About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Rafinamentul, pactul cu diavolul
Am de adus o acuză dragelor mele cărți. Cărțile m-au făcut prea înțelegătoare. Nu e vorba de o devenire a mea, ci de o prefacere a conștiinței.
În lectură, mintea e ca limba de șarpe, se bifurcă și urmărește binele și răul în același timp.
Fiind prezent la apariția răului, urmărindu-i evoluția, începi să înțelegi. Nu accepți răul, dar înțelegi. Cartea face și acest lucru.
Iar azi sunt prea înțelegătoare, sunt prea înțelegătoare și în iubire. Ați auzit de Atanasije Svilar?
Atanasije Svilar este un personaj al lui Milorad Pavic. Amintesc de el aici cu un episod obscur al romanului Peisaj pictat în ceai.
Într-o seară, fermecat de prezența unei femei, pierzându-se câteva secunde în ochii ei și adulmecându-i mirosul trupului, Atanasije nu are curaj să se lase la voia întâmplării, iar întâmplarea pleacă cu ceasul. Mai târziu, reîntâlnindu-se cu soția, o iubește într-o grădină întunecată, la câțiva metri de acea prezență feminină. O iubește pe soția lui ca niciodată până atunci. În acea seară l-au conceput pe fiul lor. Ani și ani, de la nașterea băiatului, Atanasije i-a urmărit încordat liniile feței. Nicicând nu a știut să-și răspundă al cui era copilul, al soției sau al celeilalte femei, al trupului care l-a purtat sau al trupului care l-a ațâțat?
Acesta este episodul cu Atanasije Svilar. Eu vă mărturisesc că mi-a plăcut femeia și am ținut cu soția.
Am fost înțelegătoare.
La taifas, cu prieteni sau prietene, povestind despre amor, sunt la fel de înțelegătoare. Infidelitatea a căpătat puteri gneseologice. Deja infidelitatea alăturată gneseologiei mă face să strâmb din nas.
Recunosc aici însă capacitatea omului de a cunoaște realități, realitatea altor caractere, frumusețea cunoașterii.
În iubire înțelegerea asta se transformă în amărăciune. În iubire e bine uneori să fim primitivi. Să ținem de partener ca fiarele de pradă. Să mimăm doar civilizația în amor și atunci putem obține o împlinire prin transferul necontrolat de afecțiune.
Dar oamenii din margine de civilizație au făcut pași, iar pași au făcut în toate acțiunile lor. Au ajuns să-și dorească rafinament, iar rafinamentul este un fel de pact cu diavolul, diavolul epocii noastre.
Cunoaște, cunoaște, cunoaște.
Iar visurile nu se mai colorează.
Leagănul
Deoarece ieri am vorbit de Leagănul lui Lucian Blaga, mă simt datoare să pun azi pe blog întreaga poezie.
Lucian Blaga – Leagănul
Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.
Pierdut – m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări?
Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și teșeau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânita azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn și poate-ntâiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit și-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.
Eram asa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de ras.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
– ca prunc.
Bolnavă de prea mult suflet
Sunt bolnavă, bolnavă de prea mult suflet. De ieri mă gândesc la bolnav de prea mult suflet. Sunt convinsă, de fapt știu că este un vers al unui poet român, dar nu pot să-l numesc. Conștiința nu răspunde, ascunde. Știe cineva?
Gaudeamus 2012
Gaudeamus 2012.
Cărțile de anul acesta.
Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Noaptea de sânziene, Huliganii
Mateiu Caragiale, Craii de curte veche
Ion Minulescu, Romanțe pentru mai târziu
George Călinescu, Enigma Otiliei
Hortensia P. Bengescu, Concert din muzică de Bach
Aldous Huxley, 13 povestiri
Goethe, Faust
Rilke, Opera poetică
Danilo Kis, Grădina, cenușa
Gaston Bachelard, Dreptul de a visa
Jose Luis Sampedro, Zâmbetul etrusc
Richard Russo, Puntea suspinelor
Marilyn Monroe. Ultima zeiță
Fenomenul Pitești
… închisoarea de la Pitești.
Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o sumbră originalitate numită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului.
… victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi.
Reeducarea avea patru faze.
Prima: demascarea externă.
Deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid, spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii.
Declarațiile erau făcute verbal, sub schingiuire, trecute apoi pe hârtie.
A doua fază: demascarea internă.
Studentul schingiuit trebuia să demaște pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalți deținuți (cei care-l îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administrația închisorii: un anchetator mai binevoitor, un milițian care-i făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei.
