr-un divorț. Cu puținii bani rămași, a venit în România și a preluat o veche fabrică de confecții. A cunoscut-o pe Ileana și a luat-o în căsătorie. De atunci nu o mai lasă o clipă singură.
Ileana s-a ridicat de la masă. Viezurele s-a ridicat și el. Am crezut că părăsesc terasa. Ea i-a comunicat că merge până la baie. El a privit lung drumul până la baie, a înclinat capul stânga-dreapta, s-a frecat cu degetul arătător sub nas și s-a așezat.
I-am admirat stăpânirea. A reușit să controleze paznicul din el. Până Ileana a revenit, arătătorul lui s-a tot mișcat sub nas.
La foarte puțin timp au părăsit terasa. S-au mai oprit scurt cât să-și facă ea o poză. Vântul i-a umflat rochia ușoară dezvelind picioarele tonifiate și bronzate.
S-au îndepărtat apoi ținându-se de mână.
Mi-am reluat lectura. Am încercat. Nu am reușit. Am ridicat capul și am privit în urma lor. Dispăruseră. Am închis cartea tristă.
De ce tristă?
Am relatat o întâmplare, dar mă abțin în a dezvălui implicațiile. Împlicațiile mă întristează. Semnificațiile gesturilor mă umplu de disperare. Educația mă invită de fiecare dată la o întrecere cu mine însămi.
Cunoaștem o singură viață. Unica speranță pertinentă a omului stă în ziua de mâine. Ziua de mâine a Ilenei mele e condusă, gestionată, controlată de domnul Viezure.
Uite de asta sunt tristă.
Și nu mă privește ziua de mâine a nimănui, dar simt aceste zile dacă se desfășoară în apropierea mea.
M-aș bucura ca ziua de mâine să aparțină fiecărui individ.
E drep sau am dreptate?!
E drept.