A treia fază: demascarea morală publică.
Deținutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt, familia, Dumnezeul, soția, iubita, prietenii, pe el însuși. Trecutul fiecăruia este analizat, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putință. Tatăl să apară ca un escroc, mama ca o prostituată, despre el însuși trebuie să închipuie cele mai rafinate perversități.
A patra fază: reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui și devenind, astfel, la rândul, călău.
Tortura este cheia reușitei. De-a lungul acestor faze, confesiunile erau regulat întrerupte de torturi. De tortură nu puteai scăpa.
La Pitești s-a produs o mutație a psihismului omenesc.
În frunte cu Nikolski, comandant suprem al Securității, lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici din România a fost posibilă cu ajutorul lui Eugen Țurcanu, Popa Alexandru, zis Popa Țanu, Livinski, Mărtinuș, Nuți Pătrășcanu, Titus Leonida, Fuchs și Steier etc.
Cu steluță: tot textul l-am luat din Fenomenul Pitești al lui Virgil Ierunca. Am adaptat foarte puțin. O să mai scriu pe blog despre Eugen Țurcanu, un caz specific de patologie mintală.
De ce?
Pentru că nu avem nici un drept să uităm.
Exist pe blog. Aș vrea să fiu
De 5 ani mâzgălesc, descriu, devin, povestesc, mă confesez pe blog. În toate aceste verbe, ființa mea.
Atitudinea teatrală nu am luat-o în seamă. Fiind o ființă care mereu devine, care mereu scormonește, care caută obsesiv esența vieții, am considerat că efectele de teatru ce se desprind uneori de pe blog sunt firești.
E firesc să mă contrazic, să revin asupra unor păreri, să mă schimb. Să mă ferească Dumnezeu de suficiență.
Cu blogul, am cunoscut diverși oameni, mi-am făcut prieteni, am căpătat pizmași. Cu unii am trecut dincolo de rețeaua informatică. Am băut o ceașcă de cafea sorbindu-ne din priviri.
Am crezut eu. Mi-am dat seama apoi că ne-am căutat. Într-o prezență fizică, ochii căutau amprenta echipamentului nostru de pe calculator.
Te duci la întâlnire cu impresia unei reîntâlniri cu un vechi prieten. Saluți, zâmbești, te scuzi cu prezența în spatele unui gest, poate comanzi ceva, poate privești ceva pe geam.
Jena aceasta psihică m-a pus pe gânduri, pur și simplu am năpustit pe gândurile și simțirile mele.
M-am certat că am fost atât de nepăsătoare. A fi și a exista nu înseamnă același lucru. Exist pe blog, dar sunt la o ceașcă de cafea. Acolo este voce, mișcare convulsivă, vocabular laic, izbucniri, reacții.
Acolo sunt altcineva fără să încetez să exist.
Îmi dau seama de nepotrivire, dar eu nu m-am suspectat niciodată de grandilocvență pe blog. Eu cred că sunt și pe blog, un eu atent, pretențios, manierat. Am dat ocazii să se dea cu pietre în mine, am dat ocazii să fiu compătimită, am dat ocazii să fiu admirată, cu toate acestea, exist pe blog.
Știu.
Îmi pare rău. Aș vrea să fiu.
Autoritatea catolicismului, libertatea protestantismului și organicul ortodoxismului
Eu sunt ortodoxă.
M-am născut într-o familie de ortodocși.
Mamaie m-a învățat Înger, îngerașul meu.
La școală am învățat o brumă de religie.
La televizor am urmărit desenele Cartea cărților.
La liceu s-a întâmplat ceva.
Nu-i ascultați pe martorii lui Iehova. Adventiștii sunt sâmbetiști. Catolicii au bănci în biserici. Înmormântările ortodocșilor sunt barbare.
Am ascultat în jurul meu și am mers mai departe ca ortodoxă. La facultate, mi-am făcut prieteni baptiști și catolici.
Ieșeam la suc pe vremea aceea ortodocși, catolici, baptiști, adventiști, penticostali. Isus e unul singur.
În ani, am observat la prietenii mei ortodocși o simpatie pentru Biserica Catolică. Am primit propuneri să mergem la slujbă, căci slujbele lor sunt mult mai frumoase.
Eu nu merg nici la noi la slujbă, de ce aș merge la catolici? am întrebat.
Am rămas fidelă unei religii pe care nici măcar nu o cunosc, nici nu știu dacă îi împărtășesc învățăturile. Această neștiință a mea m-a rușinat în a prefera o altă religie. Cum să prefer ceva în detrimentul altcuiva dacă nu cunosc?
S-a nimerit să fiu româncă, s-a nimerit să mă nasc într-o familie, s-a nimerit să fiu ortodoxă. În capul meu, trebuie să mă împac cu aceste alegeri cosmice. Neîmpăcarea frânge echilibrul ființei.
Iar cartea, pentru a nu știu câta oară, m-a ajutat să înțeleg religia. Lucian Blaga, în Trilogia culturii are un capitol intitulat Spiritualități bipolare.
Cu limbajul lui pretențios și dens a reușit totuși să mă facă să înțeleg unele aspecte ale religiei.
Am înțeles pentru prima dată categoriile pe care se împart religiile.
Catolicismul preferă categoria autorității sacral-etatiste: statul, ierarhia, disciplina, supunerea, militarea pentru credință.
Protestantismul preferă categoria libertății: independența convingerilor, deliberarea, problematizarea, hotărârea, datoria, fidelitatea.
Ortodoxismul prefera categoria organicului: viața, pământul, firea.
După aceste categorii apar chiar și concepțiile despre biserică, pentru catolic, biserica e un fel de stat cu un spirit autoritar și ierarhic, preotul este închinat intereselor organizației.
Catolicul înțelege biserica ca stat universal.
Pentru protestanți, biserica este o comunitate adițională a indivizilor, atmosfera protestantă favorizând inițiativa individuală, creația originală a insului. Mediul protestant e foarte prielnic unei gândiri laice.
Ortodoxul a dezvoltat despre biserică o concepție de natură organică. Biserica e un organism, ca o unitate a totului, în care e cuprins nu numai omul, ci și viața și creatura vegetală. Individul participă la totalitatea bisericii.
La ortodocși, toți sunt vinovați pentru faptele tuturor, așa cum scrie Dostoievski în Frații Karamazov.
Cu aceste categorii, catolicul, protestantul și ortodoxul și-au edificat și concepțiile despre națiune, individ, cultură.
Dar eu mă opresc aici.
Eu sunt ortodoxă, nu am ales, dar încerc să devin în această religie ceea ce își doresc toate religiile, să fiu un om bun și drept.
Text de atenționare gramaticală
CORECT:
Aș, ai, ar ști. Un singur i.
Tu știi. Doi i.
Tu să știi. Doi i.
Deșertul tătarilor
Nu s-a întâmplat până acum să citesc o carte și să nu găsesc un personaj, o situație, fie o frază cu care să nu mă identific. Filtrez sentimentele de rațiune, o las în suspensie și mă las apoi pradă unor sentimente cu puteri hipnotice.
E o stare specială, căci nu dorm, nu sunt trează.
Dino Buzzati cu Deșertul tătarilor mi-a înlesnit calea spre această stare. Responsabil nu se face condeiul sau exprimarea pretențioasă, ci felul în care atrage atenția asupra puterii obișnuinței, asupra omului care își trăiește viața într-un singur vis.
Locotenentul Giovanni Drogo visează la faimă, la o viață eroică cu o moarte ce-l va acoperi de glorie.
În iluzia aceasta își consumă energia tinereții, virilitatea maturității și cumpătarea bătrâneții. Toată viata a pândit trâmbița care va anunța atacul tătarilor.
La un moment dat, știu că am citit o pagină cu toată atenția îndreptată spre mine. Căutam în mine obișnuințe și am suspinat cu Drogo de lipsa faimei.
Și eu stau la pândă.
Într-o nerăbdare copilărească visez la o recunoaștere, la o apreciere a muncii mele literare.
Deșertul tătarilor e o carte lecție, o învățătură pentru aceia care nu știu să-și potrivească viața după cerințele vieții actuale.
Uneori ține de supraviețuire ca să renunți la vise sau la visul pe care îl urmărești cu patos și căruia i te închini chiar și înaintea lui Dumnezeu. S-ar putea să se desprindă de aici un gând, o încuviințare de destin trist.
Fals.
Satisfacția, împlinirea ei care este fericirea se află în obișnuințe. Felul cum îți bei cafeaua, cum îți scârțâie podeaua, cum anume încui ușa, cum te așezi în fața televizorului, cum te obișnuiești să trăiești, asta e fericirea.
Îndepărtat de obișnuințe, omul simte o spaimă fără temei, iar spaima asta e suficient de convingătoare încât să te întoarcă fix de unde ai plecat.
De aceea eu pot azi, după Deșertul tătarilor, după o scrutare a vieții mele, să fac afirmația că obișnuința este cea mai pernicioasă disciplină.
